Fenomenul Gărâna Jazz. O formă de rezistență culturală

Acum doi ani, la împlinirea a două decenii a Festivalului Gărâna Jazz, scriam în caietul-program că timișoreanul Marius Giura și ai lui - soția, copiii și, mai nou, nepoții - înving de mulți ani imposibilul, de la indiferența unor autorități orgolioase la datoriile către bancă pentru organizarea festivalului și, adaug acum, la ignorarea evenimentului de către asociația anonimă care administrează (prost) titlul de Capitală Culturală Europeană. Dar, mai scriam, „dacă privești sutele de fotografii adunate în două decenii în memoria Internetului, imposibilul se retrage rușinat într-un colț, umilit și învins de entuziasmul imposibil al echipei. Imaginile arată mii de oameni adunați în Poiana Lupului, ca la revoluție. Fenomenul este el însuși o formă de revoluție: jazzul scos din mediul intim al cluburilor în aer liber, sub stele, într-o poiană, în fața unui public numeros“. Public „îndrăgostit“ aș formula azi despre cei peste 7.000 de spectatori prezenți la ediția a XXII-a, petrecută la jumătatea lui iulie 2018.

Aspect din timpul festivalului (foto: Liviu Tulbure)

Oamenii vin dacă merită efortul. Efortul de a urca pe muntele Semenic, de a căuta cazare în condițiile în care rezervările se fac cu un an înainte, de a plăti biletele sau abonamentele de festival. Marius Giura spune că marea sa satisfacție este de a fi putut fideliza un public constant care înțelege și gustă genul: „Sunt tineri care și-au petrecut vacanțele copilăriei cu părinții la Gărâna Jazz, iar acum vin ei cu copiii tot aici“. Explicația e simplă: un program exigent, generos dichisit cu mari vedete ale genului. Anul acesta au poposit la festival americanii din Stanley Clarke Band, italienii din Stefano Battaglia Trio, trio-ul cubanez al lui Robert Fonseca, germanii din Sebastian Studnitzky Quartet, indienii Ekalavya cu fenomenala basistă Mohini Dey, despre care Adriana Cârcu spunea că e ireal „cum o ființă atât de tânără și aproape firavă poate produce sunete de o asememea intensitate“, polonezii de la Pink Freud, un trompetist de forță, Avishai Cohen din Israel, violonistul Adam Baldych, care vine cu proiectul Brothers închinat memoriei fratelui său. Se adaugă, în dialog cu chitara magică a suedezului Ulf Wakenius, vocea de aur a coreenei Youn Sun Nah, care se profilează ca una dintre vocile memorabile ale jazzului mondial. Ea poate cânta orice, e părerea tuturor celor vrăjiți de timbrul ei versatil. Cum să pierzi toate acestea și mai ales cum să pierzi o atmosferă specială, cu aromele de lemn ale butucilor și galeriilor pe care se așază lumea, amestecate cu fum de friptane, dovlecei pane, porumb fiert, clătite cu dulceață și cafele meșteșugite să te țină treaz până pe la 3 dimineața, când se termină ultimul concert! Mai mult, cum să pierzi întâlnirea cu prietenii, schimbul de noutăți și de bombăneli politice într-un mediu care nu a putut fi niciodată confiscat de politicieni. Câțiva au încercat cândva, dar au fost huiduiți. Unicul politician bine primit aici, care n-a venit niciodată în calitate oficială la festival, este europarlamentarul Monica Macovei.

În jazz se întâmplă mereu lucruri miraculoase

Florian Lungu, muzicologul poreclit cu tandrețe „Moșu“, este magistrul care introduce pe scenă artiștii și întreține publicul cu informațiile despre trupe și cu bancuri simpatice. Ne explică de ce este festivalul de la 1.000 de metri altitudine mai cu moț decât altele: „Caracterul special este dat de amplitudinea festivalului, fiindcă aici în poiană pot cânta mai multe formații decât oriunde altundeva, până târziu în noapte. Apoi specială este selecția de jazz modern și contemporan. Giura iubește experimentul, jazzul liber de constrângeri, e interesat de sonuri noi aduse de scandinavi, de mixtura ritmurilor etno cu experimente electronice. În fine, special e publicul care reacționeză cu un entuziasm peste așteptările interpreților“.

Mohini Dey (foto: Liviu Tulbure)

Discutăm încă puțin fiindcă tocmai urcă pe scenă trupa scandinavă Rymden, adică norvegianul Bugge Wesseltoft - pian, împreună cu suedezii Dan Berglund - contrabas și Magnus Öström - baterie. Nelipsit de mai mulți ani de pe scena festivalului este trompetistul Nils Petter Molvaer din Norvegia. Când a evoluat fenomenalul Avishai Cohen cu trompeta sa „Big Vicious“, Molvaer a stat discret în penumbra scenei, urmărind clipă de clipă evoluția confratelui artist. Pentru că festivalul este și un schimb de esențe muzicale, de tehnici, de virtuozități. Cum bine spunea Anatol Ștefăneț, șeful formației moldovene de etno-jazz Trigon, foarte aplaudată, în jazz se întâmplă mereu lucruri miraculoase și trebuie să fii tot timpul conectat. Basistul Stanley Clarke, o legendă a genului, cu patru Premii Grammy și peste 20 de discuri solo, a invitat-o spontan să evolueze împreună la finalul concertului său pe copila minune a basului electric, Mohini Dey. Iar Mircea Tiberian a atras într-un proiect compozițional original sub titlul La classe operaia va in Paradiso (Clasa muncitoare merge în Paradis) muzicieni de marcă din Elveția, SUA, Germania și Austria.

În România nu se poate trăi din jazz. Și totuși...

Cu toată slăbiciunea sa pentru muzicienii scandinavi, Marius Giura nu uită niciodată să includă în selecția de festival timișoreni și bănățeni plecați departe sau rămași în țară. Bateristul Puba Hromatka și pianistul Paul Weiner, cei care au inițiat acum 22 de ani evenimentul jazzistic pe munte, improvizând împreună cu alți prieteni în șura cabanei lui Puba de la Brebu Nou, au revenit anul acesta cu Puba Jazz Connexion. Invitați: Nicholas Simion (saxofon), Piotr Wojtasik (trompetă) și Johannes Schandlich (bass). Concertele de pe scena Hanului de la Răscruce al lui Gigi Tăuș, alias Gigi „Bijutierul“, și el o efigie din istoria festivalului, l-au readus pe bateristul Marcel Moldovan, acum alături de excepționalul basist american Benny Rietveld, posesor a opt Premii Grammy, directorul muzical al lui Santana și compozitor celebru.

Marius Giura și Florian Lungu (foto: Liviu Tulbure)

O evoluție în crescendo a demonstrat timișoreanul Horia Crișovan (chitară), despre care Florian Lungu ne spune că are o tehnică excelentă, are substanță, are compoziții. „În România nu se poate trăi din jazz, cum în general nu se poate trăi din artă“, spune Giura, „mulți interpreți de jazz au virat către genuri mai facile, dar mai profitabile ca muzica pop, café concert, compun muzică de teatru și de film sau au emigrat. Din seria de jazziști români importanți lipsește o generație, fiindcă între Mircea Tiberian și următorii e o diferență de 20 de ani. Totuși, există câțiva tineri muzicieni care îmi dau speranțe, ca pianistul Sebastian Spanache, chitaristul Marius Pop, tobarii Tavi Scurtu sau Marcel Moldovan“.

La Arthouse, la Tulcani, la Herczeg

Timpul festivalului este un perpetuu du-te-vino, fiindcă dimineața mergem la biserica din Văliug la concertele și happeningurile de acolo - răzvrătirile lui Fikl cu pictura Îngerul exterminator fiind una dintre cele mai crude, la orele prânzului fugim la Hanul de la răscruce să nu pierdem Teatrul Auăleu și concertele de amiază, apoi la Arthouse Gărâna, să o ascultăm pe Sanda Guțu, cu violoncelul ei magic, însoțită de tineri coechipieri pe care îi tratează delicat, ca pe egali, împărtășind cu ei și cu publicul frumusețea muzicii clasice. De sub umbrele, se vede expoziția încadrată de chenarele albastre ale ferestrelor și străjuită de mesteacănul alb, personaj central în pictura Elisabethei Ochsenfeld. La casa Elenei și al lui Doru Tulcan de la Brebu flutură drapel de Cultură-n Șură: artiștii au pus pe pereții șurei, sub poartă, în foișor lucrări de mare finețe, în dialog cu grădina, cu muntele, cu mărul în rod. La Delia și Endi Herczeg bei o cafea bună după ce te mai minunezi o dată de lucrările masive din piatră, marmură, travertin rezultate din taberele de sculptură organizate de acești ocrotitori ai artelor. Apoi din nou la Brebu la Sergio Morariu, inițiatorul și motorul Enduromaniei în Banat, să vezi ultimele isprăvi ale grapherilor pe fațadele cabanelor. Nu e timp să te așezi la soare pe pontonul de la Trei Ape, din graba de a prinde un loc la festival, pe muntele invadat de tineri cu corturi, de bicicliști fără vârstă, de puștime adusă spre a se deprinde cu muzica bună, de polițiști cât n-a văzut Semenicul, dar mai ales de sunete care umplu poiana până la cer. „În aceste câteva zile demonstrăm că se poate altfel. Că rezistăm tuturor măgăriilor de pe această planetă la care suntem sau nu părtași. În acest loc, pe aceste scene și, mai ales, în această muzică, vedem bine, gândim corect, ne simțim bine alături de toți.“ Așa vede festivalul Caius Giura, care vine în fiecare vară de la Praga pentru a pune umărul la organizare, alături de surorile sale, de tatăl și de mama sa, care spune că prima zi e cea mai grea, după care visează deja la următoarea ediție. Niciunul nu se plânge că duce în fiecare an bolovanul festivalului până sus, în vârful muntelui. Și Sf. Ilie s-a îmbunat: de câțiva ani nu mai plouă în timpul festivalului.