Andrei Șerban și generația selfie

Dezinhibat la fel ca acum aproape 30 de ani, când, după Trilogia antică, monta la Național A douăsprezecea noapte (Noap­tea regilor), Andrei Șerban propune la Teatrul de Comedie o reîntâlnire cu un Shakespeare reloaded. Reîncărcat, cum ne spune atât de frumos regizorul în caietul de sală, cu zgomotele zilei de azi, cu tehnologia acaparantă, cu politikia sufocantă, așa încât o comedie ca Mult zgomot pentru nimic să facă nimicul să porteze într-un sens opus aparentei lipse de semnificație din titlu.

Cum se amestecă temele zilei în povestea de dragoste dintre ino­centa Hero și naivul Claudiu, zădărnicită de intrigi și interese, e sugerat chiar de piesă, unde toate aceste uneltiri se fac sub oblăduirea unui anume Don Pedro, întors victorios din război, după Shakespeare, sau din alegeri, după Șerban.

Așa încât, inventariind obiceiurile zilei, spectacolul se deschide înfățișându-ni-l pe acesta făcându-ne cu mâna dintr-o plasmă instalată în fundalul scenei pentru a ne lua complici la succesul său. Pentru că, nu-i așa, ne avertizează tot Andrei Șerban, la teatru oglinda despre care tot vorbim ne-ndeamnă într-un final și la acțiune, nu doar la contemplare.

În suita oficială regăsim un alt personaj important al comediei, pe Don John (un fel de Don Juan, după unii comentatori shakespeareani), un meneur al jocului, al încurcăturilor prin care urmează să treacă personajele deturnate de la traiectoria lor firească.

Și chiar dacă spectacolul se dezlănțuie într-o sarabandă veselă, nonșalantă, ce pare a nesocoti pericolele unor astfel de imixtiuni, piesa își păstrează trează vigilența asupra miezului ei, până la urmă, tragic, cum zicea și Haig Acterian: „Shakespeare realizează doar în forme comicul; nu există niciun personaj comic shakespearean fără tragic în adâncimile sufletului său“.

Aparența de comedie e menținută nu doar de tonusul și dinamica interpreților, ci și de felul în care regizorul apelează la camerele de filmat, cu care aceștia se joacă păcălind subtil asupra esenței problemei. Dublând uneori ta­u­tologic imaginea live, spec­tacolul devine astfel dilematic. Avem unghiuri diferite ale aceleiași situații, exact ca în viață, și devenim tot mai circumspecți în privința adevărului. Mai ales că, tot ca în realitatea zilei, manipularea se insinuează prin intermediul acestui reality show perpetuu, care se întâmplă cu și fără știrea protagoniștilor. Cum regizorul pune aparatul de filmat să cotrobăie prin toate cotloanele teatrului, și dincolo de scenă, unde actorii sunt surprinși în cele mai delicate ipostaze, e de la sine înțeles că falsul adulter filmat la umbra nopții nu mai are probleme de credibilitate. Moartea înscenată a miresei calomniate și compromise, decupată semnificativ în spectacol, funcționează ca un avertisment, chiar dacă Don John/Jago e descoperit și pedepsit. Iată unde se poate ajunge!

Ca să înțelegem mai bine cât de nocivă e imixtiunea perversă în deturnarea de la sensul firesc al lucrurilor, dar și cum uneori putem contribui singuri la asta, Shakespeare aduce în piesa sa și un alt cuplu atipic de îndrăgostiți, Beatrice și Benedick, a căror iubire e zădărnicită doar de hachițele femeii, o altă scorpie îmblânzită. Povestea lor, spusă în cheie detașat-ironică pentru că avem de-a face cu doi încăpățânați mintoși, condimentată cu poante inteligente și răsturnări abile de situație, relaxează atmosfera, mai ales că interpreții, Conrad Mericoffer și Ioana Flora (distribuțiile duble aduc în aceste roluri și un alt cuplu la fel de interesant, respectiv, Sabrina Iașchevici-Emilian Oprea), intră perfect în tiparele personajelor, jucând cu mare mobilitate stările fals conflictuale ale celor doi. Inteligența subliniată de replicile alese cu iscusință de Shakespeare și traduse cu grijă aici de Lucia Verona, dar mai ales o anume plăcere a șicanării intelectuale transformă aparițiile celor doi în momente savuroase în care, cu și fără camera video, cei doi își pun în valoare farmecul personal. În pandant și ducând greul poveștii de dragoste pe cale de a fi zădărnicită de interese și avariție (Don Pedro râvnește la inima, dar mai ales la poziția și averea fiicei guvernatorului), Hero și Claudio se luptă din greu să-și salveze iubirea. Anca Dumitra trece de la naivitate la realism cu un remarcabil talent dramatic (monologul în care deplânge efectele calomnierii e de nota 10). Bogdan Cotleț e la rându-i un Claudio derutat, manipulabil, pentru care, de la fizic la natura temperamentului lui artistic, actorul ne vorbește despre vulnerabilitatea și fragilitatea adevărurilor sufletești într-o lume nu tocmai cinstită.

Imagine din piesa Mult zgomot pentru nimic, de William Shakespeare, adaptată de Andrei Șerban și Daniela Dima și pusă în scenă la Teatrul de Comedie din București

Evident că tehnicile la care recurge regizorul, preocupat să ilustreze o teză actuală privind nocivitatea prea atentelor supravegheri, cu și fără voie de la primărie, creează teren fertil manifestării personajelor manipulate (vezi scena pe film a adulterului mimat). Astfel, Margareta, rol în care Dorina Chiriac e în elementul ei în a jongla cu aparenta inocență a acestei intrigante, sau Borachio, căruia Dragoș Huluba i-a găsit naturelul pe linia bufonilor bețivi pe care Shakespeare i-a făcut mai mereu responsabili de rostirea adevărului. Așa încât actorul pare că pune o distanță protectoare între faptele sale și creierul care le urzește, adică acel Don John căruia Anghel Damian i-a subliniat mai ales frivolitatea.

Pe treapta de sus a acestei societăți pestrițe pe care zgomotul nu o deranjează pentru că acoperă manevrele urâte, subterane, se află vremelnicul învingător la... urne, excepțional portretizat de Liviu Pintileasa, acest actor care ne surprinde din ce în ce mai des cu bogăția talentului său în sfârșit valorificat, și Leonato, un fel de baron local căruia Alexandru Conovaru îi intuiește întreaga micime morală. În spectacol mai apar în roluri episodice, creând momente bine decupate, Șerban Georgevici, Silviu Dedu, Mihai Niță, oamenii de ordine cu apucături familiare spectatorului contemporan, Antonia Boan­tă, Andrada Corlat, cu contribuții oportune. O poziție aparte îi revine lui Ale­xan­dru Bogdan, specializat în ultima vreme în roluri de animator pe care îl susține aici cu farmecul lui natural și mult bun gust, menținând publicul în priză de bună dispoziție. Prin intrarea în pielea câte unui personaj, după cum îi cere regizorul, actorul întreține un firesc al tonului de joacă pe care, din punct de vedere teatral, spectacolul îl urmărește, fără să piardă din vedere adevărurile lui lăuntrice. Și bucuria participării.

Îmbrăcat cu stil și sens de Doina Levinza, neîntrecută în a combina moda zilei cu esența personajului, spectacolul beneficiază și de contribuția remarcabilă a lui Raul Kusak, în calitate de compozitor de scenă, și a lui Ștefan Lupu, care coregrafiază mișcarea, foarte importantă într-un spectacol care afișează o mare dezinvoltură în relație cu spațiul. Andu Dumitrescu, primul și cel mai solid profesionist al conceptului de decor-video de la noi, își face aici treaba cu știință și inspirație, câtă îi permite clipa, căci, da, decupajele și mon­tajul filmărilor live simultane prezenței la vedere a actorului în scenă se produc la fiecare spectacol în priză directă.

Mult zgomot pentru nimic, spectacolul realizat de Andrei Șerban la Teatrul de Comedie, secondat de Daniela Dima, are darul să ne întărească încrederea în faptul că noua tehnologie nu amenință teatrul în ce are el specific, adică emoția directă, atunci când e folosită cu rost, ca și pe aceea că actualizarea e mai ales o chestiune de simț al măsurii, mai ales când e vorba de Shakespeare. Pentru toate acestea e însă nevoie nu doar de îndrăzneală, ci și de autoritatea unui mare profesionist ca Andrei Șerban.