Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Mașinăria FITS
Doina Papp - - - -
2018-08-14
Cultura
0

De la prima ediție de acum 25 de ani și până astăzi, filmul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu vorbește nu doar despre dezvoltare, ci și despre pasiune, cuvânt care a fost și deviza acestei ediții desfășurate între 8 și 17 iunie.

 

Ajuns la cea de a 25-a ediție (un sfert de veac!), Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu - FITS - a avut șansa să-și sărbătorească jubileul în Anul Centenarului, situând astfel evenimentul în șirul evocărilor legate de istoria României moderne.

 

Nici că putea fi mai adecvat acest cadru pentru festivalul care de-a lungul anilor și-a extins aria de preocupări, devenind un eveniment dedicat artelor spectacolului în general, de la dramă la dans, muzică sau circ, rivalizând astfel cu manifestările similare de la Avignon și mai ales Edinborough. Mereu în căutarea unor noi puncte de atracție, directorul său și al Teatrului Național „Radu Stanca“ din Sibiu, care-l organizează, d-l Constantin Chiriac, a atras de partea evenimentului chiar și filmul, având în același timp o preocupare constantă pentru zona artelor vizuale, prin organizarea unor expoziții dedicate scenografilor și nu numai.

 

Tot adăugându-și interese culturale dintre cele mai diferite, de la spectacole-lectură la conferințe, lansări de carte, ateliere, festivalul de la Sibiu e azi o uriașă uzină care-i miră pe mulți cât de bine funcționează, mai ales că în România postrevoluționară lucrurile mai mult se dezagregă decât se coagulează. Ei bine, nu, d-l Chiriac a pus pe roate la Sibiu un mecanism, o mașinărie care merge unsă, chit că are mai multe rotițe decât uneori e în stare să conceapă chiar și imaginația unui artist. Se poate afla de pe site-ul instituției care sunt aceste rotițe, dar felul în care au fost ele asamblate rămâne un secret, având în vedere că motorul nu se gripează, oricâte necunoscute i-ar adăuga creierul-computer de la centru. Există totuși în această structură câțiva piloni de susținere, care la o gazetă s-ar numi rubrici permanente, ce fac recognoscibilă marca FITS. Precum stațiile de metrou de la Paris care nu-și schimbă nici chiar numele de decenii, poate secole, festivalul domnului Chiriac excelează chiar și în fidelitatea față de colaboratori. Nume ca George Banu, Silviu Purcărete, Vasile Șirli, Matei Vișniec, Eugenio Barba, instituții ca Editura Nemira, Radiodifuziunea și Televiziunea Română se regăsesc în orice program, ca și numele unor sponsori atașați fenomenului sibian. Acolo unde e de schimbat, însă, apar mereu noutăți, cum, de pildă, la capitolul spații, Sibiul dovedind azi o capacitate incredibilă de găzduire a spectacolelor în cele mai felurite și neașteptate locuri. În jurul unor noduri numite Teatrul „Radu Stanca“, Sala Thalia a Filarmonicii, Casa Sindicatelor, azi Sala „Ion Besoiu“, sau Cetatea Cisnădioara apar mereu locuri inedite, fie că aparțin fabricilor dezafectate, fie școlilor, ba chiar și Ministerului Apărării (Casa Armatei). Inutil să amintim ceea ce se vede cu ochiul liber, adică acapararea piețelor și pietonalelor orașului, a parcurilor, dat fiind că unul dintre punctele tari ale festivalului sunt spectacolele stradale.

 

Cum spuneam, funcționând ca o mașinărie bine rodată, această uriașă instalație nu se împotmolește decât, eventual, în mintea unor nesătui care-ar vrea să cuprindă tot (imposibil!) sau cât mai mult, așa încât se mai întâlnesc și situații de nedorit, precum exodul unor grupuri de spectatori care și-au făcut un obicei din a da cu nasul pe ici, pe colo, pe la mai multe spectacole, deranjând atmosfera și publicul.

 

Toate aceste acumulări s-au făcut în timp, de la o ediție la alta, cu o știință a surprizei demnă de sociologia succesului. Așa încât, de la prima ediție de acum 25 de ani la care am fost martoră (o tempora!) și până astăzi, filmul Festivalului de la Sibiu vorbește nu doar despre dezvoltare, ci și despre pasiune, cuvânt care a fost și deviza acestei ediții.

 

Pentru subsemnata, pusă în situația de a alege pentru cele câteva zile de sejur, pasiunea a fost dublată de afinități elective.

 

M-am trezit, așadar, pasionată de figura pururi bronzată a octogenarului Eugenio Barba, care a dorit să nu lipsească de la jubileu, veghind acum de la strapontină la reprezentația adusă în Festival de Teatrul Odin din Danemarca, bastion al avangardei odinioară, pe când italianul Barba îl atrăsese la Pontedera pe prietenul și coechipierul său, polonezul Grotowski, pentru a experimenta în domeniul antropologiei teatrale. Copacul, spectacolul prezentat la această ediție a festivalului, trădează aceleași preocupări aplicate unor idei actuale privind soarta omului sub vremi barbare, copacul ales să simbolizeze istoria fiind amenințat din toate părțile de tot felul de forțe ostile și oculte adeseori. Speranțele de supraviețuire sunt animate de ritualuri păgâne, colecția de cutume aparținând diferitelor popoare reprezentate în spectacol. Amalgamul lingvistic și distribuția internațională dau sens planetar parabolei, iar mijloacele teatrului ritualic practicat de Barba pledează pentru reînvestirea cu sacralitate a spațiului scenic.

 

Din pasiune m-am dus și să caut un loc la spectacolul Alexandrei Badea, Perfect compus, realizat în calitate de autor și regizor cu actorii Teatrului din Sibiu și câțiva studenți ai Universității „Lucian Blaga“. Pe Alexandra, premiată la Gala de la Sibiu, o știu de la debutul ei ca regizoare, cu Spațiu vital, un spectacol puternic despre Holocaust. De pe atunci arăta forță și dorință în a se implica în dezbaterea unor teme grele. Ulterior, la Paris, a devenit o autoare apreciată, premiată. Perfect compus e o poveste pe cât de tandră, pe atât de tăioasă despre moștenirea de care moralmente adulții sunt responsabili în fața generațiilor care vin. Începută în interbelic, în anii grei ai persecuțiilor rasiale, povestea care se țese à rebours, cu ocazia unei acțiuni de succesiune la a treia generație, scoate la iveală o încrengătură de vinovății reale sau fals induse într-o familie care a trecut prin istorie rănindu-se nu de puține ori mortal. Spectacolul Ale­xandrei Badea, care se desfășoară în jurul unui pat, ca simbol al iubirilor interzise de timpuri, și printre oglinzile care răstălmăcesc chipurile și alterează relațiile, e de o mare delicatețe, desenând în peniță fină și cu multă încărcătură emoțională traiectorii biografice sugestive. Dacă i-am reproșa ceva, ar fi poate o prea mare grijă pentru corectitudine politică, atitudine care generează uneori reacții standard.

 

Maestrul și Margareta, de Mihail Bul­gakov, e un roman pentru care poți face oricând pasiune. Chiar și când vine vorba de transpunerea lui scenică, în atâtea rânduri eșuată, fiindcă nu-i de colo să aduci pe scenă lumea supranaturală, de coșmar în care ajunge să trăiască scriitorul fugărit de cenzura comunistă de pe vremea lui Stalin, fiindcă aducea în cartea lui personaje biblice, făcând din Iisus/Ioshua modelul său de referință. În spectacolul Teatrului Satiricus din Chișinău, în regia lui Alexandru Grecu, lucrurile sunt și mai complicate prin raportarea montării la un capitol din Geneză, cel referitor la Turnul Babel. Amestecul limbilor, al popoarelor și, de ce nu, al planurilor în care evoluează acțiunea sunt totuși relativ bine ținute în mână de regizor, care face lizibilă materia cărții pe coordonatele ei principale. Cu precizarea că, în această dramatizare, rolul polarizator revine Margaretei, cea care salvează de la flăcări manuscrisul scriitorului încarcerat la nebuni, odată cu replica simbolică: manuscrisele nu ard niciodată. Cum și interpreta este remarcabilă, ideea regizorală funcționează, mai puțin poate decât simbolistica uzitată, alterată de tautologie, ca în cazul suprapunerii imaginii christice peste aceea reală a scriitorului sau dansul flăcărilor... gheenei întrupate de siluetele dansatoarelor din noaptea de Sabat.

 

Ibsen e nu doar un clasic al tuturor timpurilor teatrale, ci și un idol al norvegienilor, care i-au dedicat la ei acasă un festival și se preocupă în general de soarta autorului în lume. Aducerea la Sibiu a unei mostre – Ibsen, un Ibsen veritabil montat la Teatrul Național din Oslo - e cu adevărat un act de cultură. A fost și o lecție de teatru clasic, în sensul în care ne-am obișnuit să definim astfel spectacolele în care autorul e respectat, personajele au viața lor și actorii ne-o povestesc cu implicare emoțională. Spectacolul norvegienilor cu Micul Eyolf a fost din această categorie, cu precizarea că nu era nimic muzeistic acolo, dimpotrivă, linia regizorală a interpretării era modernă, ca și decorul simplu și auster în care predomină lemnul natur și în care actorii pășesc în picioarele goale, îmbrăcați obișnuit. Cum tematica morală aplicată mai cu seamă vieții familiale este la Henrik Ibsen prioritară, actualitatea subiectului s-a impus de la sine, fiind vorba despre criza unui cuplu pe care dispariția unicului copil îl trezește la realitate. Am ascultat cu plăcere rostirea respectuoasă a textului lui Ibsen (chiar dacă redus la o oră și jumătate) de către actorii, îndrumați spre un joc realist fără fasoane, și am aplaudat o construcție regizorală riguroasă, bazată pe relația dintre personaje, urmărind tensiunea conflictului și trăirea lucidă a dramei. Un tip de spectacol-dezbatere în același timp, emoționant, pe care ne-ar face bine să-l vedem și pe la noi mai des.

 

Székely Csaba, dramaturgul de limbă maghiară din Târgu Mureș, începe să fie din ce în ce mai cunoscut și peste munți, în Regat, spre norocul nostru, pentru că e unul dintre cei mai talentați și valabili ai generației sale. La Sibiu, am văzut în interpretarea Teatrului Național „Radu Stanca“ spectacolul 10 pe care l-am găsit selectat și pe lista Festivalului Național de Teatru de la toamnă. Radu Nica e regizorul, adică cel care s-a încumetat și a reușit să aducă pe scenă dezbaterea dură inițiată de autor în jurul celor zece porunci biblice. Cu toții ne-am gândit, firește, la Decalogul lui Kieślowski, filmul polonez de acum mulți ani care, la vremea lui, reprezenta curajul maxim în abordarea problemelor religioase în era comunismului ateu. Chiar dacă piesei lui Csaba Székely îi lipsește anvergura metafizică a filmului polonez, spectacolul sibienilor are o bună forță de impact, fiind cantonat într-o problematică socio-morală de maximă actualitate și urgență. În ciuda faptului că acele cazuri pe care le alege autorul sunt, ca și personajele, tipice și bătătorite (prostituate, droguri, jocuri de noroc, copii abandonați, părinți denaturați, bolnavi de cancer care mor în spitale, preoți ipocriți...), autorul reușește printr-o construcție teatrală savantă să creeze surpriză și să-și susțină demonstrația privind contradicția dintre preceptele biblice și realitatea care se opune respectării lor. Andu Dumitrescu însoțește spectacolul cu imagini grăitoare video, aceea a oilor domnului, pe care o postează în deschidere, fiind emblematică pentru ironia cu care tratează tema.

 

Printre surprizele ediției a 25-a FITS se numără și instalația artistică cu magneți concepută de Dan Perjovschi și amplasată pe tavanul peronului Teatrului „Radu Stanca“, Proiect dedicat centenarului României moderne. Acesta s-a realizat prin colecționarea de la publicul antrenat strategic să participe magneții achiziționați în timpul călătoriilor prin lume și prin țară. Alături de ziarul orizontal, pe care-l gravează anual pe zidurile Teatrului de la Sibiu, cunoscutul grafician produce acum și această nouă și originală operă, un concept vizual cu multiple funcții.

TAGS : festival teatru sibiu radu stanca avignon coonstantin chiriac silviu purcarete matei visniec
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1884
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22