Reflexii speculare şi reverii

Adrian Majuru este o figură aparte în publicistica românească. De formaţie istoric, scrierile sale, fie cărţi, fie articole, dovedesc o constantă aplecare către domeniul antropologiei urbane, iar funcţia de director al Muzeului Municipiului Bucureşti, în care activează de ceva vreme, nu putea fi mai bine ocupată de altcineva. Expoziţiile muzeului, ca şi activitatea variat culturală pe care o găzduieşte (concerte, spectacole de teatru scurt, conferinţe, lansări de carte) sunt marcate de personalitatea unui om care nu are stare dacă nu creează ceva care informează şi farmecă deopotrivă.

Recent a apărut ediţia a doua a volumului său Destinul din oglindă, subintitulat „micro-roman-fantastic-ilustrat“, la Editura Oscar Print, după ce iniţial a fost editat în 2005 de Editura Paralela 45. Ediţia de atunci oferea o reproducere foarte proastă a fotografiilor de epocă, prezente pe tot parcursul textului. Această a doua ediţie primeşte în fine condiţiile grafice de lux pe care le-ar fi meritat de la început.

Volumul de debut al lui Adrian Majuru, Destinul din oglindă, este o carte ciudată: textul e completat de o serie de fotografii vechi, iar cititorului îi fuge privirea de la poveste la fotografie, iar şi iar, captat de ambele în egală măsură. Apoi însuşi textul este unul de o factură rar întâlnită: amestec de text informativ cu literatură, de documentar şi de solilocvii puternic personalizate.

Sunt evocate figuri de demult, începând cu sec. al XVIII-lea şi până la instalarea comunismului, figuri în special de femei, celebre sau nu, boieroaice rafinate sau burgheze cultivate (Zoe Ghica, Cecilia Cuţescu-Storck, Maria Cantacuzino, Martha Bibescu, Maria Tattarescu, Safta Brâncoveanu, Zoe Hagi-Mosco, Eliza Bibescu, Ana Brâncoveanu de Noailles, Ecaterina Brăiloiu, Elena Văcărescu, Elena Ghica, Elisabeta Hagi-Tudorachi, Lucia Sturdza-Bulandra) sau femei simple ajunse adevărate „dive“ balcanice, precum Elena Lupescu sau Miţa Biciclista. Decorul lor de viaţă e reînviat nu doar prin fotografii, ci şi prin poveşti în care detaliile şi empatia autorului sunt frapante. Clădiri şi azi faimoase ale Bucureştiului sunt revelate în istoria construcţiei lor, străzi şi birje sau automobile de altădată devin obiectele unui muzeu viu, în care nu e nevoie să închizi ochii, după ce ai citit, ca să le vezi.

Această incursiune în trecut ar fi fost una doar frumoasă şi interesantă, dacă autorul ei ar fi fost altul decât Adrian Majuru. Dar, aşa cum a continuat mai apoi şi în alte volume, Majuru îşi pune amprenta pe evocarea trecutului pentru că e animat de o pasiune răvăşitoare pentru vremurile de altădată. Nu trebuie să fii psiholog ca să vezi că Majuru e un îndrăgostit pătimaş al trecutului românesc de dinainte de comunism şi că orice evocare pe care o face iese imediat în evidenţă prin ceea ce provine din structura sa interioară şi din personalitatea sa: o melancolie de tip romantic, un gust moderat pentru fantastic şi exotic, un estetism care nu exagerează, o imaginaţie poetică şi un stil uşor desuet, dar extrem de potrivit pentru genul în care scrie.

Leitmotivul textului este figura oglinzii, cea care arată oricui în mod nemilos urmele trecerii Timpului pe chip şi pe trup, dar autorul îi conferă o putere sporită. Pentru Majuru, oglinda este un portal pentru alte lumi, nu inventate, ci trecute sau viitoare. Prin oglindă, personajele sale, oameni care au existat cu adevărat, dar au fost uitaţi chiar şi când s-au remarcat prin ceea ce au construit, personajele sale, deci, pot călători prin oglindă în trecut sau pot întrezări viitorul (comunist), care e înspăimântător. În felul acesta, autorul nu ne oferă doar o incursiune sentimentală, ci şi o meditaţie despre destinul unui popor, punând faţă în faţă două ere. Pe de o parte, vremea de dinainte de modernizare şi de fondare a statului naţional român unitar, apoi chiar perioada de glorie a modernizării şi democratizării acestuia, pe de altă parte, coşmarul regimului comunist, care a durat aproape o jumătate de veac şi care ne e încă foarte aproape prin sumedenie de sechele.

ADRIAN MAJURU - Destinul din oglindă (Editura Oscar Print, 2018)

Prin oglinzile care au adâncimea de a purta privirea în tunelul Timpului, nişte aristocraţi care participă la o serată se văd transformaţi în figuri minabile ale „realismului socialist“, regim care nu se va lăsa prea mult aşteptat.

Există în cartea lui Adrian Majuru mai multe asemenea poveşti care sunt şi nu sunt fantastice, care te sperie şi te încântă, care te prind în dansul pe care îl fac prin tunelul Timpului. Există apoi poveşti despre domniţe, doamne şi domni care au trăit o viaţă împlinită sau care, dimpotrivă, au dispărut prematur, din diverse motive, şi al căror suflet e imaginat că ar căuta să mai prindă o frântură de viaţă.

Există scrisori fictive şi există scrisori-documente reale (de la Prinţesa Ileana a României, de exemplu, dar şi de la Elena Lupescu, ambele către Regele Carol al II-lea) şi există plonjări abrupte în cotidianul comunist care, laolaltă, compun un tablou pluridimensional. Evocarea trecutului nu are nimic din praful unui bric-à-brac, nu e melodramatic şi nu are nici solemnitatea plicticoasă a unei viziuni de anticar. Lumea lui Majuru e vie nu pentru că de multe ori timpul verbelor este prezentul, ci pentru că el o iubeşte atât de mult încât îi insuflă viaţă.

Tonul general e unul profund melancolic. Destinul unei ţări care a fost mereu la cheremul Marilor Puteri şi care, abia ce s-a civilizat, că a şi fost barbarizată este privit cu luciditate şi tristeţe. Desigur, deşi nici înainte de comunism societatea nu strălucea prin gradul de civilizaţie, era totuşi o lume dornică şi capabilă de schimbare şi de evoluţie rapidă. Mahalaua de altădată era pitorescă şi autentică, îşi ştia locul, nu transgresa bariere pe care nu le merita, iar elita era adesea la înălţimea aceleia din Occident. Totul se va schimba după 1945, ca după un tsunami...

Ca orice lume friabilă, cea a lui Majuru trebuie întâmpinată cu delicateţe, ca atunci când privim un tablou, după cum spune chiar autorul: „Portretele nu ar trebui privite cu atâta largheţe căci există acolo un dram de intimitate care, odată pierdut, lucrarea artistului se devalorizează“. Destinul din oglindă este o carte-bijuterie care nu va îmbătrâni niciodată.