Necunoscutul parlament al pribegiei

Codrut Constantinescu | 11.04.2018

Mărturia lui Grigore Procopiu oferă câteva detalii interesante despre peripeţiile parlamentarilor români într-o Rusie cuprinsă de haosul revoluţionar şi al războiului civil.

Pe aceeași temă

 

Prea puţin sau deloc s-a păstrat în memoria noastră naţională, ocupată de personaje mult mai importante, carismatice, puternice şi influente (precum Brătianu, cuplul regal tractat de voinţa şi spiritul de sacrificiu al Reginei Maria sau, în plan militar, de orgoliosul Averescu), activitatea şi destinul penultimului parlament al Vechiului Regat din timpul Primului Război Mondial. Tocmai acest gol vine să-l ocupe, parțial, mărturia lui Grigore Procopiu din Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note şi impresii (Humanitas, 2018). Marea majoritate a publicului autohton nici măcar nu cunoaşte faptul că a existat un astfel de parlament. Căci România înainte de 1918 nu era o dictatură, ci o democraţie parlamentară, chiar dacă nu în sensul pe care-l cunoaştem noi astăzi. Pentru că dreptul la vot era restrictiv şi nu se aplica întregii populații. În practică, votul cenzitar favoriza o minoritate în defavoarea unei majorităţi. Discuţia este foarte amplă (dacă era bine, dacă era rău, cert este că rezultatele acelui sistem politic au fost superioare democraţiei noastre directe). Alegătorii care se încadrau şi plăteau impozit pe (o) proprietate, în anul când se organizau alegeri, dar şi cu un an înaintea lor erau înregistraţi în cinci colegii de vot (trei pentru Adunarea Deputaţilor şi două pentru Senat). La ultimele alegeri organizate în Vechiul Regat liber, în timpul ultimului an de domnie a lui Carol I, au fost înscrişi pe listele electorale 130.843 de alegători pentru Adunarea Deputaţilor şi 33.423 pentru Senat (toţi bărbați, evident). Infim, faţă de populaţia de 7,7 milioane de locuitori, marea majoritate ţărani. Trebuie să notăm totuşi că sistemul era răspândit în Europa acelor timpuri. Ultimul parlament al Vechiului Regat a fost ales în mai 1918, era dominat de germanofili, alegerile fiind boicotate de liberali și democrat-conservatorii lui Take Ionescu, consideraţi răspunzători pentru dezastrul din 1916. Însă, cum spune şi Daniel Cain, timpul nu a mai avut răbdare cu cel din urmă parlament al Vechului Regat, căci Regele Ferdinand i-a cerut demisia lui Marghiloman, iar parlamentul a fost dizolvat, toate deciziile lui fiind anulate.

 

Unul dintre deputaţii ultimului parlament ales liber era şi Grigore Procopiu, fost avocat şi primar al oraşului Râmnicu Vâlcea, o prosperă şi bine structurată arhitectonic capitală de judeţ antebelic. În plin dezastru în toamna lui 1916, Brătianu, care eludase parlamentul de la luarea deciziilor vitale pentru ducerea războiului, şi-a dat seama că era nevoie de parlamentari şi în refugiul din Moldova, astfel încât i-a încurajat să se mute în noua capitală. Imposibil să nu fi conştientizat că parlamentarii ar fi fost o pradă facilă şi însemnată pentru cuceritor. Epopeea acestui parlament rămâne unică în istora parlamentarismului românesc, fiind o oglindă fidelă a dramatismului epocii. Iniţial, parlamentarii români au fost rugaţi să părăsească Iaşul, care oricum era suprapopulat, şi să se stabilească la Herson, în sudul Ucrainei, unde autorităţile ţariste le-au promis celor române statut de extrateritorialitate. Oricum se studia posibilitatea ca parlamentarii să fie doar vârful de lance al exodului autorităţilor române, chiar şi Casa Regală studiind posibilitatea de a pleca din Iaşi, în cazul în care frontul nu rezista. Iar în iarna 1916/1917 situaţia era dezastruoasă pentru români, toate scenariile fiind posibile. Din fericire pentru noi, virusul bolşevic încă nu afectase Armata Ţaristă, care aflua masiv pe frontul din Moldova pentru a bloca avansul germanilor şi al aliaţilor lor şi care a permis un respiro esenţial pentru Armata Română, care în cele nici şase luni avute la dispoziție s-a schimbat radical, devenind o forţă redutabilă în întreaga regiune, așa cum o vor dovedi evenimentele din 1917-1919.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1463.jpg

GRIGORE PROCOPIU - Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note şi impresii
(Ediţie şi studiu introductiv de Daniel Cain, Editura Humanitas, 2018, 272 pp.)

Procopiu şi-a dus familia la Herson, dar a revenit la Iaşi pentru începutul lucrărilor. În anul 1917, parlamentul a fost chemat să dezbată şi să aprobe cele două mari reforme, esenţiale în acel context politic foarte tensionat, când Imperiul Ţarist se prăbuşea, cuprins de spasme sociale imposibil de decelat în epocă: reforma agrară şi reforma electorală. Ambele urmau a-i afecta direct pe parlamentari (mari proprietari de moşii, aleşi de câteva sute de alegători), care totuşi au pus interesele statului mai presus de cele personale, un exemplu destul de rar în istoria noastră. Însă şi elita politică din 1914-1918 era de un cu totul alt nivel. Simpatică este relatarea dezbaterilor parlamentare ale senatorilor şi deputaţilor români în prima jumătate a anului 1917 pentru tot felul de chichiţe juridice/legislative absconse, în timp ce, lângă ei, valul revoluţionar făcea prăpăd. În iulie 1917, Procopiu a părăsit din nou Iaşul, întorcându-se la Herson în ideea de a se repatria, alături de ceilalţi parlamentari români.

 

Din Herson, port la vărsarea Niprului în Marea Neagră, grupul român s-a îmbarcat pe nava românească Traian (toată flota maritimă românească se refugiase în porturile ruseşti din sudul Ucrainei, după pierderea Dobrogei), dar în ianuarie 1918 navei nu i s-a mai permis să părăsească portul Odesa, care se afla în plin război civil, fiind disputat de trupele naţionaliste ucrainene şi bandele bolşevizate (conflict care a făcut 500 de morţi). Ghinionist, grupul român a căzut la mijloc în conflictul dintre bolşevicii conduşi de Cristian Rakovski, un mai vechi „prieten“ al României, şi Guvernul de la Iaşi, în contextul chestiunii basarabene. România răspunsese favorabil cererii noilor autorități moldovenești și trimisese trupe în Basarabia, securizând Moldova, alungând trupele bolşevice. Rămâne un fapt notabil că, în timp ce trupele ruseşti erau contaminate de ideile bolşevice, cele româneşti, alcătuite în imensa lor majoritate din ţăranii care în 1907 fuseseră reprimaţi cu tunul, au dat dovadă de un patriotism, ataşament faţă de Coroană şi spirit de sacrificiu uluitoare. Aceasta în condiţiile în care atât ruşii, cât şi românii au interacţionat pe front. Procopiu atesta jefuirea demnitarilor români de către dezertori români şi evrei care îmbrăţișaseră cauza comunistă şi care-şi aveau sediul la Odesa. Procopiu oferă şi câteva detalii mai puțin favorabile despre comportamentul unora din anturajul parlamentarilor români. Un oficial care se ocupa cu achiziţionarea de alimente pentru Iaşul înfometat a oferit infomaţii bolşevicilor unde se afla caseta cu fondurile guvernamentale române, în speranţa unui tratament mai favorabil, iar tânăra soţie a unui parlamentar de Olt le-a spus bolşevicilor unde se găseau alţi doi colegi ai soţului, care au fost arestaţi.

 

Grupul a fost îmbarcat din nou pe vaporul Traian. Situaţia era tulbure, dar agresivitatea şi răsturnarea socială la care asistau românii era impresionantă. Probabil că numai sângele rece al colonelului canadian Boyle le-a salvat viaţa. El mediase o înţelegere între cele două părţi, prin care se eliberau ostaticii deţinuţi de fiecare, însă în faţa avansului Armatei Germane, bolşevicii lui Rakovski au abandonat Odesa, dar nu i-au uitat pe parlamentarii români, care erau o monedă de negociere mult prea importantă. Boyle nu i-a abandonat pe români şi s-a urcat şi el pe navă. Întregul episod este relatat şi de Ethel Pantazzi Greening, soţia canadiancă a comandorului Pantazzi, care, în încăierarea provocată de comunişti, ar fi primit şi un pat de puşcă în stomac. De altfel, Procopiu are numai cuvinte de laudă la adresa celor doi canadieni „D-na Pantazi, energică şi devotată, a pus toată energia şi devotamentul său în serviciul salvării noastre.“ Iar despre Boyle: „nimeni nu i-ar fi putut pretinde să-şi rişte viaţa, cu şanse de reuşită mai puţin decât dubioase, să ia calea, extrem de periculoasă, pe care a luat-o, cu certitudinea de a suferi cu noi, cu probabilităţi de a se sacrifica împreună cu noi, cu toate riscurile şi cu cele mai puţine sperante de scăpare“. Ethel Pantazzi Greening îşi arogă în memoriile sale o parte dintre meritele impulsionării colonelului, având în vedere că era vorba de viaţa soţului său. Vaporul s-a oprit la Feodosia, în Crimeea, unde grupul a părăsit condiţiile neplăcute şi rudimentare (dormeau pe scândură, în cală, înghesuiţi câteva zeci de oameni, unii în vârstă) şi a fost cazat într-o fostă carantină pentru ciumaţi. Însă şi aici oraşul era cuprins de spasmele anarhiei, unele grupări de revoluţionari plănuind să-i asasineze pe parlamentarii români, indiferent de protecţia lui Boyle şi a consulului britanic. Odiseea grupului a continuat, el fiind transferat la Sevastopol, unde au avut scene de o cruzime teribilă îndreptate împotriva claselor avute, și care era condus de un comitet de bolşevici al marinarilor Flotei Mării Negre (toate sovietele oraşelor păreau a acţiona de capul lor, fără urmă de coordonare de la Moscova, de vină fiind şi distrugerea sistemului de comunicaţii ţarist). După două săptămâni de incertitudine, şi cu acordul lui Mackensen, nava cu parlamentarii români a luat direcţia Sulina. De la Galați plecaseră spre Sulina prizonierii bolşevici care au fost schimbaţi cu cei români. Ajuns la Iaşi, Procopiu a avut câteva întrevederi cu Brătianu, iar în septembrie 1918 a reușit să revină în teritoriul ocupat, la Râmnicu Vâlcea, doar pentru a-şi găsi casa ocupată de ocolul silvic german, care i-a pus la dispoziţie familiei sale o cameră. În propria casă. După mai bine de două decenii de politică, Grigore Procopiu a părăsit funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în 1926, dezamăgit şi scârbit de agravarea moravurilor politice după Marea Unire, preferând poziţia de membru al Consiliului Legislativ, recent înfiinţat.

 

Mărturia lui Procopiu, chiar fără valenţe literare, oferă câteva detalii interesante despre peripeţiile parlamentarilor români într-o Rusie cuprinsă de haosul revoluţionar şi al războiului civil. Procopiu şi toţi ceilalţi, putem afirma fără a greşi, şi-au văzut moartea cu ochii, având în vedere ura pe care o aveau comuniştii faţă de toţi demnitarii vechii ordini, indiferent dacă aceasta era din Imperiul Ţarist sau dintr-un stat „burghez“ inamic, cu care sovieticii au avut confruntări latente sau deschise (Tatar-Bunar, 1924) în toată perioada interbelică. De altfel, lichidarea acestei elite a fost completă după 1947.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22