Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Subprefect în Transnistria, deţinut în Kolîma
Codrut Constantinescu - - - -
2018-04-17
Cultura
0

În „insula“ concentraţionară Kolîma fostul subprefect român Alexandru Smochină a avut un parcurs sinuos, schimbând mai multe lagăre şi repartizări în câmpul muncii şi „reeducării“, chiar dacă era foarte slăbit fizic.

 

Viaţa lui Alexandru Smochină (1915-2002) oferă o altă perspectivă vastă a traumelor şi dilemelor morale ale secolului trecut, din păcate, prea puţin băgată în seamă. Mărturia sa a apărut în 2014 sub titlul Care patrie? Memoriile unui fost subprefect român în Transnistria, în cadrul Colecţiei Afaceri Orientale, iniţiată cu multă hărnicie de Vadim Guzun în anul 2011, sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu“ din Cluj-Napoca.

 

Alexandru Smochină s-a născut în timpul Primului Război Mondial în Transnistria, în Imperiul Ţarist, într-un sat de lângă Dubăsari, într-o familie românească. Tatăl său, fost căpitan de Stat Major în cadrul Armatei Ţariste, a reuşit să treacă în 1918 în România, fugind de teroarea bolşevică ce urmărea, într-o primă fază, uciderea tuturor ofiţerilor ţarişti. Abia după câţiva ani ofițerul a reuşit să organizeze extragerea copiilor, profitând de faptul că satul Mahala era practic pe malul stâng al Nistrului, cu implicarea serviciilor speciale româneşti şi a grănicerilor care aveau contacte cu informatori şi contrabandişti. Alexandru Smochină a urmat Facultatea de Drept a Universtăţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1940, devenind şi locotenent în Armata Regală Română, mobilizat în 1940 şi 1941. Ştiind limba rusă, a fost considerat apt pentru a fi numit subprefect în Transnistria. Ajuns acolo, Smochină constata că nu mai erau evrei, căci fuseseră deja asasinaţi de nemți înainte de a preda administraţia zonei românilor. După câteva luni a fost mutat în mult mai importantul judeţ Tiraspol, poarta de intrare în Transnistria dinspre Basarabia. În septembrie 1941 a ajuns împreună cu tatăl său, liderul informal al minorităţii româneşti din Transnistria, la Tiraspol. Acolo a auzit la un moment dat o canonadă şi, mirat, s-ar fi interesat despre ce se întâmplase, aflând că un lot de evrei basarabeni fuseseră predaţi de jandarmii români trupelor SS, care îi împuşcaseră pe malul Nistrului. În noiembrie 1941 a observat alte coloane de evrei care erau păzite de jandarmii români. „Mulţi cădeau răpuşi de crivăţ, de ninsoare, de oboseală. Jandarmii strigau la cei ce se prăbuşeau, îi loveau ca pe nişte vite să continue drumul chinuitor.“ Un capitol special este dedicat de Smochină chestiunii evreieşti din Transnistria, în care autorul încearcă să se justifice, plecând de la mai vechea teză: (și) evreii au meritat deportarea lor din Bucovina de Nord şi Basarabia în Transnistria, având în vedere comportamentul lor atunci când, în 1940, cele două teritorii au fost cedate fără luptă de autorităţile româneşti. Sunt folosite din plin de autor toate detaliile care au inundat România după 1990 şi care în continuare sunt folosite de unii istorici români. Însă Smochină se dezvinovăţeşte: nu administraţia română ar fi comis crimele care i s-au imputat. Dacă nu au fost trupele SS, au fost jandarmii, şi dacă nici jandarmii, atunci unele elemente din rândul trupelor române (posibil infiltrate de legionari) care căutau răzbunare. Este evident că nu prefecţii şi funcţionarii români s-au apucat să tragă în evreii deportaţi. Denis Deletant afirmă că armatele română şi germană au împuşcat 12.000-20.000 de evrei în Basarabia şi Bucovina în iulie şi august 1941, iar „din cei 147.000 de evrei care au fost deportaţi din Bucovina şi Basarabia în Transnistria între 1941-1943 cel puţin 90.000 ar fi murit, majoritatea de tifos şi inaniţie. Se estimează că, în aceeaşi perioada, ar fi pierit 130.000-170.000 de evrei ucraineni în aceeaşi provincie“. Bilanţul general al politicii represive antisemite a regimului Antonescu (inclusiv episodul Odesa) s-a ridict la 300.000.
 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1464.jpg

// ALEXANDRU SMOCHINĂ
// Care patrie? Memoriile unui fost subprefect român în Transnistria
// Editor: Vadim Guzun; Cuvânt înainte: Mihai Tașcă
// Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014.

 

Fostul subprefect român de Tiraspol nu avea cum să scape de arestare, care a avut loc în 1948. Securitatea RPR l-a predat sovieticilor, care l-au înfăşcat chiar la ieşirea Ministerului de Interne din Piaţa Palatului, în cadrul amplului proces derulat de MVD (fosta denumire a NKVD) de arestare a tuturor cetăţenilor care se născuseră în Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria sau care avuseseră vreun rol în administrarea acestor provincii. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Gulag pentru activitatea sa în timpul administrării judeţului Tiraspol (i s-a pus în cârcă un prejudiu fantasmagoric, de 964 de milioane de ruble, cât valora probabil toată Transnistria sovietică fără Odesa, dar şi activitate antisovietică). Smochină a fost transportat iniţial în închisoarea de tranzit de la Harkov, de unde a fost îmbarcat într-un vagon cu alţi 15 deţinuţi (putem spune că a avut noroc, căci, de regulă, ele erau suprapopulate), luând lungul drum al Kolîmei, trecând de Munţii Urali, traversând cu bacul fluviul Amur. În vagon, de-a lungul călătoriei, a fost pus în temă cu lumea infracţională sovietică ce domina Gulagul, spaima neajutoraţilor deţinuţi politici. Un condamnat îi prezintă cele două mari categorii de infractori sovietici: pe cei care respectau un fel de cod de onoare (termenul rus este de cesneaki) şi categoria leprelor absolute, suki („căţele“), care erau cei mai violenţi deţinuţi de drept comun. Cele două mari grupuri se aflau în permanent conflict. Unde se întâlneau încercau să se ucidă, căci ambele reuşeau să-şi procure arme albe (lame, cioburi etc.). După mai multe săptămâni de drum, garnitura a ajuns la nord de Vladivostok, la un lagăr de traznit pentru deţinuţii care aveau drept destinaţie finală (în toate sensurile posibile) Kolîma. Aici, Alexandru Smochină a descoperit un adevărat babilon lingvistic. Pentru a se proteja de atacurile delincvenţilor (sau blatarilor), „politicii“ se grupau în funcţie de naţionalitate. „Sunt mereu cu fraţii mei români, iar dintre străini primii cu care ne ajutăm la tot greul sunt ungurii. E foarte ciudat că acolo, în patriile noastre, ne ciondănim. Aici, unde suntem ameninţaţi la fiecare pas, noi şi ungurii formăm o unitate, gata oricând să sară în ajutorul celuilalt.“

 

Traversând Marea Ohoţk într-o fostă navă lituaniană folosită de celebra Flotă NKVD - voiaj teribil, pentru că marea majoritate a deţinuţilor, îngrămădiţi cu sutele în cală, suferea de rău de mare -, Smochină a ajuns în iadul îngheţat al Kolîmei la mijlocul lui noiembrie. Pentru a merge la Magadan, coloana de deţinuţi, subţire îmbrăcați (hainele groase fiind confiscate de delincvenţi), a fost mânată sub pază armată spre un alt lagăr. „Mă pomenesc cu căpitanul ungur Farcaş. E palid. Nu mai poate merge. Îl ajut, luându-i braţul peste gâtul meu.“ În „insula“ concentraţionară Kolîma fostul subprefect român a avut un parcurs sinuos, schimbând mai multe lagăre şi repartizări în câmpul muncii şi „reeducării“, chiar dacă era foarte slăbit fizic. Practica sistemului sovietic represiv a fost respectată şi în cazul lui: deţinutul nu trebuia să prindă rădăcini nici măcar în lagăr. A lucrat în minele de cărbuni, dar şi în unele aurifere, dar şi la suprafaţă, ca paznic al unui puţ, la spălătorii etc. Experiența lui este una asemănătoare cu a altor sute de mii de deţinuţi politici care au ajuns la Kolîma. Evident, prezenţa morţii este de natură a evidenţia ororile, dar şi normalitatea la care se ajungea prin banalizarea morţii. A asistat şi la execuţia unui delincvent de către altul, care i-a tăiat beregata şi a făcut tot posibilul să ajungă în secţiile spitaliceşti ale lagărelor, care, chiar dacă erau nişte umbre de spitale, totuşi ofereau câteva zile de respiro, vitale în lupta pentru supravieţuire. A suferit de scorbut şi de ulcer duodenal perforat. Interesant este că l-a întâlnit şi pe M. Solomon, faţă de care are numai cuvinte de laudă, Solomon lăsând şi el o relatare foarte interesantă despre experienţa sa de deţinut politic la Kolîma (Magadan, Editura Fundaţiei Culturale Române, traducere Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1993; Versiunea originală a apărut în limba engleză în 1971).

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-codrut-1464.jpg

Alexandru Smochină fotografiat de NKVD

 

 

 

 

După moartea lui Stalin a mai petrecut alţi trei ani în Gulag pentru că autorităţilor sovietice le-a fost frică să elibereze un număr atât de mare de deţinuţi dintr-o dată. „Dacă erau toţi declaraţi nevinovaţi în acelaşi timp, ar fi fost limpede că ţara nu era condusă de un guvern legal, ci de un grup de bandiţi“, ar fi spus Mikoian, unul dintre fidelii lui Stalin, după moartea acestuia. Dezgheţul era anunţat şi de faptul că un grup de cetăţeni străini, din care făcea parte şi Smochină, a fost dus pe calea aerului din lagărul de la Belovo în capitala Kolîmei, Magadan. Însă procesul de eliberare nu a fost atât de rapid precum spera toată lumea, el fiind dezamăgit că a rămas şi iarna lui 1954-1955 în acel ţinut dezolant. Procesul de repatriere a început cu plecarea din Kolîma cu avionul, grupul aterizând lângă Habarovsk, de unde a luat trenul spre Rusia europeană.

 

Revenit din Gulagul sovietic în Republica Populară Română în 1956, Alexandru Smochină a cunoscut excluderea socială la care erau supuşi toţi cei care aveau dosarul pătat. Încercările lui de a se reintegra în domeniul juridic au eşuat, sistemul nepermiţând „foştilor“ să-şi reia vechile profesii, chiar dacă şi-au ispăşit teoretica vină faţă de sistemul bolşevic. Smochină a ajuns controlor la ITB (Întreprinderea de Transport București), slujbă care era considerată necalificată, periculoasă şi solicitantă, pe care nu o dorea nimeni, căci sarcina lui era de a controla biletele călătorilor. Conducerea ITB îi ştia trecutul şi, chiar dacă l-au acceptat fără să controloze cu severitate dosarul, i-au repartizat cele mai periculoase rute, unde risca în fiecare zi să fie agresat. Încercările lui repetate de a-şi schimba serviciul au eşuat rând pe rând: „pentru toată lumea eram ciumat. Niciunul dintre colegii mei de clasă, care aveau funcţii mari, nu m-a ajutat cu nimic, măcar un ban să-mi fi dat. Aveau frică să ţină legătura cu mine, să mă vadă. Nici cei de facultate nu erau mai presus. Mă evitau toţi“. Timp de zece ani a fost controlor la ITB (dar nu a mai fost rearestat, cum s-a întâmplat în alte cazuri, chiar dacă a fost constant supravegheat de Securitate), înainte de a fi angajat la Academia RSR pe postul de bibliograf. Nu s-a lăsat, şi şi-a scris memoriile (se pare că a început redactarea lor înainte de 1989, ceea ce ar fi avut consecinţe grave, dacă organele ar fi descoperit manuscrisul), beneficiind şi de o longevitate remarcabilă, având în vedere anii petrecuţi la Kolîma. Cel puțin a apucat fericitul moment al anului 1989.

TAGS : Kolîma transnistria Alexandru Smochină lagar tiraspol armata tarista
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1239
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22