Noua „Miss Julie“ și teatrul antimodernilor, în deschiderea FNT

Teatrul există prin dialogul cu noi, spectatorii. Un dialog care se articulează ca risc și provocare, sub imperativul prezentului impregnat de urgența cu care ne comunicăm unii altora un volum copleșitor de informații, ratând adeseori esențialul. Cerem teatrului - artă și meșteșug - să-și dovedească în permanență competitivitatea pe o piață tot mai diversă în oferte de entertainment, la fel cum așteptăm ca teatrul să ne fie o oglindă fidelă, capabilă să ne reflecte dilemele și căutările, să surprindă spiritul Timpului, Zeitgeist. Dar poate că, mai mult decât atât, misiunea teatrului constă în a ne pune în legătură cu un timp interior, personal, cu o dimensiune transfigurată a duratei pe care să o putem percepe ca sursă de frumusețe și consolare, într-o lume tot mai zbuciumată, fără repere etice și estetice, consumată de propriile nevroze.

100 de lumi noi se deschid pentru tine este genericul sub care ne întâmpină cea de a 28-a ediție a Festivalului Național de Teatru. O ediție specială dedicată regizoarei Cătălina Buzoianu, cu 36 de producții teatrale românești, semnate de Radu Afrim, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Yuri Kordonsky, Vlad Massaci, Florin Piersic Jr., Mimi Brănescu, Horaţiu Mălăele, și 100 de evenimente care vor face din Teatru prilejul celebrării României la Centenar.

Secțiunea dedicată spectacolelor străine invitate în Festival s-a deschis cu Miss Julie după August Strindberg, prezentat de Schaubühne din Berlin, într-o regie semnată de Katie Mitchell și Leo Warner. Schaubühne revine la FNT, unde va prezenta și o coproducție cu compania londoneză Complicité, spectacolul Beware of Pity, inspirat de proza lui Stefan Zweig, în regia lui Simon McBurney. Triada va fi completată de Chekhov’s First Play a companiei irlandeze Dead Centre din Dublin, în regia lui Ben Kidd şi Bush Moukarzel. Și fiindcă numitorul comun al acestor spectacole este căutarea unui limbaj teatral contemporan, voi nota câteva impresii pornind de la o întrebare necesară: cum (mai) reușește să ne vorbească teatrul actual despre propria modernitate?

Spectacolul trupei de la Schaubühne propune un Strindberg deconstruit, păstrând din tușele naturalismului în care se înscrie dramaturgul suedez esențele tari ale unei poezii surprinzătoare pentru sensibilitatea contemporană. Noua Miss Julie ne introduce într-un alt fel de a face teatru, privilegiind relația spectator-actor și teatrul ca artă. Fiind supusă regulilor deconstrucției, eroina lui Strindberg devine o lume complexă, o persona poetica ce ni se adresează fiecăruia prin imagini, conversații laconice sau tăceri fulgurante, din pluralitatea perspectivelor care o recompun live pe scenă, printr-un incitant dialog între teatru și film. Nimic din ceea ce vedem nu este ce pare a fi. Dar ce ni se arată? Și, mai ales, cum privim?

Imagine din spectacolul „Miss Julie“ prezentat de Schaubühne la FNT (foto: Lucian Muntean)

Coborând din timpul lui Strindberg, prin atmosfera şi costumele de început de secol XX, Miss Julie e așezată concomitent sub lupă și în oglindă, ne ademenește să o privim caleidoscopic prin ochiul multiplicat al camerelor de luat vederi care transmit gesturile mărunte ale protagoniștilor surprinși în scene casnice. Regia se joacă ingenios cu perspectivele, alterându-le logica firească. Interiorul devine exterior, iar conținutul lumilor lăuntrice este expus în detalii semnificative, pe care ochiul neantrenat nu mai are răbdarea să le sesizeze. Și aici, tehnologia introdusă în spațiul scenei își arată virtuțile, ajutând la extragerea poeziei din cotidian, într-o expresie limpede și decantată, care îmbie la reflecție. Spațiul scenic se organizează după decupaje interesante, ca o suită de puneri în abis, ascultând de o logică asemănătoare celei care leagă tablourile într-o expoziție: bucătăria și ecranul care o amplifică expunându-i intimitatea, replica exactă a mesei din avanscenă, unde doi actori refac întocmai zgomotele, respectând urmele sonore ale celor mai neînsemnate gesturi și obiecte, un coridor anex din care răzbate muzica unui violoncel, două cabine (spații alternative, dar și universuri anexe în care sufletele rămân captive) din care se aud vocile protagoniștilor, Miss Julie, moștenitoarea naivă și răsfățată, și Jean, valetul supus și amantul cinic.

Interesantă este și inversarea ponderii pe care regizorii o acordă personajelor lui Strindberg. În această versiune, Kristin, bucătăreasa și presupusa logodnică a lui Jean, devine principalul actant. Ea e martorul discret, dar mereu prezent, vocea secundă care permite celorlalte două să se audă, când direct și vocal, când indirect și antifonat, din cabinele-universuri paralele. Urmând logica interiorității pe care acest spectacol de atmosferă și foarte intim o cultivă, Kristin devine vocea conștiinței, firul roșu care leagă simbolurile și tăcerile, fluxul timpului interior care irumpe la suprafața liniștită a cotidianului într-o inepuizabilă poezie. Vizualul este privilegiat în raport cu textul, amplificându-i semnificațiile. Mesajul este simplu, auster, decantat de efecte, redus la miez. Urmărind decupajele imagistice și muzica, m-am dus cu gândul la Zeami și floarea tinereții. Miss Julie respiră un aer pur, de început de lume, de început de teatru. Modernitatea, în teatru și nu numai, se definește prin lupta cu prezentul pe care vrea să-l domine, să-l reformeze anulând trecutul, negându-și rădăcinile. De aici și inconsistența formelor noi, minimaliste, care nu conving tocmai fiindcă nu-și păstrează, în timp, forţa polemică. Poate, paradoxal, în spectacolul creat de actorii de la Schaubühne simţi energia „teatrului sărac“, aşa cum îl defineşte Grotowski, care nu se lasă dominat de tehnica cinematografică, ci o asimilează coregrafiei personale, o supune propriului mesaj estetic. Deși recent prin tehnica mobilizată, Miss Julie emană clasicism: grija pentru formă, cultivarea migăloasă a detaliilor de sunet și imagine, atenţia acordată microexpresiilor, sincronizarea tempourilor interior și exterior, armonizarea vocilor principale și secunde (amintindu-mi de ceea ce Bergman numea „un concero grosso al sufletului“), privilegierea duratei necesare pentru a cultiva o relație de calitate între scenă și public. Regia ne provoacă, situând totul sub semnul întrebării; însă nu inchizitorial și zgomotos, cum ne obișnuiesc reality-showurile, ci introspectiv și silențios, cu plăcere contemplativă și eleganță cultivată. E şi o pledoarie ca să redescoperim arta conversației, cu noi înșine, dar și cu teatrul ca rafinament al jocului de idei. Aşadar, o modernitate antimodernă, cum ar spune Antoine Compagnon^*, care recuperează și expune curajos energiile teatrului ca ritual, ca credință care se cere a fi recuperată în orizontul nostru de așteptare (artisic sau existențial).

În noaptea solstițiului de vară, Kristin înșiră pictural inflorescențe pe perna albă de olandă, ca într-o compoziție de Ștefan Câlția. Ea însăși e filmată în gesturile mărunte care nu depăşesc universul domestic, cu sobrietatea Idei din picturile lui Wilhelm Hammershøi, sau privindu-se în oglinzile multiplicate de camere, ca în peisajele cuminți și stranii ale unei alte Christina, imaginate de Andrew Wyeth. Un timp al viselor profetice, un mediu care exaltă ideea lui Strindberg de homo oniricus. Suntem ceea ce visăm (sau suntem fiindcă visăm), subconștientul ne împrumută propriile contururi, luăm forma luminilor și umbrelor pe care le purtăm în noi. Kristin își are dublul feminin pe scenă, care-i expune intimitatea şi ne provoacă, amintind de acel misterios je est un autre. Actorii sunt și manipulatori ai camerelor, decupând grațios peisajul scenic și reorganizând cadrele cu o uimitoare dexteritate, ca într-un elegant balet mecanic. Miss Julie invită la reconectarea cu eul profund, dar și cu straturile de profunzime ale teatrului. Arta actorului nu mai urmărește cu prioritate să construiască un personaj puternic individualizat, ci, dimpotrivă, să dea glas unei conștiințe colective care se revarsă, prin vocile protagoniștilor armonizate ca într-un cor acapella, peste fruntariile scenei, explorând liber complexitatea relațiilor interumane, dar fără să devină moralizator, fără să dea soluţii. Prin simplul fapt că îndură viaţa, Kristin evoluează subtil, în timp ce Jean și Miss Julie rămân două destine frânte, bântuite de spectrul aceleiași metafore: piedestalul de pe care urmașa vechii aristocrații vrea să coboare, dar se prăbuşeşte; trunchiul alunecos al copacului în vârful căruia se găsește cuibul cu oul de aur, parvenirea la care Jean nu reușește să acceadă.

Vizionând acest spectacol, am participat la geneza poetică live a piesei lui Strindberg. În locul unui strigăt demiurgic, am ascultat șoaptele lui Kristin care au puterea să creeze tocmai fiindcă afirmă toate cele ce sunt, ca un magnific fiat: „există oxigen, există zilele și orele, există viață și moarte, există dragoste“. Original și impresionant, noua Miss Julie ne ajută să redescoperim în ce constă autenticitatea limbajului teatral în modernitate. Numai o astfel de reinventare poate inspira și o nouă formă, creatoare și statornică, de solidaritate. //

nota

* Acesta este de fapt sensul „ultramodernității“, despre care scrie George Banu în introducerea la Jerzy Grotowski, Teatru și ritual, Editura Nemira, 2014.