Un viitor dramaturg pe câmpul de luptă

Codrut Constantinescu | 02.10.2018

Memoriile de război ale lui Victor Ion Popa sunt formate dintr-o serie de scene bine închegate care dovedesc faptul că, și atunci când frontul era stabilizat, totuși moartea era prezentă și putea apărea în orice moment.

Pe aceeași temă

 

Născut în 1895 la Bârlad, dramaturg de prim ordin în perioada interbelică, autor al celebrei piese Tache, Ianke și Cadîr, dar și al altora care s-au jucat și încă mai sunt puse în scenă (precum Mușcata din fereastră, Acord familiar, Apă vie), Victor Ion Popa a fost și director al Teatrului Național din Cernăuți (1927-1929), unde a pus în scenă 41 de piese de teatru. În 1943 a ocupat pentru scurt timp și funcția de director al Oficiului Cinematografic Național, în timpul regimului Antonescu, însă viciile sale, tutunul și cafeaua, au împiedicat probabila lui arestare de către comunişti, el murind din cauze naturale în 1946.

 

Mărturia lui Victor Ion Popa de pe frontul Primului Război Mondial se încadrează în rândul numeroaselor cărți apărute în perioada interbelică și ulterior reeditate (prea selectiv), el făcând parte dintr-o adevărată generație de scriitori români care au luptat pe front, mulți și murind1. Volumul Floare de oțel a fost publicat prima oară în anul 1930 și retrasează experiența autorului pe câmpul de luptă. În octombrie 1916, viitorul dramaturg în vârstă de numai 21 de ani s-a înscris la Școala de Ofițeri de la Botoșani, pe care a absolvit-o rapid, după numai șase luni, având în vedere nevoile mari ale Armatei Române de a-i înlocui pe ofițerii căzuți sau luați prizonieri în campania anului 1916. În martie 1917 a primit gradul de sublocotenent și a fost repartizat la Regimentul 12 Infanterie care era dislocat în Carpații Orientali, zona Soveja.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1479.jpeg

// VICTOR ION POPA
// Floare de oțel
// Editura Hoffman, 2017, 180 pp.

Memoriile lui de război sunt formate dintr-o serie de scene bine închegate care dovedesc faptul că, și atunci când frontul era stabilizat, totuși moartea era prezentă și putea apărea în orice moment. Autorul recreează cu mult dinamism (se vede că apoi a fost autor de teatru) aspectele vieții de pe front, personajele sale fiind atât soldații-țărani pe care-i comanda, cât și ofițerii superiori (un maior, colonelul care comanda regimentul, caracter dificil, veșnic nemulțumit și departe de portretul unui războinic neînfricat, căci vizita linia frontului doar atunci când era „liniște și pace“ - totuși, puțin mai încolo, tânărul sublocotenent a dat nas în nas chiar cu generalul de brigadă, venit singur pe linia frontului pentru o scurtă inspecție). Rândurile sale atestă și comuniunea între tânărul subofițer și soldații săi, unii fiind destul de bătrâni pentru a-i fi tată. „Îmi place să-mi petrec veacul în tranșeu. E răcoare și pământul miroase plăcut în umbra asta dulce de primăvară proaspătă. Soldații, luminați și ei de binele vremii, au prins grai și doruri. Povestesc fel de fel de întâmplări și scorniri. Mi-i drag să-i ascult. E fraged ceea ce spun și e simplu. E odihnitor și tonul, și cuvântul.“ Viitorul dramaturg descrie emoționat și impactul pe care-l are o slujbă ortodoxă rostită în apropierea frontului, căci importanţa lui Dumnezeu este cu totul alta în apropierea morții.

 

Autorul atestă și rumoarea pe care a stârnit-o declarația Regelui Ferdinand privind împroprietărirea țăranilor din Armată, imensa majoritate a soldaţilor români. Subofițerii primiseră și sarcini birocratice, precum aceea de a-i întreba pe țăranii-soldați cât pământ aveau (dacă era cazul). Deja unii se gândeau să declare fie că nu au pământ, fie că au mai puțin, pentru a primi mai mult. Simpatic este și episodul apariției unui ofițer francez, făcând parte din celebra Misiune Franceză, condusă de generalul Henri Berthelot, venit să împărtășească din experiența sa de pe Frontul de Vest, al cărui argument suprem, care-i irita pe ofițerii români, era destul de simplist „En France, chez nous...“. De altfel, nici acesta nu se înțelegea prea bine cu colonelul care comanda regimentul, fapt confirmat și de relatările lui Marcel Fontaine, ofițer francez care și-a scris memoriile despre experienţa avută în Moldova. Relațiile între ofițerii francezi, de cele mai multe ori având grade inferioare, şi cei români erau de multe ori dificile. Ofițerii superiori români, militari de carieră, nu priveau cu ochi buni dădăceala ofițerilor francezi, chiar dacă nu prea erau îndreptățiți la un astfel de comportament plin de superioritate, având în vedere campania din anul precedent. Colonelul român nu înțelegea prea bine franceza, iar Chamard nu vorbea română, tălmaciul/interpretul fiind un maior mai conciliant, care traducea exact atât ca cei doi să nu se certe. Același maior rezuma perfect situația, cu umorul atât de specific românilor: „Frunză verde de mărar/ Am ajuns la vai ş-amar“ (Chamard). Același ofițer francez vâna broaștele din vale, pe care le prepara cu multă știință (culinară galică) mâncându-le cu multă poftă, singur, căci niciun român nu dădea curs invitațiilor sale la masă. Candid, îi numea pe toți soldații români „Ghiță“ și le dădea țigări, însă, după ce aceștia au aflat că mănâncă broaște, au refuzat să le mai ia din degetele lui, considerate impure prin practicarea acelui obicei culinar barbar. Puțin mai încolo apare și figura unui evreu din Moldova (Isac Goldenberg din Hârlău), care fusese trimis în compania lui și care chiar a fost rănit în timp ce se afla în cea mai periculoasă și avansată poziție a frontului, postul de ascultare, care se afla foarte aproape de tranșeele germane. Preferase această poziție deoarece doar trei soldați români ar fi râs de el, și nu toți ceilalți.

 

Victor Ion Popa luat parte și la scurta ofensivă româno-rusă de la Mărăști, din 1917, fiind însă dezamăgit de oprirea ei, în contextul în care aceasta era strâns legată de ofensivă rusă din Galiția („Ofensiva Brusilov“) care a fost un fiasco, trupele rusești nemaifiind capabile să susțină acțiuni militare de o asemenea anvergură, pe fondul dezintegrării disciplinei militare și în contextul turbulențelor politice care aveau loc în spatele frontului, între forțele revoluționare care susțineau războiul și cele care doreau încheierea rapidă a unei păci fără anexări2. După cum bine se știe, și frontul românesc a avut de suferit, trupele române fiind nevoite să ia locul regimentelor rusești, care voiau să plece pur și simplu de pe front. Spre deosebire de ofensiva din vara-toamna 1941, germanii nu au reuşit până în 1917 să înainteze mai mult de 400-500 de kilometri în Imperiul țarist și acel teritoriu fiind de fapt porțiunea din Polonia ocupată de ruși. „În ziua aceea însă, vrednica oștire a țarului s-a lehămeţit și de cărți, și de prietenie. A strâns catrafusele bogate și-a pornit înapoi, singurică și senină, cântând de huiau văile păduroase, coruri de pustiu și tristețe. (...) Conştiinţi curate plecau spre treburile lor. Urgia nouă, din cotloanele ei îndepărtate, avea glas mai tare decât vaierul unui biet ogor străin. Era firesc.“ Regimentul lui Popa a fost dislocat pe frontul din zona Mărășești, iar apoi la Oituz, pentru a stopa ofensiva germană, viitorul dramaturg fiind rănit în timpul luptelor de pe Valea Leşunţului, din zona Oituzului, de o schijă. După ce s-a vindecat a revenit în mijlocul oamenilor săi, fiind rănit a două oară.

 

Singurul nostru regret este că mărturia sa completă (cea reeditatată de Editura Militară în 1990 fiind profund amputată, tindem să credem de cenzura comunistă) a fost reeditată în 2017 doar de către un obscur SRL editorial din Caracal. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22