Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Efectul razelor „semiviaţă“ asupra „crăiţelor Frank”
Andreea Nanu - - - -
2018-06-12
Cultura
0

EFECTUL RAZELOR GAMMA ASUPRA CRĂIŢELOR LUNATICE, de Paul Zindel ∙ Regia: Mariana Cămărăşan ∙ Cu: Oana Pellea, Florina Gleznea, Cristina Casian, Alexandrina Halic ∙ Teatrul Metropolis, București.

 

Un spectacol de teatru impresionează atunci când reuşeşte să se apropie cât mai mult de realitate, transfigurând-o. Dramaturgul Paul Zindel, la origini şi chimist, dovedeşte cu piesa Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice o înclinaţie specială în a descifra chimia vieţii într-un spectru generos, filigranând forţele misterioase care aduc laolaltă personaje cu caractere aparent imposibil de reconciliat: Betty Frank, o mamă „nebună“ care pare să-şi transmită cu plăcere sadică nebunia celor două fiice, Ruth şi Matilda. Crăiţele sunt flori delicate, dar şi dotate cu o forţă extraordinară „de a îndura“. Matilda, pasionată de ştiinţe, face un experiment cultivând crăiţe expuse la radiaţii de „cobalt 60“. În acelaşi timp, Betty, Ruth şi Matilda sunt şi ele crăiţe atinse de cea mai puternică radiaţie: viaţa. Sau „semiviaţa“, un cuvânt împrumutat din vocabularul ştiinţific şi care, în rostirea plină de nuanţe a Oanei Pellea, devine un laitmotiv al piesei lui Zindel.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/afis-nanu-1472.jpg

 

Metafora călăuzeşte complicata călătorie a celor trei „crăiţe“ din spectacolul montat la Teatrul Metropolis de regizoarea Mariana Cămărăşan; călătorie care înseamnă, de fapt, o luptă cotidiană pentru supravieţuire. Cine este Betty Frank? Oana Pellea strigă în noaptea grea, brăzdată de fulgere şi vinovăţii: „unde s-a dus viaţa mea?“. Uneori, nu răspunsurile, ci întrebările pe care le punem ne caracterizează cel mai bine. O femeie matură, pe care vârsta nu o cruţă, vede cum viaţa i se scurge printre degete, risipindu-se ireversibil prin ţesătura tot mai rară a timpului. A vrut să fie dansatoare, a avut visuri şi speranţe. După moartea tatălui, se căsătoreşte cu bărbatul nepotrivit, fiindcă „era prin preajmă“. Se trezeşte cu două fiice „pietre de moară“ care-i atârnă greu peste grumaji, de care nu va scăpa niciodată. De fapt, Betty a fost prinsă de nisipul mişcător numit viaţă. Şi cu cât se zbuciumă, cu atât devine mai captivă. Cu cât încearcă să dea un sens zbaterilor de fiecare clipă, cu atât gesturile mărunte îşi pierd rostul şi credibilitatea, afundându-se în smârcurile marasmului. Oana Pellea transmite cu francheţe tragică un prizonierat cotidian, în formulă casnică. Disperarea ei este lucidă, ascuţită ca o lamă de bisturiu; un instrument de mare precizie de care se foloseşte pentru a îndepărta cu manie chirurgicală fantasmele lui Ruth şi visele inocente ale Matildei. Vrea să pună capăt Suferinţei printr-o sumă de mici suferinţe zilnice, ca pentru a întreţine rutina unei dureri cu efect anesteziant. În tot acest iureş de emoţii negative şi izbucniri violente, iubirea, fericirea, entuziasmul, pasiunea sunt întreruperi periculoase, răgazuri pe care sufletul obişnuit cu disperarea nu mai ştie să le folosească. Betty e o singuratică pe care suferinţa o împinge tot mai departe de semeni. Pluteşte în derivă pe suprafaţa ternă a zilelor în care e condamnată să se ocupe numai de viaţa altora, a bătrânilor pe care-i îngrijeşte „pentru 50 de dolari amărâţi“, fără ca acest lucru să-i aducă vreo consolare. Mai mult, sporeşte prilejurile de „stigmatizare“, aruncând în aer cu sadică plăcere toate punţile de comunicare. E o fire onestă, dar adevărul ei nu e pe placul celorlalţi, fiindcă le spulberă convenţiile. Şi, fireşte, o societate civilizată se păstrează printr-un sistem complex de reguli şi artificii. De compromisuri. Betty Frank este antisistem, fără să militeze pentru o ideologie anume, decât aceea a onestităţii de a fi.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-nanu-1472.jpg

Imagine din piesa „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice“ de la Teatrul Metropolis (Foto: Florin Biolan)

 

Florina Gleznea este Ruth, fiica cea mare, nebuna cu acte în regulă pe care mama disperată reuşeşte s-o scape de la ospiciu; adolescenta căreia îi îndură cu stoicism capriciile, extravaganţele şi coşmarurile, dar şi cruzimea, insolenţa dusă până la extrem. De fapt, şi în Ruth palpită fragilitatea crăiţelor lunatice. Şi ea aparţine aceloraşi seminţe expuse la radiaţiile puternice ale vieţii. Într-un moment de „detenţie“ citeşte dosarul familiei păstrat în arhiva liceului, aflând despre nebunia mamei şi despre sensibilitatea precoce pe care-o moşteneşte ca pe-un stigmat, despre divorţul părinţilor şi moartea tatălui. Sunt lucruri tari, pe care mintea adolescentei le converteşte într-un sentiment de culpabilitate şi ruşine. „Mama, de ce ţi-e ruşine cu mine?“ Exuberanţa ei permanentă, tradusă printr-un joc scenic abil şi închegat, care solicită complet expresiile corporalităţii, este o faţă distorsionată a fragilităţii. Florina Gleznea oferă prin interpretarea ei tot atâtea contrapuncte la partitura melancolică şi poetică a mezinei, Matilda (Tilly), interpretată de Cristina Casian. Intervine la un moment dat şi prezenţa mută a lui Nanny, bătrâna pe care Betty o îngrijeşte. Am redescoperit-o pe Alexandrina Halic, vocea personajelor mele din copilărie, într-o postură inedită, de personaj-martor şi instanţă acuzatoare. Betty îşi vede amplificate propriile eşecuri în tăcerea obstinată a lui Nanny, încercând să se apere în felul caracteristic, printr-o sumă de gesturi şi cuvinte pline de cruzime. Dar Nanny e şi ea o crăiţă lunatică, dotată cu acelaşi amestec misterios de fragilitate şi forţă vitală care o ajută să se adapteze la „radiaţiile Frank“. Şi ea este o supravieţuitoare. Deşi gonită, la final se întoarce la Betty şi fiicele ei. Semn că iubirea poate (în)dura.

 

Ca în poveştile clasice, mezina este cea care oferă o soluţie la complicaţiile destinului. E spectacolul în care am avut revelaţia unei tinere actriţe, Cristina Casian. Cea mai fragilă, captivă sub clopotul de sticlă al unei autoimpuse cenzuri, Matilda este şi cea mai puternică. Paul Zindel ne oferă de la început indiciul, prin superbul monolog despre „atom“ care deschide fereastra primei dimineţi în sufrageria menajului Frank – o „menajerie de sticlă“ în care cele trei femei sunt şi figurine fragile, gata să se spargă la o strângere mai încordată a vieţii. Cocoţată pe patul de la etaj, Matilda priveşte întotdeauna mai sus şi mai departe decât ceilalţi. Ea are o vocaţie, îşi mărturiseşte credinţa în ceva mai presus de sine, aderenţa la o forţă universală care poate să schimbe lumea şi „s-o facă mai bună“. Cuvintele ei nu sunt ideologie, ci credinţă pură. Iar Cristina Casian redă din belşug puritatea, inocenţa, respirând prin fiecare cuvânt şi gest energia inimaginabilă a atomului, a fărâmei de viaţă în care se încrede şi pe care o cultivă, cu generozitate şi discreţie. Matilda nu se fereşte din calea loviturilor, a cuvintelor grele prin care ceilalţi, mama posesivă şi sora nebună, îi decapitează elanurile. Nu crede în rău, în ciuda manifestărilor lui, uneori flagrante. Are vocaţia cristică de a purta suferinţa celor din jur, iradiind asupra sufletelor torturate care o înconjoară ceva din lumina strălucitoare a stelelor spre care nu încetează să privească. Ea nu judecă, dând fiecăruia dreptul de a fi citit în cheia compasiunii. Dintre toate crăiţele lunatice, ea este cea mai însetată de fericire, dotată cu o capacitate ieşită din comun de a descoperi plenitudinea în cele mai mărunte detalii. Matilda este ea însăşi un atom cu o inepuizabilă energie: iubirea. Cristina Casian redă bogăţia acestor nuanţe din textul lui Zindel în jocul scenic. Este memorabilă secvenţa nocturnă în care recreează vizual, prin mişcarea energică a braţelor, imaginea născândă a atomului, aureolată ea însăşi de un nor de energie luminoasă. Monologului ei de început, despre atomul-iubire, îi corespunde discursul din finala concursului de ştiinţe, compromisă prin intervenţia mamei copleşită de alcool şi pene, „ca un păun dezorientat“. Va câştiga fiindcă ea, Tilly, ajunge la capătul celui mai dificil experiment: a fi. Nu există experiment mai periculos decât supravieţuirea în familia Frank, mediu ostil în care crăiţele pot căpăta „mutaţii“ sau „vor rămâne pitice“.

 

Regizoarea Mariana Cămărăşan, pe care o cunoşteam din spectacolul Cinci ore cu Mario, mi-a confirmat cu această montare de la Teatrul Metropolis extraordinara intuiţie cu care extrage poezia din lucrurile fruste, din prozaicul scenelor de viaţă cotidiană pe care dramaturgii americani le transpun textual cu o necruţătoare veridicitate. M-am dus cu gândul la dramele familei captive în Ţinutul din miezul verii a lui Tracy Letts sau la mai toate poveştile fără exit ale lui Tennessee Williams. Fără a cosmetiza asperităţile, fără a estetiza de dragul efectelor, Mariana Cămărăşan surprinde existenţa „pe viu“, reuşind s-o resusciteze, s-o extragă din amorţire. Privirea ei atentă ne conduce prin detalii sugestive la realităţi esenţiale, amintindu-ne de lucrurile cu adevărat importante. Spectacolul are ritm dar şi tăceri grăitoare, „spaţii goale“ de reflecţie necesară într-un text atât de dens, imagini încărcate de simboluri. Lectura regizorală îmbină echilibrat emoţia şi metafora, vizualul şi ilustraţia muzicală expresive. La unitatea spectacolului contribuie şi scenografia lui Vladimir Turturică, gândită într-o progresie geometrică ce sugerează ascensiunea (scara suspendată către un vis neterminat), dar şi refugiul imposibil, expunerea totală. Sufrageria îşi arată viscerele, ca viaţa de familie a „crăiţelor Frank“. Totul e de o încântătoare paragină, într-un abandon şi o precaritate care reflectă întocmai starea sufletească a protagonistelor. Transparenţa lasă suferinţa la vedere, dar indică şi diafanul a ceea ce rămâne ascuns, vibrând de energia nevăzută a atomilor care ne alcătuiesc. Un cântec fără cuvinte, de o copleşitoare umanitate. Sau o promisiune, călătorind prin galaxii, ca o eternă mărturisire: există în univers o forţă care poate „să schimbe lumea, s-o facă mai bună“.

TAGS : efectl razelor gamma regie Mariana Cămărăşan Oana Pellea teatru metropolis
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
5058
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22