Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Interviu : JAMES CARAFANO, expert Heritage Foundation: Europa are nevoie de America
Interviu realizat de Octavian Manea
2018-06-05
Interviu
0

Prezent la București la conferința dedicată provocărilor de securitate din zona Mării Negre (organizată anual de către Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul“ în parteneriat cu Universitatea Harvard și cu participarea Universității Naționale de Informații, SUA), revista 22 a discutat în exclusivitate cu JAMES CARAFANO, senior fellow la Fundația Heritage, Washington D.C.

 

Care sunt cele mai importante semnale pe care Administrația Trump le transmite prin Strategia de Securitate Națională? Și în ce măsură mesajul documentului este și mesajul președintelui?

Strategia de Securitate Națională este strategia lui Trump. În mai puțin de un an, administrația a nominalizat toate marile provocări. Și dacă ne uităm la lista marilor preocupări circumscrisă ultimelor administrații (Bush-Obama-Trump), ele sunt destul de similare. Există o anumită continuitate: China, Rusia, Iran, Coreea de Nord, ISIS, Al Qaeda. Al doilea element specific este acela că revenim la o eră a competiției între marile puteri. Din acest punct de vedere, Administrația Trump se află undeva la jumătatea drumului între Bush și Obama, între o politică mult prea agresivă și una care să fugă de probleme. După atacurile de la 11 septembrie, Bush a concluzionat că suntem singura superputere a lumii și trebuie să folosim puterea americană pentru a rezolva problemele securității SUA. Obama a ajuns la concluzia inversă, că strategia lui Bush nu prea a funcționat, că a generat la fel de multe probleme pe cât reușise să rezolve. Echipa lui Trump a văzut Administrația Obama mergând în direcția opusă – în loc să rezolve problemele, a vrut să-și acomodeze competitorii, lăsând spații libere pe care ei le-au exploatat. Concluzia? Trebuie să fim prezenți acolo unde interesele americane sunt critice și trebuie apărate, fără a încerca să schimbăm lumea. În esența sa, strategia Casei Albe spune că SUA sunt o putere globală, cu interese globale în menținerea păcii și securității în Europa, Orientul Mijlociu și Asia. Ea mai reflectă și o diferență fundamentală față de cum se păstrează pacea și stabilitatea globală. Trebuie plecat de la state individuale puternice, suverane, care în apărarea propriilor interese creează fundația pentru pace și stabilitate. Obiectivele sunt aceleași, dar strategia pentru a ajunge acolo este fundamental diferită. Nu știu dacă știe, însă, în inima lui, Trump este un realist. Obama era un structuralist, practicând o formă de wilsonianism clasic. Trump este un realist defensiv. Realiștii cred în general că puterea este forța operațională în politica internațională. Realismul ofensiv folosește puterea pentru a obține și mai multă putere. Realismul defensiv crede în prezervarea puterii pe care o ai pentru a o utiliza doar când este nevoie.

 

Cât de tectonică este pentru relația transatlantică retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul (JCPOA)?

Discuția despre JCPOA este în mare parte retorică. La sfârșitul zilei, JCPOA nu pune în discuție lucrul fundamental: dacă Iranul este sau nu o amenințare. Europa este de acord cu acest lucru. Diferența este de tactică. Mare parte din dezbaterea pe care o văd în Europa este o replică în oglindă a celei americane. În Statele Unite avem o dezbatere bifurcată, între cei care îl plac pe Trump și cei care îl urăsc pe Trump. În Europa vedem aceeași schismă. Când vorbești în privat cu oficiali europeni, chiar dacă sunt de acord cu politicile administrației, ei se codesc să le asume public, pentru că opinia publică din țările lor nu-l place pe Trump. Totul îmi amintește despre dezbaterea pe care am avut-o în anii ’80, când Reagan a decis desfășurarea de arme nucleare cu rază intermediară de acțiune în Europa, generând o dezbatere publică furibundă. Dar, în privat, aliații au îmbrățișat politica administrației. În cele din urmă, sunt două mari probleme pentru securitatea europeană: activitățile destabilizatoare ale Rusiei și instabilitățile din Orientul Mijlociu care se pot vărsa în Europa. Europa singură nu are capacitatea să gestioneze nici una dintre ele. Noțiunea că Europa va merge singură este profund nerealistă. Are nevoie de America.

 

Care este teoria succesului pe care se sprijină politica șefului diplomației SUA, Mike Pompeo, după retragerea din JCPOA?

Pe de o parte, condițiile pe care Pompeo le-a enunțat în discursul său sunt inaccceptabile pentru iranieni acum. Pe de altă parte, comportamentul tradițional al Iranului ne arată că, în momentul în care regimul se simte amenințat, are tendința să devină tot mai conservator. Astfel, pe termen scurt, am putea asista la o diminuare semnificativă a acțiunilor sale în Orientul Mijlociu, în intenția de a aștepta sfârșitul mandatului lui Trump. O astfel de pauză ar putea fi destul de benefică pentru noi, dându-ne timp să ne consolidăm alianțele și parteneriatele în regiune. Nu este exclus ca iranienii să revină la masa negocierilor, mai ales dacă va exista un deal credibil cu regimul nord-coreean. Cele două dosare sunt legate. Președintele nu putea să renunțe la acordul cu Iranul adoptând o poziție soft și obținând un deal slab din partea Phenianului. Reciproc, dacă păstrează presiunea maximă asupra nord-coreenilor și obține un deal bun, iranienii nu se vor afla într-o poziție ideală. Cred că există posibilitatea ca în câțiva ani iranienii să revină la masa negocierilor. Economia lor este într-o stare deplorabilă, se confruntă cu disensiuni interne, elita politică este destul de fragmentată, ayatolahul Khamenei nu va trăi la nesfârșit și sunt supraextinși în Orientul Mijlociu. Cărțile nu sunt în favoarea lor pentru a contrabalansa măsurile Statelor Unite.

 

Deși vorbește despre îndiguirea Iranului în Orient, totuși, Donald Trump anunță în discursurile sale electorale retragerea din Siria post-ISIS, lăsând Teheranului terenul liber.

Comentariul făcut de președinte este unul foarte trumpian. Nu vom putea rămâne la nesfârșit în Siria pentru că într-o bună zi ne vom confrunta cu o criză de tip Beirut (1983) sau Mogadiscio (1993), iar oamenii vor întreba de ce ne aflăm acolo. Trebuie să găsim o modalitate să ne susținem prezența în Siria într-un mod sustenabil. Însă probabilitatea să ne retragem din Siria este zero, pentru că ar fi în detrimentul intereselor noastre. Interesul nostru este ca ISIS și Al Qaeda să nu revină, Israelul și Iranul să nu ajungă la război, iar Siria să nu redevină o problemă care se revarsă în statele vecine, destabilizează Irakul și Iordania, generând fluxuri masive de refugiați care sfârșesc prin a ajunge în Vestul Europei. Acestea sunt obiectivele noastre. Dar este foarte clar că, dacă vrem să contracarăm influența iraniană în regiune, nu putem pleca din Siria.

 

Poate exista o formulă regională de contrabalansare a Chinei fără TPP (Parteneriatul Trans-Pacific)?

Multe dintre statele care făceau parte din TPP nu erau relevante din punct de vedere strategic în competiția cu China. Atenția dedicată Indo-Pacificului este extrem de importantă. Așa-numitul patrulater format din India, Australia, Japonia, Statele Unite este o coaliție reală, esențială pentru menținerea păcii și securității în Indo-Pacific. Iar ceea ce le aduce laolaltă nu este faptul că sunt democrații, ci teama comună legată de ascensiunea destabilizatoare a Chinei. În ultimii doi ani prinde contur o tendință strategică. Obișnuiam să vedem o dezbatere maniheistă între cei care doreau să îmbrățișeze ursul Panda, crezând că ascensiunea Chinei este benefică, și cei care îl urau pe Panda. Acum, primii au sfârșit prin a-i îmbrățișa pe cei care îl urau pe Panda. Politica administrațiilor precedente era una de a nu-i antagoniza pe chinezi, de a găsi nișe comune de cooperare pentru a dezvolta încredere reciprocă. Administrația Trump are abordarea opusă – să identificăm punctele unde suntem în dezacord, confruntând China și demonstrând voința de a ne proteja propriile interese. Asistăm la o competiție în curs de desfășurare între China și Statele Unite în Marea Chinei de Sud, în Taiwan și în sfera economică. În Marea Chinei de Sud probabil că faza a doua, dincolo de operațiunile de menținere a libertății de navigație, ar fi consolidarea capacităților defensive ale partenerilor din regiune. Demilitarizarea Mării Chinei de Sud ar putea deveni fezabilă, dacă Beijingul va ajunge să se simtă supraextins, dacă ritmul de creștere economică a încetinit, dacă investițiile în proiectul One Belt One Road nu dau rezultatele așteptate.

 

Există așteptarea că a venit momentul pentru o prezență permanentă a NATO pe Flancul Estic. Ce urmează după Varșovia, din perspectiva adaptării NATO la mediul de securitate post-Crimeea?

Nu am văzut încă o a doua fază în politica administrației. Prima fază a constat în reasigurarea aliaților și investițiile în NATO. Dar întrebarea care se ridică este unde mergem de acum înainte? Există o tensiune naturală în interiorul administrației legată de cât de extinsă trebuie să fie prezența americană în Estul Europei. Vedem această diviziune inclusiv în Strategia de Apărare Națională. Și pentru că trebuie să fim prezenți simultan în Estul Asiei, Europa și Orientul Mijlociu, Mattis este tot mai preocupat să nu devină supraextins și supraangajat. Ezită să suplimenteze forțele plasate în oricare dintre aceste teatre operaționale de teamă că se poate întâmpla ceva în celelalte două. Între timp, la nivelul Casei Albe și al Consiliului de Securitate, sunt voci care pledează pentru extinderea prezenței înaintate și pentru consolidarea descurajării regionale.

 

Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA

TAGS : JAMES CARAFANO trump securitate nationala obama bush putere SUA orient
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Interviu
2647
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22