Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


În spatele frontului
Codrut Constantinescu - - - -
2018-09-18
Cultura
1

Venit ca inamic, Gerhard Velburg a plecat ca sincer admirator al românilor, cunoscând şi dezvăluind atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative.

 

Colecţia Vintage a Editurii Humanitas a adus cititorilor români pasionaţi de istorie şi nu numai o serie de titluri care mai de care mai interesante, oferind perspective inedite asupra evenimentelor care au dus la crearea României Mari. Una dintre aceste cărţi, În spatele frontului a lui Gerhard Velburg, reprezintă punctul de vedere al unui militar german care a petrecut aproape un an şi jumătate în zona Regatului Român ocupat de Puterile Centrale, de la sfârşitul anului 1916.

 

Pare incredibil huzurul în care a trăit Gerhard Velburg în zona Feteştiului, în 1917, schimbând mai multe funcţii în administraţia militară. Autorul chiar se distrează amintind scurtimea stagiului său militar propriu-zis: nu a ţinut arma în mâini decât câteva săptămâni, timpul necesar pentru a fi transportat de la Jena la Feteşti. Apoi, a revenit la ceea ce ştia el cel mai bine: la toc şi administraţie. Căci marea ambiţie a germanilor a fost să impună disciplina prusacă chiar şi în sate obscure din Bărăgan, ordine ce nu se putea impune fără regulamente peste regulamente. De fapt, nemţii s-au lăsat cu multă voioşie corupţi de mediul românesc. Cum ţăranii români nu numai că nu ştiau o boabă de germană, dar mai erau şi analfabeţi în marea lor majoritate, cultul lor pentru bucata de hârtie pe care colegii lui Velburg notau indicaţii preţioase (în fapt, cereri pentru diverse favoruri) era imens. „Biletele scrise joacă un rol important în România. Nimic nu se face fără bilet, de aceea la nimic nu se uită românul cu mai mare evlavie decât la un bilet, mai ales dacă el însuşi nu ştie să scrie.“ La Feteşti războiul era departe. „La primărie e veselie mare. De câte ori te duci acolo, găseşti ceva de băut, fie ţuică, fie coniac. Birourile sunt adesea atât de îmbibate de alcool şi duhnesc atât de tare, încât nu ştii dacă te afli într-o instituţie publică sau la cârciumă.“ Velburg nu este deloc complezent cu regimul de ocupaţie german şi nici nu are iluzii faţă de scopurile lui materiale. „Sunt cinci cuvinte pe care şi le-a însuşit tot românul în şase luni de ocupaţie: nix, los, Ausweis, Guten Morgen (nimic, plecare, permis, bună-dimineaţa). Dacă poate, preferă să nu le spună. Pe nix îl ştiau dinainte. Los, pe care l-au învăţat acum de la noi, le-a făcut o impresie puternică, la fel cum haide i-a marcat pe soldaţii noştri. Când reprezentanţi ai celor două popoare au de făcut ceva împreună, se poate cu uşurinţă constata că germanii spun haide, iar românii los. Cuvântul Ausweis a fost deja românizat şi se declină (...) Cum soldaţii germani sunt aproape toţi din nord, românii nu zic Gutten Morgen, ci Gmorjen.“

 

Mărturia sinceră a lui Velburg distruge şi imaginea ocupantului german superior, căci militarii nemţi care au avut marele noroc să petreacă mai mult timp în spatele frontului lasă impresia că nu s-au ocupat cu nimic altceva decât cu spolierea populaţiei. Care şi ea a încercat să se descurce, fie mituindu-i direct pe nemţi (care cedau extrem de repede şi fără fasoane - un primar le oferă celor doi germani care treceau prin satul lor în misiune doi porci, iar aceştia se ceartă între ei pentru cel mai gras), fie îndopându-i cu prânzuri, cine sau gustări incredibile pentru o ţară aparent secătuită. Însă apar şi cazuri în care gazdele românce, uneori fără soţi sau cu soţi plecaţi pe front, pactizează cu militarul german în asemenea măsură, încât îi trimit pâini albe pe front.

 

Raporturile germanilor cu aliaţii lor bulgari au fost ambivalente. Dacă la nivelul Statului Major Imperial bulgarii erau nişte aliaţi preţioşi, în condiţiile în care Imperiul German al lui Wilhelm al II-lea reuşise să antagonizeze toată lumea (chiar şi Japonia), la nivelul percepţiei militarilor nemţi obişnuiţi, impresia era mai degrabă nefavorabilă. Cu greu puteau călători în aceleaşi compartimente de tren şi, de regulă, cel puţin în România ocupată, administraţia feroviară germană îi trimitea pe bulgari în cele mai proaste vagoane. Îi izola. De ce? „Cea mai neplăcută companie de drum sunt aliaţii noştri bulgari. În primul rând, din pricina duhorii de usturoi. Fiecare bulgar are câte o desagă cu mâncare în care se găseşte pâine,

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1478.jpg

// GERHARD VELBURG
// În spatele frontului. Marele război aşa cum l-am văzut eu. Decembrie 1916 - Iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată
// Traducerea din germană, introducere şi note de Ştefan Colceriu
// Editura Humanitas, 2018, 356 pp.

brânză, usturoi şi ceapă. Damful de usturoi umple tot compartimentul. De îndată ce s-a urcat în vagon, bulgarul desface desaga şi începe să pape. E bine însă că bulgarii nu ştiu nemţește, pentru că, altfel, amabilităţile la adresa lor nu i-ar lăsa tocmai reci.“ Trăind la Feteşti şi făcând tururi regulate în satele din jur, a constatat în multe rânduri spaima populaţiei civile faţă de trupele bulgare şi, chiar dacă nu a asistat la jafurile lor din primele săptămâni, remarcă faptul că civilii români păstrau vii acele amintiri neplăcute. Un administrator de moşie care-şi clama pacifismul avea o limită: speranţa că poate românii aveau să mai intre o dată în Bulgaria pentru a se răzbuna. Pe de altă parte, Velburg nu ezita şi participa la chefurile ofițerilor bulgari care se lăsau cu băute groaznice, în sunetul tarafului de ţigani români. Altundeva notează maliţios: „Trebuie să fim mereu cu ochii pe bulgari. Maiorul nostru îi crede în stare de ce-i mai rău şi ne lămureşte că peste tot stau ascunse bande bulgăreşti. În fiecare noapte desfăşoară patrule ca să-i dibuiască pe tâlharii de bulgari“.

 

După 10 luni de lâncezeală în zona Feteştiului, Gerhard Velburg a obţinut, pe la jumătatea lui septembrie 1917, o permisie pentru a se întoarce în Germania. A plecat echipat corespunzător, cu patru lăzi din lemn mici și una mare, toate burduşite cu mâncare, un sac cu făină şi o plasă cu pâine! De la Feteşti a fost îndreptat spre Buzău, unde se forma o garnitură de tren cu militarii germani de pe frontul din sudul Moldovei care obţinuseră permisii şi pentru că frontul, după crâncenele confruntări din iulie şi august 1917, se liniştise. De la Buzău garnitura a fost direcţionată spre Ploieşti. „La Câmpina trecem prin inima ţinutului petrolifer cu nenumăratele lui sonde negre şi groteşti. Frumuseţea răpitoare a văii este nimicită, însă te consolezi cu gândul la imensa utilitate economică a exploatării. Cu mari strădanii, administraţia militară germană i-a stârpit pe englezi din zonă şi bine a făcut. Ca o ciumă, sondele se întind peste tot: pe dealuri, pe coaste, în vale, ba una stă înfiptă chiar în mijlocul râului.“ După acest peisaj, nu este de mirare că Sinaia i s-a părut un colţ de rai.

 

Gerhard Velburg a fost promovat în noiembrie 1917 la serviciul de evidenţă a populaţiei din Bucureşti, părăsind Feteştiul, însă diaristul a continuat să-şi aştearnă impresiile, cu mult talent literar, şi din capitala ocupată a Regatului Român. Spre cinstea lui, Velburg nu are prejudecăţi şi, după plictisitoarele ore de program, a vizitat Bucureştiul, observând şi admirând palatele şi bisericile, plimbându-se atât pe Calea Victoriei sau la Şosea (Kiseleff), cât şi prin mahalale. Imaginea oraşului nu este una defavorabilă, căci pe Velburg, în mod paradoxal pentru un neamţ, îl atrag exotismul balcanic al Bucureştiului, amestecul de mode occidentale şi balcanice, care au făcut faima Bucureştiului antebelic şi chiar interbelic. În primăvara lui 1918 au apărut şi primele semnale ale păcilor separate care se negociau pe Frontul de Est, primite iniţial cu multă speranţă de nemţi, fără să intuiască faptul că aceste păci ar fi făcut prezenţa lor inutilă în Est. Scopul Berlinului era tocmai să elibereze cât mai multe trupe germane pentru Frontul de Vest. Încetul cu încetul, şi numeroşii germani care făceau parte din acest greoi aparat de ocupație au început să-şi dea seama că o pace separată cu România îi disponibiliza pentru detestatul şi sângerosul Front de Vest, unde numai puţini doreau să ajungă. Începeau să revină de pe frontul din Moldova și militarii români demobilizaţi, care erau obligaţi să se înregistreze la oficiile ocupantului cu care până mai ieri se luptaseră pe front. O problematică foarte spinoasă, regăsită uneori de militarii români, a fost cea a infidelităţii soţiilor rămase în zona ocupată. Autorul relatează un astfel de caz cu un militar român, rănit de două ori pe front, care şi-a găsit soţia măritată cu un altul. În plus, cuplul nici nu-l lăsa să intre în propria casă. Dar erau şi cazuri fericite de soţii care-şi aşteptau cu evlavie soţii. Este imposibil de stabilit care este proporţia între cele două situaţii.

 

Velburg oferă şi detalii despre cum au perceput românii semnarea Păcii de la Bucureşti, din 7 mai 1918. „Toţi românii sunt foarte dezamăgiţi de semnarea acestei păci. Îi sâcâie mai ales gândul că se va prelungi ocupaţia germană şi, în felul acesta, se va eterniza şi se va adânci criza alimentară. Mai mult, românul n-o să poată trece niciodată peste luarea Dobrogei, cu Constanţa, singurul port al României la mare, nici peste rectificările de frontieră operate de unguri, ca să nu mai zic de veşnica înrobire economică pe care o presupune convenţia referitoare la petrol.“ Autorul se miră de liniştea care pusese stăpânire pe un oraş altminteri vesel şi aparent fără griji. În iunie 1918, nici autorul, care avea doar 31 de ani şi era valid, nu a scăpat de detaşarea pe Frontul de Vest. Prevăzător, înainte de plecare, chefuieşte câteva zile, trecând din local în local, cheltuindu-şi ultimii lei. Ajuns pe frontul din nordul Franţei, soldatul german observă cu neplăcere atitudinea francezilor, care era cu totul alta decât a românilor cu care se obişnuise şi care-i convenea. „Diferenţa faţă de atmosfera din România este evidentă. În vreme ce acolo populaţia ne privea ca pe nişte stăpâni, stându-ne mereu la dispoziţie, poporul francez e foarte reţinut şi ne tratează socialmente de pe picior de egalitate, căutând să-şi apere onoarea naţională în orice circumstanţă. Legături strânse de prietenie, care în România erau la ordinea zilei, atât cu femei, cât şi cu bărbaţi, n-am prea văzut pe aici.“ Jurnalul se sfârşeşte în data de 15 iulie 1918, când autorul a fost obligat să-l expedieze acasă, din ordinul autorităţilor militare, care se temeau ca secretele militare să nu fie dezvăluite inamicilor, în cazul în care militarii germani cu astfel de apucături ar fi căzut prizonieri sau ar fi fost ucişi în luptă.

 

Venit ca inamic, Gerhard Velburg a plecat pe front din postura de sincer admirator al românilor, cunoscând şi dezvăluind atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative. Ceea ce poate l-a salvat de la ofensiva aliată de 100 de zile, căci el a fost repartizat tocmai la o divizie din zona unde s-a declanşat această amplă operaţiune militară a Antantei, care avea să pună capăt Marelui Război, a fost tocmai mărţişorul (astfel numit în text de Velburg, dar credem că ar fi vorba mai degrabă de o cruciuliţă ortodoxă) primit în dar de la Sofia, românca ce-l îndrăgise şi cu care se iubise în România ocupată.

TAGS : front Gerhard Velburg romania mare fetesti razboi humanitas vintage
Comentarii
emil 2018-09-26
Nemtii cand au preluat puterea n-au schimbat prefectii cum fac romanii astazi iar bulgarii au fost tinuti la distanta de Bucuresti deoarece erau indisciplinati si uraciosi. Orice roman putea reclama la prefect abuzurile autoritatilor sau patrulelor mixte care erau foarte sever sanctionate mai ales cand tinere necasatorite reclamau copii din flori cu ochii albastri.
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
2196
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22