Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


La ICR s-a așternut liniștea
Oana-Valentina Suciu - - - -
2018-04-17
Cultura
5

Când am călcat ultima oară în clădirea din Aleea Alexandru, în decembrie trecut, am avut senzația că intru într-un cavou, atât de liniște era, în locul furnicarului cu care eram obișnuită.

 

Ecouri extraordinare, mari personalități care ne-au vizitat, mari proiecte, informări, buget istoric, agenda președintelui etc. – nu, nu este vorba despre extrase din lucrările defunctului partid comunist, ci despre ceea ce se poate citi pe site-ul Institutului Cultural Român. La o primă lectură, un cititor neavizat poate trăi cu iluzia că a fost aruncat înapoi în timp cu vreo trei decenii. De fapt, ce se întâmplă la ICR? Sau, mai bine zis, se mai întâmplă ceva la ICR, în afară de niște titluri cu textură lemnoasă și câteva evenimente pe măsură? Diplomația culturală a secolului XXI are câteva bune practici cizelate în timp, de la marile expoziții internaționale apărute în a doua jumătate a secolului XIX, trecând prin experiența a două războaie calde și a unuia rece, și aflate în continuă dezvoltare și adaptare în lumea tot mai interconectată și interdependentă a prezentului - proiecte și programe menite să facă schimburile de informații și cunoștințe între politicieni, dar și între artiști și diferite categorii de public, să deschidă uși, să ofere o dimensiune alternativă a unui stat la nivel internațional, să creeze relații pe temen lung, să fie creative, flexibile și să se adapteze în condiții cât mai diferite. Nu întâmplător diplomației culturale i se spune și soft power.

 

Prea puțin dintre toate acestea mai pot fi regăsite în ceea ce a ajuns să fie Institutul Cultural Român. Înființat prin reorganizarea Fundației Culturale Române în 2003 și plasat sub patronajul Președinției României, ICR a fost gândit ca un mecanism autonom, cu finanțare publică, cu rolul de a cizela asperitățile din realpolitik. Fără a avea suplețea omologilor săi străini, Institutul din perioada Augustin Buzura derula câteva proiecte importante, multe menținute și în următorii ani de echipa Horia Patapievici – Mircea Mihăieș – Tania Radu – Dan Croitoru, instalată la finele lui 2004. În paralel, începea o nouă construcție identitară a institutului, adaptată cerințelor pieței culturale naționale și internaționale.

 

Am fost printre primii oameni care s-au alăturat acestui proiect amibițios, în urma unui concurs (dosar, interviu, probe practice) la care am avut emoții ca la admiterea la facultate. După câteva săptămâni de adaptare am fost aruncați în apă – cum-necum, trebuia să înotăm. Prima „probă“ a fost să atragem cât mai mulți candidați pentru bursele destinate artiștilor români la Cité Internationale des Arts de la Paris, pe care Ministerul de Externe ni le pasase, în lipsă de soluții proprii. Am botezat proiectul Fii artist la Paris!. Multă energie, imaginație și umor am pus în acel program, dar rezultatul a fost unul pe măsură – sute de candidați, din întreaga țară, își depuneau dosarele de candidatură pentru cele două burse. A fost botezul focului, pentru că, din acel moment, proiectele și programele au început să curgă – conferințe naționale și internaționale, dezbateri publice, vernisaje de expoziții, lansări de carte, concerte, lecturi publice, festivaluri, premiere și avanpremiere de filme și spectacole. Aceasta în paralel cu întâlnirile și contactele stabilite cu omologii străini: Consiliul Britanic, Institutul Francez, Institutul Goethe, Institutul Cervantes, Centrul Ceh, Centrul Cultural Maghiar, Institutul Polonez – cei alături de care fondam, în 2006, EUNIC – European Union National Institutes of Culture. Debutau și programe noi, proprii, la diferitele direcții din Institut, destinate publicului din străinătate sau publicului românesc și străin din țară. Încercam să ne adaptăm pieței culturale libere, și nu să-i băgăm pe gât, cu anasâna, niște proiecte scumpe și nevandabile. Încercam soluții cât mai flexibile la provocările unei piețe culturale tot mai bogate și mai nonconformiste. Se organizau noi concursuri; mă bucuram să întâlnesc adevărați profesioniști, cu studii în străinătate, dispuși să se alăture (pe niște salarii ridicole) echipei care lua tot mai mult viteză.

 

ICR este reorganizat în 2007, pornindu-se de la analiza activităților din primii doi ani de mandat – multe departamente au fost menținute; a apărut atunci CENNAC – Centrul Național al Cărții, actorul principal al proiectelor de traduceri și al târgurilor internaționale de carte. Tot atunci mi s-a oferit șansa de a coordona Direcția de Relații Interne, de a-i construi o identitate și a forma o echipă. De care sunt mândră și în ziua de azi. Am lucrat alături de oameni inteligenți, destoinici, dedicați, loiali, cu simțul umorului. Am construit împreună programe de conferințe și dezbateri, precum Întâlniri și reîntâlniri la ICR sau Pro și Contra la ICR, programe de educație muzicală cu public, ca Ultimii rapsozi, Când Bizanțul eram noi, Teach Me Tonight, Restul e muzică..., dezbateri și ateliere de arhitectură, urbanism și patrimoniu; am reconfigurat cursurile de limbă, cultură și civilizație românească și am înființat cursul de limba română pentru străini la București, Român(i)a pe scurt, am administrat zeci de burse destinate profesioniștilor români și străini, implicați ulterior în alte proiecte ale ICR, am organizat, singuri și în parteneriate (tot mai multe și mai diverse), zeci de evenimente publice. Ne-am bucurat și am suferit împreună, am vorbit la evenimente în fața a sute și mii de oameni în calitate de reprezentanți ai ICR, am învățat să ne stăpânim emoțiile în întâlnirile cu presa, să ne facem prieteni, să ne facem cunoscuți, să lucrăm cu o bună diviziune a muncii; să nu fim niciodată mulțumiți de rezultate, discutate săptămânal de întreaga echipă. Era, de altfel, filosofia de lucru a întregului ICR, în țară și în străinătate.

 

Bula de normalitate a durat până în vara lui 2012, când tăvălugul politic a trecut peste noi – aveam senzația că trăim un coșmar, dincolo de generozitatea Mișcării papioanelor (venită în apărarea unui principiu, și nu a unor oameni) și de susținerea venită pe canale formale și informale de la parteneri. Trecuți sub tutela Senatului printr-o ordonanță de urgență a Guvernului Ponta, cu câteva conduceri succesive (Andrei Marga, Lilian Zamfiroiu, Radu Boroianu), de atunci am trăit în logica lui „mai rău de atât nu se poate“, infirmată de la o zi la alta. Proiecte lăsate fără finanțare pe ultima sută de metri, contracte semnate și neonorate, un control „de sus“ tot mai strâns al conținutului programelor, așa-zise parteneriate impuse (lipsite, în cea mai mare parte, de substanță), oameni noi, nefamiliarizați cu mediul cultural intern și extern (unii nevorbitori ai vreunei limbi străine, dar numiți prin algoritmul de partid), și, în ultimă instanță, schimbarea organigramei din 2007, în vederea înlăturării celor care încă se mai ambiționau să salveze ceva din munca depusă. Las la o parte gafe precum cea a „caloriferului lui Marga“ și mă rezum să spun că săptămâni întregi nu ni s-a dat nici măcar bună ziua (practică menținută și în prezent); eram întrebați cum de putem trăi cu salarii atât de mici (în mod bizar, existau niște naivi care nu considerau un astfel de post o ocazie de făcut bani). Bonus, rușinea în fața partenerilor interni și externi. În toamna lui 2015 am clacat (fizic, psihic o făcusem deja). De atunci, pentru mine ICR s-a transformat în istorie. Dar nostalgia mă face să îi consult din când în când site-ul – atunci mă enervez când remarc că există burse neacordate pentru că nu sunt destui candidați, când văd evenimente cu iz de Cântarea României, fără concept propriu, ca piesele amestecate nu dintr-unul, ci din mai multe jocuri de puzzle, un limbaj sforăitor pentru descrierea unor evenimente absolut normale, sau etichete precum „buget istoric“ (în fapt, ceva mai mic decât cel din 2012, înainte de tăiere – cifrele sunt publice), proiecte multianuale, denumite pompos, cu câte un singur eveniment. Știu că există solicitări de parteneriate la care nu se răspunde de luni la rând.

 

Crezusem că le-am văzut pe toate, dar noua organigamă, din mandatul Lilianei Țuroiu, din aprilie 2018, are un iz kafkian – birouri și servicii noi (înființate cu câte 2-3-5 oameni, fragil din punct de vedere legal), șefi de cabinet peste șefi de cabinet (deși personalul de conducere nu poate reprezenta mai mult de 12% din economia schemei de personal), corpuri de control și Mari Programe (să înțelegem că programele se măsoară la metru – atunci, există și programe mici?), condică de prezență adusă la venire și plecare în birouri, oameni mutați discreționar de la o direcție la alta (pentru că semnătura lor sau, mai bine zis, lipsa acesteia ar împiedica toată această desfășurare), comisii de disciplină, notificări de încheiere a colaborării date din scurt sau fișe de post pe care puținii profesioniști rămași refuză să le semneze, per total, o schemă în care programele propriu-zise ocupă doar o treime, adică exact opusul logicii de până în 2012, din mandatul Patapievici. Peste toate acestea tronează Compartimentul Informații Clasificate. Ce informații clasificate pot exista la o traducere sau la o expoziție, la un concert sau la o proiecție de film? Sau, poate, dacă ai legături cu străini, asta trebuie cumva raportat?

 

Când am călcat ultima oară în clădirea din Aleea Alexandru, în decembrie trecut, am avut senzația că intru într-un cavou, atât de liniște era, în locul furnicarului cu care eram obișnuită. A rămas doar nostalgia unui proiect reușit și a faptului că cei pe care ți-i stabiliseși ca standard te considerau acum cel mai bun actor de pe piața culturală. Mi-am amintit rândurile lui Ioan Stanomir, care mi se par cea mai bună încheiere: „M-am oprit, privind înapoi şi încercând să evoc umbrele anilor trecuţi, să îmi reamintesc de forfota iconoclastă a atâtora dintre prietenii pe care i-am cunoscut în jurul ICR (...) Cei care au fost nu se mai pot întoarce aici. (...) Din Aleea Alexandru 38 nu a mai rămas decât această carcasă monumentală de pe o stradă ca oricare alta - râsetele, imaginaţia şi jocurile fecunde ale copiilor mari ce trăiau aici nu se mai văd şi nu se mai aud. Aici nu mai locuieşte nimeni...“.

TAGS : Institutul Cultural Român ICR Horia Patapievici Mircea Mihăieș Tania Radu Andrei Marga
Comentarii
ara septilici 2018-04-21
îmi pare rău, dar ca fostă lucrătoare a ICR, pe vremea răposatului domn Buzura, vă pot spune că nu exista nici măcar ideea de condică de prezență. ideea a fost pusă în practică odată cu și pentru desființarea revistei Cultura, de către echipa Patapievici, mihăies, radu. condica era inutilă, dat fiind că noi eram ziariști care lucram la un săptămînal pe care ICR-ul condus de Patapievici nu a făcut nici un alt efort efort decît de a-l ascunde în subsolul casei în care funcționează. vorbiți despre intelectuali tineri. noi eram, toți, tineri, și aproape doctori, deci nici nu se putea pune problema de CV. eram, toți, supercalificați. plus, revista Cultura era cerută în diaspora ca pîinea caldă. desființarea revistei prin trucurile de circ pe care le-au făcut echipa Patapievici-mihăieș nu a fost decît o răzbunare fără noimă a faptului că ICR (care e sub conducerea președinției), nu a putut să mărească salariile celor de la Dilema lui Pleșu. dar pleșu știa asta. voi reveni cu amănunte, dacă e nevoie.
Maria 2018-04-19
Trist,dar adevarat.Este liniste in toata Romania.Am sa spun o zicala care ,in familia mea se foloseste atunci cand valorile sunt
inversate,iar nestiinta este la rang de politica de stat :Ïa uite cum si-a pus c.....tul clop(palarie).Este ingrozitor ce se intampla.
Marin Draghici 2018-04-17
De taica...., gata cu sinekurile pentru securisti si nemancati, la munca taica!!!, a venit capitalismul....
R.A.Muresan 2018-04-19
A venit taicutule, "capitalism" marca Dan Voiculescu, si v-a lustruit mumos pe creier.
cornell 2018-04-17
Trist articol, dar adevarat. Scris din inima, cu pasiune. Tristetze, numele tau e Romania.
Total 5 comments.
Mai multe din Cultura
8267
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22