Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Tărâmul traumei
Serenela Ghiteanu - - - -
2018-05-02
Cultura
0

Romanul de debut al lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, se distinge net dintre alte lecturi posibile, româneşti sau străine, publicate în ultimii ani.

 

Există în literatură un teritoriu al traumei în care nu se găsesc mulţi scriitori. Este un spaţiu al durerii care nu se vindecă şi cu care nici nu te obişnuieşti, cu alte cuvinte, trebuie să fii plămădit dintr-un aluat special ca să poţi trăi în permanenţă cu această provocare a destinului. Nu are importanţă ce traume a suferit scriitorul cu adevărat, poate nici nu a trăit el, ci cineva apropiat lui, este vorba despre percepţia pe care o are el asupra vieţii, cu sensibilitatea lui unică, de sfâşiat interior. Orice s-ar întâmpla, el va reacţiona cu simţurile toate sângerânde. Când scrii, având o astfel de vibraţie interioară, poţi accentua şi mai mult durerea, aşa cum face scriitoarea austriacă Elfriede Jelinek, sau poţi să adopţi un ton neutru, descriind faptele foarte la rece, aşa cum face Herta Müller.

 

O a treia cale este să oscilezi între detaşare şi tonul de comediant de circ, clovnul, care te face să râzi, nervos însă, pentru că are desenate pe obraji lacrimi mari. Această cale e abordată de Sebastian Sifft în primul său roman, Câinele iubirii, publicat recent la Editura Humanitas. Au­torul s-a născut în 1977, la Câmpina, şi a mai publicat două volume de versuri, a făcut studii de filozofie, iar în prezent lucrează şi trăieşte la Bruxelles. Nu ştim altceva despre Sifft, iar romanul său de debut e o lectură care se distinge net dintre alte lecturi posibile, româneşti sau străine, publicate în ultimii ani.

 

Eroul nu are nume şi vrea să spună povestea tatălui său, Filip, numit însă mult mai des cu porecla „tataurul“, pentru că, la un moment dat, se îmbolnăveşte de o formă gravă de Parkinson şi, din cauză că devine obez, va rămâne ţintuit 20 de ani în apartament.

 

În jurul acestui personaj misterios care este tatăl, despre care ni se dă de înţeles că a fost ofiţer de Securitate, se ţese o comunitate restrânsă, în care intră mama eroului, Ana, apoi bunicii, cel matern, Ta­­se, cel patern, Herman, şi un părinte de substituţie, numit Ion X. Mihăiescu, cel cu care eroul îşi va face, în copilărie, lecţiile şi de la care va afla multe despre istoria recentă a ţării. Obsesia familiei ascunde de fapt o căutare a identităţii. Eroul va ajunge ca, adult, să fie nevoit să vândă pe Net un stilet moştenit de la tatăl său şi nu ni se spune în ce constă momentul de criză în care se află. Pentru că ceea ce contează este ceea ce se află în ur­mă, trecutul.

 

Formula narativă a lui Sebastian Sifft este mai puţin întâlnită în romanul românesc, dar e una deja familiară în literatura Mittel-Europei, în care traumele secolului XX sunt rememorate cu rigurozitate şi adesea pe un ton care alternează falsa indiferenţă cu accente de deznădejde mult timp refulată. Nu avem ordine cronologică în naraţiune, potrivit este fragmentul, care surprinde asemenea unui stop-cadru o anumită secvenţă de viaţă, uneori foarte scurtă, exact aşa cum a fost, iar frazele sunt când lungi, în momente de disponibilitate afectivă, când formate dintr-un singur cuvânt sau două, sincopate. E un stil apt să redea fidel amintirea unor fapte teribile, după ani şi ani, şi e un stil care captează imediat atenţia cititorului şi o reţine pentru că textul e dominat de imprevizibil şi inedit. Un aer de coşmar însoţeşte permanent textul şi face parte din vocea originală a eroului.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-serenela-1466.jpg

SEBASTIAN SIFFT - Câinele iubirii (Editura Humanitas, 2018, 184 pp.)

 

Memoria e stârnită de vederea unor fotografii vechi, iar personajele păşesc din cadrul de hârtie din nou în viaţă, aşa cum le ştie eroul. Sunt lucruri pe care el le ignoră despre acestea şi atunci pare că lasă „loc liber“. Ca şi cum există dincolo de ficţiune un Adevăr care trebuie respectat. Cum faptele şi portretele personajelor sunt risipite în bucăţi, cititorul trebuie să fie atent, să refacă un puzzle temporal care se întinde de la Al Doilea Război, trecând prin comunism, până la postcomunism. Personajele iau cuvântul rând pe rând, fără să se prezinte, şi cititorul trebuie să-şi dea seama pe cine ascultă de fiecare dată.

 

Herman, tatăl lui Filip, bunicul eroului, e părăsit de părinţi când e copil, iar mai târ­ziu, în urma unei întâmplări halucinante, în anii ’40, i se propune să fie şoferul unui ofiţer nazist. Refuză, iar soţia lui, Marta, e violată de mai mulţi ofiţeri nemţi. Rămâne însărcinată, iar, după ce naşte, se sinucide. Herman ia copilul, pe Filip, şi fuge în Bărăgan, unde îi va cunoaşte pe Tase şi Lala, părinţii Anei. Mai aflăm despre Herman că tremura mereu şi, când e făcută fotografia de la nunta lui Filip cu Ana, el trebuie legat de scaun, ca să stea liniştit. Apoi că se spânzură cu o cravată.

 

Tase, tatăl Anei, celălalt bunic al eroului, a luptat în Al Doilea Răz­boi Mondial şi va avea domi­ciliu forţat în Bărăgan, după ce scapă, se pare, dintr-un tren al morţii, plin cu evrei. Cum suferinţele profunde sunt greu de rostit, naratorul reia de mai multe ori o scenă pe care nu o descrie până la capăt, iar cititorul trebuie să recunoască aici un teritoriu care se refuză rostirii. Deşi eroul e copil şi nu înţelege, Tase încearcă să îi povestească câte ceva despre Bărăgan: „Patruzeci de ani a stat viermele în măr, patruzeci de ani a săpat viermele galerii, iar acum se plimbă în voie prin măr, mărul a putrezit, pereţii galeriilor au căzut şi o groapă mare e înăuntrul mărului, «haide, vino cu mine, în groapa asta e loc pentru doi, mai ales pentru tine», cântă Tase. Cântecul e inventat, groapa e însă vie. Eu sunt mărul“.

 

Ion X. Mihăiescu face parte dintre victimele clasice ale comunismului de început. Fost burghez, face puşcărie şi e torturat. El îşi aminteşte: „Hotărâsem să închid pentru totdeauna ochii. Dacă aveam să trăiesc ceva îngrozitor, trebuia să nu văd nimic. Trebuia doar să simt, atât. Să simt cu pielea, cu carnea şi cu mintea. (...) TRĂIEŞTE corpurile a cincizeci şi trei de oameni, vârâte într-o dubă, fără lumină, fără aer. Trăieşte corpurile acelea, înghesuite unul în altul până când se lipeau şi, printr-o osmoză stranie (...) deveneau un singur corp, un singur geamăt, un singur gâtlej, o singură inimă, un singur plămân atrofiat ca­re pâlpâia cu membranele deschise du­pă o adi­ere de aer. Dacă ar fi dorit să fu­gă, organismul acela nu ar fi avut un­de, pen­tru că ocupa spaţiul întregii lumi“.

 

În fine, figura tatălui, „tataurul“, e una compozită. Pe de o parte, e un soţ iubitor, pe de altă parte... nu se ştie ce a făcut ca ofiţer de Securitate. Spune doar că pleacă în misiune la Londra, la Interpol, şi să îl prindă pe Carlos. Când se îmbolnăveşte grav de Parkinson, doar un pumn de medicamente îl opreşte să nu dărâme tot prin apartament, iar mişcările lui haotice sunt descrise de erou ca fiind un „dans“ sinistru.

 

Ana, soţia lui Filip, cea care nu va mai ajunge balerină, cum voia, îşi îngrijeşte soţul strângând din dinţi, pentru că i se spusese că „o femeie trebuie să stea lângă bărbatul ei orice ar fi, dar să nu fie o otreapă“.

 

Nu avem în Câinele iubirii o frescă socială, ci un colaj de secvenţe din viaţa celor care i-au fost părinţi sau aproape părinţi eroului. Negăsindu-şi locul în lumea postcomunistă, naratorul spune o poveste alcătuită, ca un caleidoscop, din laturi diferite, dar care sunt le­gate între ele. Plecând de la suferinţele celor din jurul său, eroul ne oferă o viziune despre condiţia umană în sec. XX, care pentru mulţi europeni este una a tramelor: „De fiecare dată când plouă, mă sufoc (...) Pe planeta asta oamenii încă nu au apărut, aşadar încă nu a avut loc nicio crimă. Pe planeta asta oamenii încă nu există, încă nu plânge nimeni. Pe pla­neta asta nu se îmbolnăveşte nimeni. Pe planeta asta eu sunt primul animal, din păcate turbat, lanţul trofic a cotit-o la un moment dat la stânga, iar diferenţa specifică a devenit dintr-o dată alta. Pe planeta asta eu sunt, până la urmă, primul om care nu va fi niciodată nou, care nu va fi niciodată über, care nu va fi niciodată nimic pentru că se va opri aici, pe dealul unde grota lui e săpată, şi va privi cum, pe sub uşa pe care, deşi singur pe lume, o închisese bine şi de trei ori cu cheia înainte să o conducă pe mama-primului-om la gară, se revarsă acum toate dejecţiile unei lumi viitoare (...), însă pe mine... gândul că omul viitorului are crâşme ale viitorului deschise non-stop m-a liniştit şi atunci mi-am făcut loc printre vintrele viitorului şi am pornit încet spre crâşma viitorului, unde viaţa pur şi simplu este suspendată, mâine nu există, şi-atunci toţi suntem primii şi aşteptăm păhăruţul, nu-i aşa, Tase? Nu-i aşa? (mă asculţi, sau ce faci?) Să dansăm“.

 

Dacă va continua să scrie şi cel puţin la acelaşi nivel cu Câinele iubirii, Sebastian Sifft va deveni un scriitor foarte important.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2297
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22