Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Farmecul culturalist al rasismului
Catalin Bogdan - - - -
2018-05-02
Cultura
0

AUS DEM NICHTS / IN THE FADE / ÎN ÎNTUNERIC (Germania, 2017) ∙ Regia: Fatih Akin ∙ Cu: Diane Kruger, Johannes Krisch, Denis Moschitto, Numan Acar ∙ Câștigător al Globului de Aur pentru cel mai bun film străin și al premiului pentru cea mai bună interpretare feminină (Diane Kruger) la Cannes ∙ Distribuit în România de Independența Film din 20 aprilie 2018.

 

Descumpăniți de valurile de teroare islamistă și suspicioși față de periodicele gherile urbane ale anarho-stângiștilor, suntem tentați să neglijăm cealaltă violență. Cea xenofobă și rasistă. Care nu-i tocmai minoră, doar că face victime printre cei cumva diferiți de noi, cu care ne identificăm mai greu și a căror cauză, în cel mai bun caz, nu e printre prioritățile noastre. De o astfel de violență ne amintește Fatih Akin prin În întuneric. Născut la Hamburg în 1973, regizorul nu este un emigrant de ultimă oră, ci un neamț dintr-o familie de turci. O identitate duală pe care n-a renegat-o și care a inspirat bună parte din filmele sale. Dacă în Cu capul în zid (2004) alternanța Germania-Turcia era, în principal, circumscrisă lumii emigranților, în De partea cealaltă (2007) cercul se extinde – o iubire lesbiană între fiica unei prostituate kurde și o blondă din Bremen, dar și ulterioare dolii încrucișate. De data aceasta, cuplul mixt are stabilitatea unei familii, suficient de avute, tihnite și afectuoase, cu un mic ochelarist șarmant în centru. E o situație fericită, rod al unor evoluții favorabile: femeia s-a (mai) lăsat de droguri, iar el de traficul care-l costase un răstimp de pușcărie. Bărbatul cumințit câștigă suficient, iar socrii și mai și, astfel că ea, cu studii neterminate, se poate ocupa de meseria de mămică, în acest fel mai protejată de glisările unei sensibilități vulnerabile. Din clientă îi devenise iubită, iar nunta se oficiase chiar în închisoare. Reabilitarea lui și echilibrul ei au însoțit această iubire interetnică – prost văzută, în fond, de părinții fiecăruia. Și, mai ales, prost văzută de o societate mai degrabă suspicioasă, pentru care petele trecutului (și ale originii) nu se șterg cu adevărat niciodată, ci reapar insidios când te aștepți mai puțin. Aparent, incriminată e ocazionala proximitate – fortuită pentru traducătorul ce devenise și nu ilicit complice – cu lumea interlopă, potențială sursă a unei reglări de conturi.

 

 

Dar ispita de a-l privi pe celălalt drept (mult) mai predispus la transgresarea legii ne e mereu la îndemână. Așa se câștigă, azi, alegerile în Occident, de altfel. Un elocvent exemplu e dat chiar de compatrioții noștri: zilele în care presa e inundată de agresiunile lor sunt departe de a se fi terminat în cea mai râvnită nouă patrie, Italia – chiar dacă, mai nou, în prim-plan au trecut africanii. Imaginile recentei agresiuni din Milano – cu răsunet și la noi –, înregistrate de o cameră de supraveghere și postate pe Facebook de polițiști pentru identificarea autorului, au fost vizionate, doar în primele zile, de câteva sute de mii de italieni. Și au fost prompt comentate, în stilul provocator caracteristic, și de unul dintre posibilii premieri (cu șanse sporite după ultimele alegeri, când chestiunea imigran­ților a fost determinantă). Tâlharul, doar pentru a cotrobăi prin buzunare după mărunțișul unui octogenar întors agale de la cumpărături, l-a lovit crunt la intrarea în bloc (trimițându-l în comă) și s-a întors apoi liniștit la soție și copii, într-un apartament din apropiere. Destui dintre cei ce au privit filmarea au comentat, în minte sau cu voce tare: iar românii! Iar românii, la rândul lor, pe baza pielii agresorului, și-au spus, disculpant: iar țiganii! Așa și nemții, după explozia (din film) din cartierul turcesc, au fost tentați de gândul: iar turcii! Ca și cum, aproape indiscutabil, etnia ar fi, într-un fel ori altul, un resort serios al comportamentelor la nivel etic. Filosofia culturii și psihologia criminală încă mai întrețin legături primejdioase, iar separarea firelor merită din plin efortul.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-1-1466.jpg

Imagine din filmul „În întuneric“ regizat de Fatih Akin

 

Fiindcă nu este suficient să replicăm: există și (destui) turci/români onorabili. Pentru victime, exemplul lor nu e o consolare. Înainte de a deveni o chestiune politică, dilema e una de drept penal. O parte dintre ziarele italienești, de pildă, nu exhibă etnia/originea făptașilor în titlurile respectivelor relatări, dar altele o fac cu promptitudine. Cele dintâi vor să evite inflamarea spiritelor, cele din urmă speculează cu satisfacție un argument cu impact electoral. De fapt, etnia contează în măsura în care contextualizează faptele și psihologia autorului, dar mult mai puțin din cauza unor ambigue determinisme culturale. Azi, vorbim, strânși cu ușa de eșecurile globalizării, de ciocnirea civilizațiilor, dar cândva se dezbătea mult mai relaxat (și fantezist) despre diferențe antropologice dintre cele mai discriminante. Vremea lui Lombroso a trecut (cu greu), dar alții au supraviețuit în variantă pop – niște Spengler de bodegă, pentru care morfologiile istorice explică conflictele de cartier. Într-un cuvânt, ne autocenzurăm din patos egalitarist, dar în noi colcăie ispita ierarhizărilor. Fiindcă – să nu ne amăgim – nu e vorba doar de benigne tipologii culturale (în sens larg), ci și de legitimarea dominației unora asupra altora. Este de dorit un exercițiu cât mai intens și matur al comparațiilor, de tot felul. Doar așa putem accede la invidiabila virtute a discernământului, numai că uităm prea ușor că drumul e unul plin de curse și derapaje. Vrem mai degrabă distincții simple, pentru a ne hrăni voința, nu îndoielile. Dar adevărata artă a comparațiilor e una a nuanțelor. Merită, în consecință, să cernem mai cu grijă argumentele superiorității – dacă acum câteva secole se discuta încă în termenii concurenței religioase, iar odată cu modernitatea și-au făcut loc ierarhiile naționale ori rasiale, de circa un veac sunt la modă grilele culturaliste. Nu e cazul să îngropăm dezbaterea relativizând excesiv distincțiile, doar de frica mistificărilor populiste. Islamul e diferit de creștinism, de pildă – ce facem, însă, cu o astfel de evidență? Deseori doar țesem mitologii autoflatante, menite să-l subjuge (într-un fel ori altul) pe celălalt, evitând o reală confruntare a valorilor. Noul stindard e nu departe de un rasism cu pretenții de studii culturale.

 

Toate acestea sunt doar implicite în drama lui Fatih Akin. Mobilul atentatului care-i ucide pe soțul și copilul femeii e unul rasist – cuplul ucigaș are simpatii neonaziste. Plasarea bombei nu s-a făcut la întâmplare, victimele potențiale fiind pe respectiva stradă cu precădere turci. În spatele gestului se afla o respingere radicală și indistinctă a acestora, pe motiv de superioritate rasială. (Cei doi ignorau, cu siguranță, simpatiile lui Hitler pentru musulmani, care nu erau doar conjuncturale.) Probabil că își cultivaseră ura nu doar prin lecturi și tovărășii specifice, ci și incitați de gesturi precum cel al românului din Milano – în plus, orice comunitate de emigranți e căpușată de o mafie etnică (mai stridentă decât cele autohtone), cum bine știe și anchetatorul din film. Probabil, dacă i s-ar fi adresat o turcoaică, nu o nemțoaică blondă, cea care a pus bomba nici nu ar fi întors capul pentru un răspuns.

 

Inițial, pista neonazistă e puțin creditată. Turnura e dată de denunțul surprinzător al unui tată, care găsise acasă urme ale fabricării bombei. Dar și în continuare, în disputa procesului penal, cercetarea presupușilor vinovați se împletește cu cea a victimei și a soției sale, acum un martor cheie. Biografiile ultimilor devin pretext pentru adâncirea dubiilor instanței – ceea ce va și duce la o neașteptată achitare. În lipsa unui puzzle complet al faptelor, ce anume e de luat în calcul pentru a nu rata o reconstituire? Multe pot fi indicii revelatorii, dar și piste false: prietenii, lecturile, afacerile, crezurile, stilul de viață, viciile etc. Plasarea tuturor elementelor într-o ecuație nu doar veridică, ci și cât mai aproape de adevărul faptic e, însă, o acțiune mereu vulnerabilă – conștiințele rămân expuse unor microscopice (și cu atât mai redutabile) mistificări.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-2-1466.jpg

Diane Kruger a primit la Cannes premiul pentru cea mai bună actriță pentru rolul din filmul „În întuneric“

 

Dezamăgirea adusă de Justiție – e și titlul capitolului intermediar al filmului, formal un triptic – denotă, aparent, unele din scrupulele specifice umanismului occidental. În principiu, a nu fi sigur de vinovăție impune reținere în stabilirea verdictului – dincolo de orice îndoială rezonabilă. Dar ușor se pot strecura pe această portiță inevitabile prejudecăți. Poate tatăl denunțător e într-un conflict generațional cu un fiu ireverențios. Poate femeia îndoliată e doar o drogată care inevitabil fabulează. Poate victima nu renunțase, de fapt, la trafic, motiv suficient pentru o corecție interlopă. Poate inculpații fuseseră, într-adevăr, plecați tocmai atunci în Grecia, iar gazda lor, afiliată extremei drepte autohtone, nu ar putea minți doar din solidaritate ideologică. Nu e de exclus ca, în mintea judecătorilor, balanța să se fi înclinat (foarte) discret prin glisarea imaginii vulnerabilității victimelor spre cea a unei alterități ambigue. Fiindcă clasificările culturale (în sens larg) și cele morale se pretează relativ ușor, în conștiințele noastre versatile, la câte o dramatică comedie a erorilor.

 

Grecul care depune mărturie nu o face întâmplător. Dincolo de ura comună față de turci, decisivă e internaționala neonazistă. Cum observase și Hannah Arendt, nu naționalismul era semnificativ pentru naziști, ci perspectiva globală. Mai firesc ar fi fost ca grecul în cauză să urască niște nemți ce îi puteau aminti de dura ocupație din perioada războiului. În joc sunt, în schimb, alte resorturi decât cele ale particularismelor naționale. Cum se explică, de pildă, că multe partide de extremă dreaptă sunt atât de atașate de Rusia autoritară și imperialistă a lui Putin? – un exemplu e chiar deja menționatul Matteo Salvini, un posibil premier al Italiei. Până și naționaliștii noștri privesc cu speranță spre Răsărit.

 

După ce ia decizia unei răzbunări în oglindă – cu un același tip de bombă artizanală –, eroina ezită, într-o primă fază. O descurajează o păsărică – o potențială victimă colaterală, zburătăcind fără griji în jurul rulotei minate. Cuplul ucigaș alesese o manieră mai teroristă decât altele – țintele erau întâmplătoare, chiar și pe o stradă cu mulți turci. Aceasta e virtutea funestă a bombelor: seamănă spaima, cu atât mai mult cu cât nimeni nu știe cine le va cădea victimă – nici chiar cei ce le pun. Întâmplarea sperie mai mult decât răzbunarea țintită. Pur și simplu e o funestă loterie. Iar frica predispune la recursul (excesiv) la autoritate. Pe care îl teoretizează, cu prioritate, tocmai dreapta, mai mult sau mai puțin extremă.

 

Nu de mult, în Austria a preluat puterea o coaliție de dreapta. Ministru de Interne a fost numit un reprezentant al Partidului Libertății (FPÖ). Într-o bună zi, un comando de polițiști din subordinea sa a irumpt într-un birou al serviciilor antiteroriste. Presa austriacă a remarcat că o posibilă miză a acțiunii – neobișnuită și supărătoare, conform opiniei președintelui țării – ar fi putut fi tocmai sustragerea documentelor mai vechii anchete privitoare la activitățile extremiste ale anumitor Burschenschaften, asociații studențești ultranaționaliste, frecventate de destui dintre actualii deputați ai formațiunii ministrului. Cu alte cuvinte: teroristul ne­prins, politician cinstit.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
6513
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22