Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Cărtărescu - scriitorul și cititorul
Eugen Ciurtin - - - -
2018-05-08
Cultura
1

Cum circuli prin jurnalul lui Mircea Cărtărescu? Una dintre căi, mai ales pentru non-literații care îi compun de multă vreme publicul, va fi o preumblare prin biblioteca lui.

 

Un om care scrie și-a numit Mircea Cărtărescu jurnalul ultimilor șapte ani: formula puternică și simplă apare de patru ori și admite mulți coeficienți – „sunt un om care scrie“ (28 ianuarie 2013: „fără să se numească scriitor. Pur și simplu, de la 17 ani, am scris aici, în jurnal“, cu perechea din 27 noiembrie 2014: „Sunt eu, M.C., același de la 17 ani. Nimic nu mi-a schimbat (jai guru deva oṃ) lumea). „Cel mai greu lucru pentru un om care scrie e să-și apere opera de el însuși. În cazul meu e o luptă fără speranță“ (23 ianuarie 2017, după un 26 decembrie 2014 cu întrebarea: „Să distrug/să nu distrug Anomaliile?“). [A]semenea speranței care-și ițește, ultima, aripile șifonate din cutia Pandorei, îmi pâlpâie și mie din când în când, ultimul dintre toate, gândul că sunt totuși un om care scrie, nu unul care aleargă și rezolvă, că ar trebui să stau în biroul meu și să scriu, cu faimoasa mea ușă trasă-ntre mine și univers“ (27 aprilie 2017). „Treaba unui om care scrie e să scrie“ (29 iulie 2015), cu variațiunea obligată: „când nu-mi folosesc mintea sunt M.C., un om care trăiește pe pământ“ (31 mai 2015).

 

Mircea Cărtărescu a început publicarea jurnalului odată cu schimbarea de epocă (cel puțin de epocă a literaturii și limbii), dar a afirmat în varii rânduri că scrie un jurnal din adolescență, mai exact din îndepărtata zi de sâmbătă, 15 septembrie 1973. Jurnal I (1990-1996) apăruse în 2001 (și, într-un fel sau altul, surprinsese pe toată lumea), Jurnal II (1997-2003) în 2005, iar Zen. Jurnal, 2004-2010 în 2011. Ritmul a crescut până foarte aproape de identificarea prezentului apariției jurnalului cu prezentul scrisului în jurnal. În plus, ultimele două volume sunt ceva chiar mai corpolente decât primele. Ceva se precipită. Am putut astfel citi însemnări din ultima zi a lui 2017 (și „din heptameronul de ani“, cu urarea finală către cititorul-jurnal: „ne vedem peste șapte ani sau șapte milenii“) la jumătatea lui aprilie 2018.

 

Cum circuli printr-un astfel de jurnal? Una dintre căi, mai ales pentru non-literații care îi compun de multă vreme publicul, va fi o preumblare prin biblioteca lui Cărtărescu (un colț al ei e descris la 8 iunie 2017). Cum am încercat mai demult să arăt într-un eseu (Cărtărescu în Asia), se cuvine întâlnit deopotrivă cititorul Cărtărescu, și el omnivor (și numai trimiterile asiatice sunt sute și dețin sistematica lor). Cel mai neted ar fi însă ca memoria (și uitarea) fiecărui cititor care a trăit oricum și el acei ani să poată identifica cum s-o pricepe mai bine (cu numele unei mari surate optime) „note, stări, zile“. În speranța că sensul lui „paralel“, în viețuire ca și în citit, nu a fost nimicit complet, cu daune care l-ar ruina și pe Plutarh, de seralii postliceali ai tuturor platourilor de televiziune.

MIRCEA CĂRTĂRESCU - Un om care scrie. Jurnal, 2011-2017

(București, Humanitas, aprilie 2018, 644 pp.)

„Cu ce ți-ai alimentat“ (întreabă Mircea Cărtărescu la 7 mai 2017) „gândirea în ultima vreme?“ Ca să continue, mustrător și justificat: „Nu cumva de-asta e prea slabă ca să se poată înțelege de sine? Căci lecturile sunt pentru gândire ceea ce lemnele sunt pentru foc. Nu poți alimenta focul cu virtualitate, ci cu nominalismul maximal al lecturii“. Ca să păstrăm comparația: miracolul eventual al autocombustiei ține de competența în arar; cititul, dimpotrivă, de necontenit, de curgerea tuturor zilelor, de aprinderea ritmică a focurilor. Sau așa s-ar cuveni, chiar și în țara cu cea mai schiloadă piață de carte.

 

„Trebuie însă mai întâi să reînvăț cititul“ (11 februarie 2011), căci cititul e confruntare și primenire, inclusiv una câteodată inaccesibilă, ca la 20 februarie 2011: „citesc foarte puțin, prefer să atârn ca un organ atavic“, sau îndepărtată, căci [v]reau să citesc azi, n-am mai citit de pe vremea faraonilor“ (7 august 2016). Efectul certifică: [a]m avut o poftă de citit nu doar neobișnuită pentru mine în ultimii ani, dar anormală și suspectă în lumea de azi“ (15 august 2017). Enumerarea completă ar fi vastă, opulentă, paradoxală, lămuritoare. Nu se poate, aici, decât spicui, iar tema cititorului e una dintre cele pesemne douăzeci de feluri de a citi noul jurnal. Principale sunt recitirile (și chiar notează, când e cazul, „citesc pentru prima dată“, cum se întâmplă la 20 iunie 2017 cu Ion Marin Sadoveanu). Recitește mult, scriitori dintre cei mai diverși, cei mai mulți unitar păstrați în canonul personal, unii beneficiind din nou de (cum le-a spus altădată) cronichete. Recitește deseori Kafka (el revine cel mai des), câteodată Defoe sau Cehov, Arghezi (pe care poate îl va antologa!) și Mircea Horia Simionescu, Flaubert și Woolf și Musil, Blecher și „Sorana Gurian, un Blecher feminin“ (19 februarie 2011), DeLillo, marii sud-americani, puțin Hesse (cu „proza lui ticăită“), explorează diverse literaturi științifice și știe că „în secolul XVIII au fost câțiva pre-postmoderni ca Voltaire, Diderot și Sterne cu care se putea discuta“ (3 aprilie 2015). Apar (7 mai 2013) și „două insanități“ (o Nothomb și o Françoise Sagan), și (din ianuarie 2015) anomalia enciclopedică Daniel Paul Schreber, evoluționiști ori cognitiviști, Matei Călinescu, Oliver Sacks (e oricum printre primii care îl prețuiau), Oișteanu și Stoichiță. Cărți cu arabi despre vikingi, online despre Henry Darger sau Tesla, Evanghelia lui Barnabas, Nádas și depresia-compendiu a lui Andrew Solomon, „Paul Johnson, conservator cu beneficii“ (21 aprilie 2013), Eagleman, Metzinger & Crichton. Citește și întâlnește poeți, scriitori și critici din generația și cu aplombul vârstei primului său jurnal publicat: Dan Coman, Marius Chivu, Marin Mălaicu-Hondrari, Ioana Bradea, Claudiu Komartin, Cosmin Ciotloș, Sorin Gherghuț, Svetlana Cârstean, Radu Vancu. Ce nu recitește e Cărtărescu. Recitește neapărat Pynchon și Joyce, și Salinger, și Dostoievski, în general scriitori din viitorul predictibil al cititului. Gibbon, Pliniu, Suetoniu, Herodot, Homer. Descoperă acea „pagină Kafka-like dintr-o scrisoare“ a lui Mozart (18 aprilie 2015), dar într-o traducere la a doua mână dintr-o broșură banală (e chiar scrisoarea către tatăl său muribund, la 4 aprilie 1787).

 

Face (a se vedea suita de însemnări din preajma Paștilor 2013 și mai ales continuarea din vara lui 2016) o relectură intensivă, ea însăși sinoptică (și catoptrică) a Evangheliilor. Rescrierea lor rezumativă ar necesita un întreg comentariu separat, căci defalcarea și reetalarea lor pe episoade, sub indiciul enumerativ alb care se umple pe loc de mister, amintește cumva de cartea lui Marie-Christine Ceruti-Cendrier, Les Évangiles sont des reportages, n’en déplaise à certains (comentată prin 2004, dacă nu mă înșel, și la București). Mircea Cărtărescu – și aici cei îndrituiți vor trebui să migălească până la urmă o formă de exegeză strictă – se arată a fi un asiduu cititor liber al mai multor literaturi religioase, n’en déplaise à certains. Cu condiția să se pornească de la pretenția acelor literaturi că pot spune adevărul, pentru că ele îl conțin, așa cum și scriitorul îl spune (26 decembrie 2012): „eu nu mă consider scriitor, ci căutător al adevărului“.

 

Solenoid, pe vremea când Mircea Cărtărescu scria această carte și zeci de pagini aici sunt jurnalul ei, nu avea titlu. Ani la rând, șantierul onomastic a operat cu Anomaliile mele (A.M., în notația rapidă) sau Viața mea nocturnă. Dar mai ales, aflăm doar de aici, eboșe necesar avortate pentru cartea „ce nu se va numi A.M.“ (10 septembrie 2013) sau „probabil că o să rămână chiar așa: A.M.“ (4 februarie 2015): titluri testate și respinse ca Frica (9 aprilie 2014), Stăpânul viselor (la 4 februarie în anul apariției: „e luat – nu contează de cine“, căci Theresa Breslin chiar nu contează), „Ruine, Isachar, Siderofobia. Nici unul viabil“ (9 martie), „Râie? Scabie? Scabia? RÂIA? Nein“ (11 iunie), „Himera? Ruine? Viața interioară?“ (26 iunie), „Acarienii“ (26 iulie), „probabil HIMERA“ (29 iulie), „Tatuaj(ul)?“ (19 august), „Levitație“ sau „Pichetiștii“ (18 septembrie), „OSUAR?“ (14 octombrie), „WALKTHROUGH“ – asta ca să ne dăm seama ce e în spatele unui titlu. Un solenoid (obiectul) se furișează în însemnări din 20 iulie 2011, 23 iulie 2014 și 14 iunie 2015, dar cuvântul nu mai apare niciodată înainte de a figura pe o copertă.

 

Cititorii pot așadar să se aplice la text, înaintea unor crâncene ispite de adjudecare apocaliptică („de parc-ai vrea să copiezi Mahābhārata pe o pagină de caiet“, 27 februarie 2011). Apoi, din pricina concomitențelor și sedimentelor, jurnalele pot fi privite ca (deocamdată) o Tetrapla de uz solitar răspândită apoi în lume. Ai, încă o dată, stupoarea că vârstele, care conțin fiecare miracol pur și geniu intranslatabil, găsesc decepționant cu cale să se înșiruie în loc să-și conserve simultaneitatea, cum ar și trebui recitite jurnalele, că se înșiruie cu searbăda catastrofă a aritmeticii simple, când e foarte documentabil că Mircea Cărtărescu e puer senex în nenumărate rânduri (iar tema transmigrației apare aici de paisprezece ori). Din fericire, în toți acești ani când s-a îmbătrânit mult și apăsat pe multe rafturi principale ale scrisului în română (și scriitorul nu se ferește să noteze unele plonjoane urâte în decrepitudine), Mircea Cărtărescu a îmbătrânit cel mai puțin. Astăzi se pot căuta cu ușurință primele fire din Orbitor și din Solenoid în jurnalul de la începutul anilor 1990, ani cu joase cosmogonii de pripas din care, în aproape totalitatea cazurilor, fie individuale, fie colective, s-a ales praful. Exulți atunci că așa ceva e cu putință. (Încă.) 17 mai 2015: „Scrii cu necesitatea și cu inconștiența cu care îți bate inima. The rest is dross. The rest is literature“. //

 

TAGS : mircea cartarescu jurnal
Comentarii
?????? 2018-05-10
"Sedimente ale scrisului"?
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
3974
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22