Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Dorin Tudoran şi Securitatea
Radu Ioanid* - - - -
2010-08-24
Dosar
2
Publicăm în avanpremieră studiul introductiv pe care Radu Ioanid l-a scris pentru volumul Eu, fiul lor - o selecţie de documente din dosarele de urmărire informativă deschise de Securitate lui Dorin Tudoran, dosare ce numără 18 volume şi aproximativ 10.000 de pagini. Volumul Eu, fiul lor este în curs de apariţie la Editura Polirom.

Scurtă biografie

Dorin Tudoran a debutat în 1973 cu volumul de poezii Mic tratat de glorie, care a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor şi, alături de Ileana Mălăncioiu, Premiul pentru Poezie al CC al UTC. Hotărârea juriului a fost schimbată prin decizie politică şi premiul atribuit de juriu lui Dorin Tudoran i-a fost decernat lui Nicolae Dragoş. În 1975 a publicat volumul Cântec de trecut Akeronul. În 1977 alte două volume ale lui Dorin Tudoran au primit Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor, şi anume, O zi în natură şi Uneori, plutirea. Între 1974 şi 1982, Tudoran a fost membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor şi în perioada 1978-1982 a publicat alte trei volume de poezie. În anul 1983 şi-a dat demisia din PCR, iar în luna iulie a anului 1985, după ani de disidenţă şi o grevă a foamei de 40 de zile, a emigrat în SUA, unde a continuat activitatea de publicist.

* * *

Până ce alte documente care îl privesc vor fi declasificate, Dorin Tudoran are 7 dosare de urmărire informativă (DUI) create de unităţile interne ale Departamentului Securităţii Statului (DSS), însumând 3.084 de pagini, 13 dosare TO (supraveghere telefonică şi înregistrări audio / video), însumând 6.071 de pagini, şi un dosar al Centrului de Informaţii Externe (CIE), însumând 77 de pagini. În total, DSS a produs 9.862 de pagini privindu-l pe Dorin Tudoran.

Primul plan de măsuri al DSS privindu-l pe Dorin Tudoran, elaborat la 3 august 1980 de către UM 0800 SMB (Securitatea Municipiului Bucureşti) şi aprobat de general-locotenent Iulian Vlad şi adjunct al ministrului Nicolae Pleşiţă, era contrasemnat de şefii UM 0800, UM 610 (Direcţia I Informaţii Interne, care se ocupa de disidenţi, oponenţi politici etc.), UM 0625 (Direcţia a III-a Contraspionaj Intern) şi UM 0544/225 (Centrul de Informaţii Externe / Emigraţie). În consecinţă, majoritatea documentelor din aceste dosare au fost elaborate în ordine numerică descrescătoare de UM 0800, UM 0610, UM 0544 şi UM 0625. De asemenea, în dosarele lui Dorin Tudoran apar masiv documente emise de Unitatea Specială S (interceptare a corespondenţei)  şi UM 0672 (Unitatea Specială de Filaj F). Mai apar sporadic documente emise de Servicul D (dezinformare) şi UM 0195 (contraspionaj extern).

Dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin numele a 34 de informatori cu numele de cod: Dorin, Alexandru, Udrea, Neagoe, Mircea Pop, Dan, Martin, Bratu, Rosetty, Gheorghiu, Argus, Marian, Sanda, Radu, Bujor, Crin, George, Lica, Grigoriu Sorin, Garbis, Ileana, Radu, Cornel, Suciu, D.M.I, Relu, Vlad, Leon, Sandu, Galan, Moraru, Edmond, Zaharia şi Zamfir.

Informatorii Dorin, Alexandru, Udrea, Neagoe, Mircea Pop şi Dan au fost deconspiraţi de CNSAS ca fiind persoane care au dat informaţii despre Dorin Tudoran, iar informatorul Rosetty a fost deconspirat separat în cazul altor DUI. Majoritatea informatorilor au lucrat cu Direcţia I şi biroul corespunzător din UM 0800 SMB, iar o parte mai mică a lor aparţineau UM 0625 (contraspionaj) sau UM 0544 (spionaj). Cine sunt aceşti informatori? Ei sunt critici literari, scriitori, poeţi, ziarişti, prieteni, cunoştinţe şi vecini ai lui Dorin Tudoran, membri şi nemembri PCR, recrutaţi cu şi fără aprobarea forurilor tutelare. Este tristul privilegiu al lui Dorin Tudoran să comenteze asupra lor. Foarte puţini dintre ei erau foşti deţinuţi politici recrutaţi în închisoare prin constrângere: planul de măsuri al Direcţiei I privind desfăşurarea muncii de securitate în problema „persoane ostile din sectoarele de presă, radioteleviziune şi poligrafii în anul 1980“ menţiona că „…90 la sută din totalul reţelei [informative] existente a fost creată în perioada anilor 1978-1979“.

Cazul Mihai Botez

Un caz aparte între sursele DSS care îl privesc pe Dorin Tudoran îl constituie Mihai Botez. Bazându-se pe mărturia lui Dorin Tudoran, dar şi pe documentele din dosar, cititorul va şti să evalueze rolul lui Mihai Botez în acest caz. Ca şi Silviu Brucan, până la proba contrarie şi bazându-ne exclusiv pe documentele din dosarul lui Dorin Tudoran, Mihai Botez pare să fi fost o „sursă“ a DSS care nu a semnat un angajament cu Direcţia I sau cu UM 0800 SMB şi care a dat informaţii DSS „în clar“.

Părerile privind relaţia lui Mihai Botez cu regimul comunist din România diverg profund. În România, el este uneori considerat ca un disident proeminent sau chiar mai mult decât atât: „Mihai Botez este, probabil, cel mai important disident anticomunist din România… a fost un disident de tip Adam Michnik… este un erou al rezistenţei anticomuniste care merită întregul şi, vai, atât de vinovatul nostru respect“ (Nicolae Manolescu). Alte ori, Botez este evaluat ca un „produs“ al DSS: „Despre Mihai Botez, prezentat ca un disident autentic (ba Soljeniţîn al românilor, ba Havel al nostru etc.), ni se servesc nişte gogoşi greu de înghiţit; de la firma de consultanţă Future Impact (inexistentă în anuarele americane!), până la cariera sa fictivă de la Universitatea Stanford. Într-o discuţie avută de mine, de faţă cu martori, cu un înalt reprezentant al SRI, acesta a recunoscut, textual: «Mihai Botez a fost produsul de lux al spionajului românesc»“ (Ioan Morar). În SUA, opiniile legate de Mihai Botez în rândul clasei politice şi al persoanelor cu informaţii solide despre România comunistă nu sunt generoase. În anul 1994, la puţin timp după ce Mihai Botez a fost numit ambasador al României la Washington, fostul membru al Camerei Reprezentatnţilor Charles A. Vanik, coautor al Amendamentului Jackson-Vanik (1974), care a interzis relaţii comerciale normale cu Uniunea Sovietică şi ţările comuniste care restrângeau dreptul la emigrare, a declarat autorului acestor rânduri cu o duritate fără echivoc: „Domnul ambasador Botez se prezintă ca fost disident, dar noi ştim cine este domnia sa în realitate. Să nu ne creadă proşti…“. Mircea Răceanu a comentat în felul următor relaţia lui Mihai Botez cu DSS: „De câte ori aud făcându-se comparaţii între Mihai Botez şi disidenţa lui Saharov sau Havel, zâmbesc. Încă din anii ’70, pe când era bursier la Institutul Woodrow Wilson din Washington, colaborarea lui Mihai Botez cu reprezentanţii Securităţii de la ambasada română nu era un secret pentru diplomaţii români din capitala SUA. Calitatea lui de colaborator mi-a fost reconfirmată, nu o dată, şi în prima jumătate a anilor ‘80. În consecinţă, există posibilitatea ca «disidenţa» lui Mihai Botez să se fi făcut cu aprobarea Securităţii“.

Fost locotenent-colonel la UM 0800, Marian Ureche a fost acuzat în 2004 de către Mircea Dinescu şi Marius Oprea că ar fi făcut poliţie politică. „Pentru a proba că a fost un securist cumsecade, Ureche le-a arătat membrilor Colegiului CNSAS un volum cu autograf pe care l-a primit de la Mihai Botez, fostul disident. În ce împrejurări a obţinut Ureche un autograf de la Mihai Botez nu se ştie deocamdată…“, scria Cristian Teodorescu în revista 22. Dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran lămuresc acest mister: ele conţin 15 informări datate 1982-1985 provenind de la Mihai Botez, date locotenet-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Între aceste informări, 8 sunt „semnate“ Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una dintre ele este semnată şi datată olograf, iar restul sunt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez. De la raport la raport, conştiinţa sursei se degradează treptat, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător, de altfel, cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) dispărând în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti. În sfârşit, afirmaţia lui Botez, de la 2 februarie 1983, despre sine - „colind ambasadele străine din Bucureşti şi frecventez diplomaţi de circa 15 ani“  - existentă în dosarul lui Dorin Tudoran, sugerează că el avea o relaţie veche cu cel puţin două dintre direcţiile DSS (contraspionaj şi spionaj). În perioada respectivă, Botez era urmărit informativ (DUI) şi avea dificultăţi în a obţine paşaport pentru a călători în străinătate: când, în februarie 1982, Alexander Haig, secretar de stat al SUA, a fost primit de Ceauşescu, el a intervenit pentru a li se acorda paşapoarte lui Mihai Botez şi Silviu Brucan, cărora nu li se permitea să participe la conferinţe internaţionale.

În dosarul lui Dorin Tudoran apar şi „persoanele de încredere“ ale DSS din presă şi cultură, cum a fost T.B. de la Luceafărul. Contacte oficiale ale Securităţii, ele au avut un rol cel puţin la fel de important precum cel al informatorilor, surselor şi rezidenţilor DSS, acţionând fără a avea neapărat un angajament scris. Numărându-se printre persoanele care conduceau instituţiile respective, de ele depindea în mod direct aplicarea indicaţiilor Securităţii.

Obiectivul „Tudorache“

Dorin Tudoran a fost în mod clar o prioritate pentru DSS. În programul de măsuri al Direcţiei I pe anul 1980, având titlul „Activitatea duşmănoasă desfăşurată de unele persoane din sectoarele de artă şi cultură“, cazul „Tudorache“ (nume de cod DUI pentru Dorin Tudoran) este cap de listă şi o prioritate pentru UM 0800 IMB (Inspectoratul Municipiului Bucureşti) Securitate.

În 1981, planul de măsuri pentru „Activitatea duşmănoasă desfăşurată de unele persoane din sectoarele de artă şi cultură“ al UM 0610 (Direcţia I) prevedea la capitolul de urmărire informativă „neutralizarea activităţii ostile a scriitorului «Tudorache» împreună cu UM 0544 şi IMB Securitate vizat de postul de radio Europa Liberă pentru a fi folosit în scopul creării unui grup disident în România“. La 6 aprilie 1981, un raport strict secret al DSS menţiona că versificatorul de serviciu al familiei Ceauşescu, Corneliu Vadim Tudor, cerea măsuri împotriva scriitorilor Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Dorin Tudoran, Ion Caraion şi Mircea Dinescu, consideraţi de el „duşmani şi trădători de ţară“. O notă a UM 0544 din 14 octombrie 1981, referitoare la „acţiuni ale Europei Libere şi CIA privind stimularea activităţii de disidenţă în R.S. România“, menţiona că lui Dorin Tudoran i se acordă „o atenţie specială“. Conform rapoartelor UM 0610, aceeaşi situaţie prioritară în ceea ce îl priveşte pe Dorin Tudoran se menţinea în 1982.

Încă din 1977, Dorin Tudoran se afla în atenţia DSS din cauza „spiritului de frondă“ adoptat de el la Conferinţa Naţională a Scriitorilor. În anul 1978, un raport al UM 0800 reclama faptul că, într-un articol refuzat de Luceafărul, Tudoran arăta că „tinerii scriitori sunt o generaţie laşă, uşor de cumpărat cu funcţii şi bani“. De asemenea, raportul menţiona poziţia critică a lui Tudoran faţă de Adrian Păunescu la Colocviul Naţional de Poezie: „Luând ca pretext existenţa de-a lungul veacurilor a linguşitorilor la diverse curţi împărăteşti, [Tudoran] descrie în mod ironic activitatea şi comportarea poetului Adrian Păunescu, concluzionând că acesta reuşeşte să aibă o influenţă nefastă asupra celor care îl sprijină“. Raportul mai menţiona următoarele afirmaţii ale lui Dorin Tudoran ca provocatoare de interpretări politice grave: „La noi se îngăduie prea mult lichelelor… poezia patriotică este talanga de gâtul adevăratei poezii… nu avem nevoie de conştiinţe în curs de dezvoltare…“. Un raport al informatorului Alexandru menţiona că, la Colocviul Naţional de Poezie, Dorin Tudoran l-a caracterizat pe Adrian Păunescu ca pe o „lichea“, iar raportul informatoarei Sanda menţiona că Tudoran „s-a dedat la atacuri grave la adresa conducerii de partid şi de stat“.

Conform unor note trimise generalului Iulian Vlad, la 6 mai 1980, Dorin Tudoran declara în şedinţa consiliului de conducere a Uniunii Scriitorilor, după ce afirma că era normal ca Eugen Florescu să spună despre el că ar fi „un scandalagiu“ pentru că scriitorii s-au obişnuit în România să fie umiliţi şi să stea „în genunchi“: „Eu simt pe pielea mea, pe pielea familiei mele, începând de la cozile la care stau... că trăim, dintr-un anumit punct de vedere, iarăşi nişte ani pe care s-ar putea, cu mare tristeţe şi cu mare curaj, să-i numim peste 15 ani ca nişte ani obsedanţi… Există, după mine, o grijă absolut indecentă faţă de hoţi, faţă de oameni care ne fac pe toţi de râs. Nu pot să înţeleg cum secţia de presă a Comitetului Central poate să stea nepăsătoare, punând în fruntea unei reviste un om ca Eugen Barbu, care, după ce a făcut ceea ce a făcut, continuă să dea lecţii de bună purtare… Nu înţeleg cum se poate ca… Adrian Păunescu… omul care a dinamizat acel grup, care a apărat şi plagiatul tovarăşului Eugen Barbu… îl acuză acum pe Eugen Barbu de plagiat… Vreau să vă spun că îmi este ruşine când văd în grupul de ziarişti din spatele preşedintelui Nicolae Ceauşescu un om care a fost prins furând la ziarul România liberă. Este vorba de Corneliu Vadim [Tudor], mutat de acolo pentru furt la Săptămâna, trimis bursier la Viena; un hoţ trimite alt hoţ la Viena“. Conform informatorului Neagoe (Dan Zamfirescu), Paul Anghel, unul dintre liderii grupului ultranaţionalist şi protocronist, s-a panicat ca urmare a acestei şedinţe. El îi relata informatorului că „şedinţa a avut ca obiectiv principal atacarea, descalificarea şi compromiterea şefului secţiei de presă a CC, Eugen Florescu, atacul fiind deschis de Nicolae Manolescu… dar el [atacul] a culminat, deviind în atacarea de către Dorin Tudoran a însăşi situaţiei actuale… Paul Anghel socoteşte că, în prezent, sub directa oblăduire a lui George Macovescu şi cu concursul lui Jebeleanu şi Bogza, dar având fire mult mai înalte, se urmăreşte lichidarea lui Eugen Florescu... În al doilea rând, el [Paul Anghel] prevedea că se pregăteşte un al doilea «caz Goma» prin Dorin Tudoran“.

Treptat, discursul lui Dorin Tudoran se radicaliza. La 3 septembrie 1981, informatorul Martin raporta maiorului Oprişor Oniţiu că „în această luptă împotriva «legionarilor» din literatura română (clasificaţi [sic] într-un grup din care fac parte E. Barbu, Lăncrănjan etc.), Tudoran a încercat să atragă mai mulţi dintre literaţii tineri, pe care doreşte să-i capaciteze în scopul scrierii diferitelor articole şi luări de poziţie împotriva acestor «legionari»“. La 16 iulie 1981, o notă a DSS informa că Tudoran considera că situaţia „este jalnică în România, începând cu nervii pe care-i faci în transportul în comun şi până la calvarul hranei zilnice“.

Nota aprecia că „Tudoran a stat de vorbă cu toate categoriile de oameni din ţară şi că a înţeles că trebuie luptat“. La 11 decembrie 1981, o notă a UM 0800 raporta că „Dorin Tudoran şi Dan Deşliu apreciază situaţia din ţara noastră dezastruoasă, comparând-o cu un butoi de pulbere care ar fi gata să explodeze“. În ciuda risipei de mijloace umane şi tehnice folosite în cazul Tudoran, DSS lucra cu rateuri evidente. În februarie 1982, într-o notă adresată generalului Alexie, şef al UM 0625 Direcţia a III-a Contraspionaj, generalul Iulian Vlad, secretar de stat la Ministerul de Interne, răspunzând de DSS (aripa internă, exclusiv CIE), îşi muştruluia subordonaţii, considerând că, în cazul lui Dorin Tudoran, „modul în care s-a asigurat până în prezent urmărirea informativă nu a fost pe deplin satisfăcător, posibilităţile de informare nu au fost bine valorificate, schimbul de informaţii între unităţile DSS a fost defectuos“.

La 20 ianuarie 1982, o notă a UM 0800 raporta că „scriitori Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran consideră că «echipa aceasta de zgomote şi pistolari» de la Luceafărul şi Săptămâna, susţinută de un activist de la secţia de propagandă, pregăteşte climatul ideologic pentru viitoarea plenară a CC al PCR, când… va fi reintrodusă cenzura…“. La 20 martie 1982, Dorin Tudoran şi-a depus carnetul de partid, în semn de protest împotriva „unei organizaţii care duce o politică de distrugere treptată a culturii şi economiei naţionale“, iar la 13 octombrie în acelaşi an, generalul Iulian Vlad şi generalul Nicolae Pleşiţă (adjunct al ministrului de Interne şi şef al UM 0544/CIE) aprobau un plan de măsuri care îl privea şi în care se menţiona că Tudoran protesta împotriva reintroducerii cenzurii „şi a «practicării» pe scară înaltă a traficului de influenţă“. La 8 aprilie 1983, un nou plan de măsuri, semnat de generalii Aron Bordea (UM 0610) şi Gheorghe Dănescu (UM 0800), privindu-l pe Dorin Tudoran era din nou criticat de generalul Iulian Vlad, care cerea „stingerea efectelor publicităţii externe în jurul cazului [şi] prevenirea creării unui disident“.

Iulian Vlad adăuga în ordinul său: „mai reanalizaţi o dată toate «revendicările» lui «Tudorache», vedeţi dacă sunt reale sau imaginare, ce implicaţii presupune satisfacerea lor din punct de vedere legal…“. Vlad încheia nota sa către generalii Dănescu şi Bordea cu un avertisment, cerând izolarea eficientă a lui Tudoran: „dacă şi de acum încolo mai reuşeşte să aibă legături cu exteriorul, înseamnă că nu se execută ordinele ce le-aţi primit, iar angajamentele asumate de unităţile dumneavoastră sunt formale“. În luna august a anului 1983, generalul Vlad atrăgea din nou atenţia generalilor Bordea şi Dănescu asupra necesităţii de a-l izola eficient pe Tudoran, în coordonare cu UM 0544. O notă aproape identică adresa generalul Vlad încă o dată generalilor Bordea, Alexie şi Dănescu la 3 iulie 1984, reproşându-le că nu sunt capabili să-l izoleze pe Tudoran de persoane din exterior şi cerându-le „măsurile cele mai calificate şi eficiente“ în acest sens. La începutul lunii noiembrie a anului 1984, Dorin Tudoran a primit două scrisori anonime prin care era ameninţat cu moartea, una dintre ele referindu-se la soarta preotului polonez asasinat Jerzy Popiełuszko. Conform unei discuţii între Mihai Botez şi locotenent-colonelul Marian Ureche, Tudoran bănuia în acest caz persoane din anturajul lui Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor sau pe ofiţeri ai DSS.

La 25 martie 1985 a avut loc, în prezenţa lui D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, o discuţie între Dorin Tudoran şi Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda al Comitetului Municipal Bucureşti al PCR. Tudoran i-a comunicat lui Croitoru, între altele: „Nu mă luaţi drept prost. Vă este teamă de scriitori? Scriitorii nu vă fac niciun rău, umblăm în genunchi, spunem că este bine… Tovarăşul Burtică, când a avut o altă părere, a fost înlăturat… Cu mine nu puteţi să faceţi treabă, din moment ce eu vă spun că ceea ce se întâmplă aici este un dezastru… Credeţi că, dacă la 17 martie se făceau alegeri libere, dumneavoastră câştigaţi aceste alegeri? Ce fel de legalitate este aceasta, când Securitatea îşi face de cap în această ţară a nimănui?

Dumneavoastră ştiţi că se amputează creiere, că se fac injecţii cu insulină şi alte substanţe unor oameni ca mine, cu alte convingeri, şi îi aduc în stare de obiecte?“. În primăvara anului 1985, Dorin Tudoran a fost chemat în repetate rânduri la procuratură, ameninţat de procurorul-şef adjunct Horia Nelega că va fi încadrat la categoria „parazitism“ şi şantajat cu „posibilitatea de a fi violat de co-deţinuţi în prima jumătate de oră de detenţie“. După ce Dorin Tudoran a făcut o grevă a foamei de 40 de zile, DSS i-a aprobat emigrarea, el părăsind România la 24 iulie 1985. Plecarea sa din ţară a avut loc numai după ce Robert Dole, preşedintele majorităţii republicane din Senatul SUA, a intervenit în persoană la Nicolae Ceauşescu pentru emigrarea sa şi a lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ceauşescu aprobând aceste emigrări „…când a apărut pericolul ca… Senatul să recomande respingerea recomandării preşedintelui SUA de prelungire a clauzei pentru România“ (Mircea Răceanu).

Dorin Tudoran şi Nicolae Ceauşescu

Adrian Marino considera în memoriile sale că Dorin Tudoran este „…cel mai «reuşit» rezistent român din străinătate. La ani lumină de vulgarităţile… lui Paul Goma“. Într-adevăr, în ţară sau în exil poate numai Radu Filipescu, Doina Cornea sau Paul Goma s-ar putea apropia de Dorin Tudoran în ceea ce priveşte curajul în înfruntarea cu regimul totalitar comunist, deşi, în cazul lui Goma, nu ar trebui ignorate cele două scrisori umilitoare de scuze adresate lui Nicolae Ceauşescu, scrisori impuse, conform unui fost ofiţer de Securitate, chiar de dictatorul român. Acest episod merită să fie consemnat, pentru că DSS a încercat să-l forţeze pe Tudoran să semneze o scrisoare similară.

La 1 august 1984, Dorin Tudoran îi trimitea o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, în care îi spunea că el se consideră „un ostatic politic“ care nu dorea decât să emigreze. Reproducerea integrală a scrisorii nu mai necesită comentarii:
„Acum aproape jumătate de secol, aflându-se într-o situaţie din unele puncte de vedere asemănătoare celei ale mele, scriitorul Evgheni Zameatin îi scria aceste rânduri lui Iosif Visarionovici Stalin: «Autorul acestor rânduri, un om condamnat la pedeapsa supremă, apelează la dvs. cu cererea de a-i comuta această pedeapsă». Pedeapsa supremă era, Excelenţă, aceea de a nu mai putea publica şi nici măcar a nu mai putea scrie în mijlocul unei realităţi din ce în ce mai ostile şi de neînţeles lui, ca artist şi ca om. Comutarea pedepsei, Excelenţă, consta în aprobarea plecării în exil. Şi a obţinut-o imediat, drept e şi graţie intervenţiei lui Maxim Gorki. Deşi nu pot apela la bunele oficii ale lui Maxim Gorki - nici nu-l avem, şi oricum nu ştiu dacă l-aş fi rugat să intervină -, îmi e greu să cred, Excelenţă, că ceea ce obţinea un scriitor şi cetăţean sovietic de la Iosif Visarionovici Stalin în timpul celei mai cumplite terori îi poate refuza domnia voastră, azi, în 1984, unui scriitor şi cetăţean român. Căci, bine e totuşi să sperăm şi să acţionăm cu toţii ca al nostru 1984 să nu semene întru totul cu cel al lui George Orwell“.

Lumea literară şi politică a lui Dorin Tudoran

Dorin Tudoran a fost puternic implicat în demascarea plagiatelor întreprinse de Eugen Barbu (copierea din Paustovski, Ehrenburg şi Malraux) şi de Ion Gheorghe (plagiere după Lao Tse). Despre plagiatul lui Barbu au scris, printre alţii, Marin Sorescu, Nicolae Manolescu şi Mircea Iorgulescu. Consiliul Uniunii Scriitorilor, în şedinţa sa din 21 februarie 1979, referindu-se la volumul al treilea din Incognito, romanul lui Eugen Barbu, „...a hotărât să dezavueze procedeul plagiatului, procedeu contra normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti“. În România literară, nr.15/1978, Ion Gheorghe a publicat 6 poeme (cu titlurile Despre Dak, Iarăşi despre DAK etc.). Dorin Tudoran a comparat aceste poeme ale lui Ion Gheorghe cu volumul lui Lao Tse, Tao Te Ching - Cărarea şi Virtutea, şi a dovedit că era un plagiat, deseori cuvânt cu cuvânt. Cenzura, partidul, Securitatea etc. au blocat publicarea textului lui Tudoran în care acesta demasca plagiatul lui Ion Gheorghe la toate revistele, fiind considerat un atac împotriva… protocronismului. Într-un raport al Direcţiei I a DSS din 15 ianuarie 1979, se scria în legătură cu plagiatul lui Eugen Barbu: „Nicoale Manolescu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Dorin Tudoran, Eugen Simion şi alţii au hotărât să profite de situaţia delicată prezentă a lui Eugen Barbu pentru a acţiona împotriva acestuia… Aceştia intenţionează să pună problema excluderii lui Eugen Barbu din Uniunea Scriitorilor… În legătură cu Eugen Barbu şi cei care îl sprijină, poetul Dorin Tudoran a pregătit un material…“. DSS îl proteja activ pe Eugen Barbu, acesta fiind membru supleant al CC al PCR şi o unealtă a politicii culturale a lui Nicolae Ceauşescu, considerând furtul lui Barbu din romanul său Incognito ca fiind un „aşa-numit plagiat“. Deşi multe dintre documentele din dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran menţionează poziţia critică a acestuia faţă de aceste plagiate, istoria disidenţei lui Dorin Tudoran nu poate fi redusă la un simplu conflict între grupări literare.

Era vorba, de fapt, de o luptă politică inegală a celor care se opuneau politicii „culturale“ a lui Nicolae Ceauşescu, fapt ce reiese clar şi din rapoartele DSS. O notă a acestei instituţii din 14 octombrie 1981 menţiona că „…Dan Deşliu, Dorin Tudoran şi Nicolae Manolescu au afirmat că «s-a declanşat vânătoarea împotriva celor care au avut o poziţie demnă în timpul conferinţei naţionale [a scriitorilor], aceasta constituind doar începutul represiunilor»… Cei menţionaţi mai sus consideră că trebuie să existe o punere de acord a scriitorilor pentru a duce «o luptă concertată» împotriva tovarăşului Eugen Florescu, adjunct de şef de secţie la CC al PCR, care ar iniţia acţiuni de «lichidare» a tuturor celor care au avut o atitudine «fermă» cu ocazia conferinţei, fiind influenţat în acest sens de Eugen Barbu, prin Nicolae Dragoş, Dinu Săraru şi Paul Anghel“.

De asemenea, demersul politic protestatar al lui Tudoran nu poate fi înţeles fără cel puţin o enumerare a celor care l-au sprijinit în acţiunile sale contestatare şi disidente şi care l-au considerat pe Tudoran ca fiind copilul lor spiritual. Ne referim aici în special la Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza şi Nicolae Manolescu.

Fost poet stalinist, Dan Deşliu trecea la începutul anilor ‘80 printr-un proces de radicalizare acut şi evident. Conform unei note a DSS din 15 decembrie 1980, „…atitudinea de nemulţumire a lui Dan Deşliu a crescut în intensitate, acesta exprimându-se necorespunzător la adresa orânduirii sociale şi de stat din ţara noastră“. La 15 noiembrie 1981, informatorul Vlad raporta DSS despre Dan Deşliu că acesta considera că Ceauşescu „îi urăşte şi i-a distrus pe ţărani, clasa din care a pornit, şi pe intelectuali, clasa în care vrea să intre, dar şi-a dat seama că nu va putea niciodată“. Deşliu se referea, în discuţia cu informatorul DSS, la „bâlciul [pe care Ceusescu îl făcea] cu Pacea… [în timp ce] un sfert din recoltă a rămas pe câmp“.

Conform aceluiaşi raport-delaţiune, Deşliu considera că „banda Barbu, Păunescu, Dragoş, Florescu îşi face de cap…“. La 19 ianuarie 1985, într-o notă a Securităţii este reprodusă scrisoarea lui Dan Deşliu către Gheorghe Pană, primar general al Capitalei, în care vorbeşte de „campania de exterminare prin foame şi frig“ organizată de autorităţi.

Dorin Tudoran, care cunoştea foarte bine poziţia politică a lui Deşliu, avea să scrie despre acesta: „Dan Deşliu rămâne unul dintre extrem de puţinii intelectuali care şi-au plătit în valută forte, cum se spune, erorile tinereţii. Curajul, tenacitatea, exactitatea discursului prin care, ani la rând, a demontat resorturile unui sistem nenorocit şi ale unei dictaturi criminale îl recomandă drept unul dintre cei mai însemnaţi disidenţi români“. Pe poziţii similare se situa şi Eugen Jebeleanu: un raport al UM 0544  din 15 ianuarie 1981 menţiona că, în urma desfiinţării organizaţiei PCR de la Uniunea Scriitorilor,  „Eugen Jebeleanu afirma într-o manieră tendenţioasă următoarele: «Cel care a adus ţara în halul acesta de haos are zilele numărate. Dacă ştiam pe vremea când era mic că va ajunge mare şi ne va persecuta, îl lichidam atunci împreună cu soţia…»“.

O revoluţie culturală în România

Dumitru Popescu, secretarul cu propaganda al CC al PCR, care a coordonat „revoluţia culturală“ din România, descria lozinca de bază a Revoluţiei Culturale din China astfel: „În China se urmăreşte restaurarea capitalismului, statul major al trădării se află în partid, bombardaţi statul major al capitalismului aflat în partid… Nu era nici înfloritură stilistică, nici debilitate senilă, nici alienare mintală. Omul [Mao Tze Dun] le vedea limpede, înţelegea corect, nu exagera“. În iunie 1971, Nicolae şi Elena Ceauşescu au vizitat oficial China şi Coreea de Nord. Era perioada în care dezastrul Revoluţiei Culturale începuse să devină evident chiar şi pentru Mao Tze Dun. Dictatorul român s-a întors în România sedus de modelele propagandistice ale Beijingului şi Phenianului.

După cum scrie Dumitru Popescu, „Ceauşescu a venit acasă impresionat de importanţa acordată acolo rolului conştiinţei în construirea comunismului. Ne-a cerut tuturor, întregului partid să-l urmăm în acest demers moral, trezind din somnolenţă factorii de influenţare…“. Dumitru Popescu minte atunci când afirmă că: „Ne-am opus din răsputeri acelui potop, dorind în sinea noastră ca omul să nu mai fie educat deloc decât să fie «crescut» în maniera cunoscută“. Dimpotrivă, aparatul de partid şi, în special, cei care răspundeau de artă şi cultură, nu numai că au sprijinit, dar au supralicitat iniţiativele lui Ceauşescu. Împreună cu alţi activişti, ca Eugen Florescu, şeful secţiei de presă şi propagandă a CC al PCR, Ion Traian Ştefănescu, ministru al Culturii, Dumitru Popescu a implementat pas cu pas instrucţiunile lui Ceauşescu privind literatura, arta şi cultura în România. Aceste instrucţiuni s-au concretizat în primul rând printr-un deşănţat cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Linia partidului în acest domeniu a fost dată de Dumitru Popescu, care l-a comparat pe Ceauşescu cu… Pericle, Abraham Lincoln şi Napoleon. În perioda care a urmat anului 1971, România este supusă unui adevărat asalt politico-ideologic şi cultural din partea grupului de sicofanţi încurajaţi de Ceauşescu şi familia sa. La acest asalt participă obediant aparatul de partid central şi local, structurile DSS şi armata de informatori a acestei instituţii. Rezultatele acestei ofensive au fost tragice. După cum scria Cornel Burtică, bun cunoscător al situaţiei din interiorul conducerii partidului, „…atunci s-au dezvoltat lichelismul, oportunismul, relaţiile interumane erau bazate în mare măsură pe minciună, necinste şi hoţie. Deşi erau convinşi că propunerile lor sunt nocive, cei care le făceau nu doreau decât să-şi menţină poziţia socială“. Conform unui raport al DSS din toamna anului 1981, Dan Deşliu definea politica PCR pentru cultură ca fiind „un dezastru general“, concretizat prin desfiinţarea de muzee, dărâmarea de biserici, incultură promovată prin Festivalul Naţional Cântarea României. După opinia sa, neajunsurile existente pe plan cultural erau „camuflate de lozinci, tricolor şi steaguri roşii“.

Fanfaronada limbajului oficial introdus şi perpetuat de Nicolae Ceauşescu, Dumitru Popescu, Eugen Florescu şi acoliţii lor, răspândită în special prin revistele Săptămâna (condusă de Eugen Barbu), Luceafărul (condus de Nicoale Dragoş şi apoi de Nicolae Dan Fruntelată), Flacăra (condusă de Adrian Păunescu) şi Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului (condus de Ion Cristoiu), invada agresiv spaţiul public.

Adrian Păunescu, prin Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar şi prin revista Flacăra, şi Eugen Barbu, prin publicaţia Săptămâna, au fost iniţial vârfurile de lance ale revoluţiei culturale a lui Ceauşescu. În Flacăra, declamator, bombastic şi ultrademagog, Păunescu lansa, pe fondul cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, campanii naţionaliste în domeniul istoriei şi culturii, cum ar fi cultul dacilor şi al tracilor, care alternau cu „descoperirea“ unor medici „tămăduitori miraculoşi“. În Săptămâna, Eugen Barbu, brutal, vulgar şi sprijinit direct de DSS, se ocupa cu demolarea adversarilor „liniei partidului“ în cultură şi artă. Pe terenul cultului personalităţii al lui Ceauşescu şi al familiei sale, treptat, s-a conturat o competiţie acerbă între Adrian Păunescu, poetul de curte oficial al familiei dictatorului, şi Corneliu Vadim Tudor, locotenentul lui Eugen Barbu şi versificatorul oficios al cuplului prezidenţial. Un mesaj al lui Adrian Păunescu pentru Nicolae Ceauşescu din 7-8 februarie 1986 se încheia cu urarea „Să trăiţi, Măria Voastră!“. O poezie a lui Păunescu însoţea mesajul şi conţinea versurile: „Eroule sublim, / Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare… / Cinstit şi Bun Erou, / Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou, / Să vină Adevărul, să vină Primăvara“. Corneliu Vadim Tudor scria în 1984 despre Elena Ceauşescu: „Este fiica preaiubită / A acestui brav popor / De luceferi străjuită / Şi de steagul Tricolor / E Elena Ceauşescu / Suflet nobil şi vibrant / Mamă bună, om politic / Şi prestigios savant / Înţeleaptă-i este fapta / Năzuind spre viitor / Tot cu cinste stă în dreapta / Marelui conducător“. Calitatea artistică a versurilor celor doi sicofanţi, ca şi crezul lor moral sunt dificil de departajat. Era perioada în care conducerea PCR, începând cu Nicolae Ceauşescu, încuraja relaţia dintre scriitorii ultranaţionalişti şi magnatul expatriat Iosif Constantin Drăgan. „Demenţa semidoctă tracomană promovată de Săptămâna lui Eugen Barbu şi Vadim Tudor a fost în bună masură opera aşa-zisului profesor [Drăgan]. Responsabilitatea lui în cultivarea imposturii de către regimul ceauşist este enormă“, scrie Cornel Burtică, convins că Drăgan „…a lucrat mai mult cu partea nevăzută a diplomaţiei (Securitatea)“. Iosif Constantin Drăgan „era cunoscut pentru simpatiile sale legionare… amiciţia cu Ceauşescu şi hingherii lui ideologici era notorie… a întreţinut relaţii cu culturnicii din interiorul revistelor Săptămâna şi Luceafărul, de la Eugen Barbu şi Paul Anghel la Mihai Pelin, Traian Filip şi Dan Zamfirescu“, după cum arată un articol din Cotidianul.

În aceste condiţii, opoziţia lui Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Dorin Tudoran, Geo Bogza şi Nicolae Manolescu nu avea şanse de reuşită, mai ales că, poate cu excepţia lui George Macovescu, ei nu aveau sprijinitori reali în clasa politică din România comunistă. Comod şi fricos, Gogu Rădulescu nu a fost un susţinător eficace al celor care se opuneau revoluţiei culturale din România.

După întâlnirea lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii de la 26 august 1980, Eugen Jebeleanu şi Geo Bogza apreciau că „la conducerea superioară de partid s-a dat crezare «tendinţei naţionaliste»“. Într-adevăr, la 13 martie 1981, 26 de membri ai Uniunii Scriitorilor s-au întâlnit cu Nicolae Ceauşescu (Dorin Tudoran nu era prezent, deşi figura pe lista participanţilor, conform stenogramei), care domina copios şedinţa, dând ca exemplu pe… Da Vinci şi Michelangelo, Alecsandri şi Eminescu, Călinescu şi Lovinescu şi trăgând următoarea concluzie: „Fără nicio îndoială, noi îl preferăm pe acela care a preferat spaţiul lui, chiar dacă mai îngust, pentru că a preferat popriul lui popor“, în opoziţie cu cei care au „zburat tot timpul pe sus“, preferând „să zboare pe terenuri şi spaţii străine [sic]“. În ciuda dificultăţilor lui Nicolae Ceauşescu de a se exprima în limba română, linia partidului era clară. Ea va fi implementată nu numai de către activiştii de partid şi uneltele lor din sfera artelor şi literaturii, ci şi de către DSS.

Amestecul flagrant şi direct al DSS în treburile Uniunii Scriitorilor este ilustrat de o adresă trimisă de UM 0544 CIE către UM 0610 Securitatea Municipiului (SM) Bucureşti la 26 iunie 1981: „…s-a ajuns în situaţia gravă şi fără precedent ca mari scriitori, critici şi reviste care s-au postat mereu pe linia politicii culturale a partidului şi au fost ţinta constantă a criticilor făcute de Grupul de la Paris şi de postul de radio Europa Liberă să nu fie delegaţi la conferinţă. Se au în vedere Eugen Barbu, Paul Anghel, Dan Fruntelată, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea şi mulţi alţii“. Doi ani mai târziu, un raport-bilanţ anual al DSS recunoştea în mod neechivoc utilizarea directă de către această instituţie a revistelor Săptămâna şi Luceafărul: „În acest context, menţionăm preocuparea crescândă pentru protecţia contrainformativă a domeniilor date în responsabilitate de influenţa negativă exercitată din exterior, materializată în publicarea unor articole demascatoare la adresa Europei Libere în revistele Săptămâna şi Luceafărul“.

Aripa legionară a partidului comunist

Între cele două războaie mondiale, propaganda stalinistă sovietică a iniţiat „recuperarea“ şi „punerea în valoare“ a „precursorilor ruşi“ din domeniul ştiinţei. Conform acestei propagande, radioul, becul electric, telegraful, motorul cu combustie internă, avionul, balonul, tractorul fuseseră toate inventate de savanţi ruşi. Un fenomen similar a avut loc şi în România după întoarcerea lui Ceauşescu din China şi Coreea de Nord: figuri româneşti mai mult sau mai puţin proeminente deveneau întemeietori ai tot ceea ce se crease mai important pe plan mondial în domeniul lor şi nu numai.

În excelentul ei studiu O istorie „glorioasă“. Dosarul protocronismului românesc, Alexandra Tomiţă îi considera ca protocronişti pe „Ioan Alexandru, Paul Anghel, Eugen Barbu, Ilie Bădescu, Fănuş Băilişteanu, Dumitru Bălăeţ, Mariana Brăescu, Dan Ciachir, Ion Coja, Florin Constantiniu, Ovid S. Crohmălniceanu (trecut ulterior în cealaltă tabăra), Nicolae Dragoş, Eugen Florescu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Adrian Păunescu, Doru Popovici, Ilie Purcaru, Artur Silvestri, Constantin Sorescu, I.M. Ştefan, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Vasile Vetişanu, Dan Zamfirescu“, la care ar trebui adăugat Nicolae Dan Fruntelată. Printre antiprotocronişti sunt incluşi: „Grigore Grigurcu, Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Monica Lovinescu, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Alexandru Paleologu, Eugen Simion, Alex Ştefănescu“.

În enunţurile protocroniştilor, ridicolul era în intensă competiţie cu megalomania, dar în ochii conducerii PCR percepţia era cu totul alta. Dumitru Popescu îi descria pe protocronişti ca pe un grup care „…prin educaţia şi formaţia lor intelectuală, ca şi accentele exprimate prin opere, probau o orientare naţională, opusă umilului (şi în acelaşi timp ostentativului) spirit provincial de imitaţie şi subordonare faţă de Occident…“. Pentru el, Ion Lăncrănjan, romancier frust, bolovănos, şovin antimaghiar, devenea un om cu „o voce şi o pronunţie dulce, aburită din buze, ca a unei fecioare timide, cuminţi şi pline [sic] de bunăcuviinţă. Îşi înşira cuvintele egal, rotund, frumos şlefuit, ca pe mărgele... Fireşte, pe primul plan rămânea identificarea cu patriotismul şi împotrivirea la dominaţia străină, cu protecţia faţă de cei de jos, cu libertatea spiritului creator“. Până şi Corneliu Vadim Tudor îi dădea lui Dumitru Popescu „…o impresie de eleganţă lirică şi de vervă polemică incisivă orientată spre teme de anvergură… La C.V. Tudor , sarcasmul pamfletar se combină şi cu particularităţile gânditorului politic, istoricului şi degustătorului de cultură“.

În schimb, Dumitru Popescu îi considera pe oponenţii tendinţei ultranaţionaliste cu care el s-a întâlnit ca pe „un vicleim degenerat“ şi „o comisie inchizitorială“. Era vorba de George Macovescu „diplomat abil“, care se exprima „onctuos rigid, cu o voce falset prea sonoră ca să fie sinceră“, şi de „Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Laurenţiu Fulga… [şi poate de] Crohmălniceanu, Doinaş, Ivaşcu“. Pentru Dumitru Popescu, Geo Bogza ştia să articuleze foarte bine: „Se legănau frazele lui în tangajul marilor primejdii ale perisabilităţii, cu graţie gravă, inextricabilă, ce-ţi dădeau siguranţa lucrului făcut de cioplitorii catedralelor gotice“, dar el trebuia alăturat fără ezitare... Inchiziţiei. În legătură cu un discurs al lui Bogza împotriva lui Mihai Beniuc, Dumitru Popescu scria: „Ura lui avea paroxismul călugărului torţionar… Mai târziu aveam să reîntâlnesc faţa fanatică a misticului exterminator…“.

Critica lui Eugen Jebeleanu şi a lui Geo Boza la adresa lui Eugen Barbu era descrisă de Dumitru Popescu asfel: „Atacul l-a pornit, ca şi cu ani în urmă, cu nervozitatea lui mobilă, lipsită de rigoare, cu voce sticloasă, întretăiată, fără patos şi solemnitate, cum îi stă bine unui liric intempensiv, nerăbdător, dominat de voluntarismul inspiraţiei, poetul Eugen Jebeleanu... de pe chipul căruia dispăruse orice îngăduinţă sau milă... Huliganism, terorism, anarhism - acute lexicale banale. Atentat la cetatea literelor, sabotaj profesional, sublinierea drepturilor şi intereselor - formule uzate venind dintr-o istorie politică demonetizată. Audienţa şi toleranţa la forurile datoare să imprime o linie… Tonul incoerent-mahalagesc l-a dat şi l-a susţinut «Jeby» - cum i se spunea poetului la Uniune… După care s-a ridicat, noduros, primitiv, parcă descins din caverne, toroipanul bogzian. «Aceşti indivizi lombrozieni, descinzând din brutele legionare… aceşti antropofagi… aceşti servanţi de morgă, dezgropători de cadavre satanici… Da, asta sunt, tâlhari şi nimic mai mult…» “.

Într-o Românie care, spre deosebire de celelalte ţări comuniste, nu rupsese în 1967 relaţiile diplomatice cu Israelul şi, în consecinţă, nu lansase o campanie oficială antisionistă, apare la sfârşitul anilor ‘70 o serie de articole cu conţinut antisemit, evident tolerate şi încurajate de autorităţi. „În paginile revistei patronate de I[osif] C[onstantin] Drăgan şi difuzate cu sprijinul Securităţii în Romania, Noi, Tracii, au fost publicate texte de o virulenţă xenofobă şi antisemită care nu ar fi putut să apară în presa regimului. Sub coordonarea lui Drăgan au apărut în Occident patru volume de documente care conturează un portret pozitiv al mareşalului Ion Antonescu, documente… obţinute în urma bunelor relaţii cu regimul comunist şi, în special, cu Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, cenzori ai Secţiei de Propagandă a CC al PCR“, se arăta într-un articol din Cotidianul din 2008. La 8 octombrie 1980, rabinul-şef Moses Rosen protesta împotriva editorialului antisemit din Săptămâna (nr. 509 din 5 septembrie 1980) cu titlul Idealuri scris de Corneliu Vadim Tudor, care conţinea termeni ca „populaţie flotantă“, „iudă“, „târtan“. Conform unui raport strict secret al UM 0800, Moses Rosen a calificat acest articol ca „un act criminal îndreptat împotriva poporului evreu…“. Critici similare au fost aduse atât de Moses Rosen, cât şi de o serie de intelectuali români volumului antisemit Saturnalii al lui C.V. Tudor, publicat de Editura Albatros în 1984.

Intelectualii opuşi tendinţei ultranaţionaliste au protestat împotriva antisemitismului lui Eugen Barbu şi C.V. Tudor. La 13 martie 1981, la întâlnirea a 26 de membri ai Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, Mircea Dinescu a menţionat activitatea antisemită a revistei Săptămâna, Ceauşescu prefăcându-se surprins de această informaţie. Conform unei informări a UM 0800 din 16 noiembrie 1982, Octavian Paler califica Săptămâna drept „fascistă“, iar o notă strict secretă a aceleiaşi unităţi a DSS din 5 martie 1982 menţiona că „criticul Nicolae Manolescu, referindu-se la conţinutul aceloraşi reviste [Săptămâna, Luceafărul, Flacăra], opineaza că «fără niciun control se publică în mod paradoxal orice, introducându-se criterii rasiste în aprecierea faptelor ideologice…»“. La 17 aprilie 1984, o notă a Direcţiei a III-a a DSS către Direcţia I menţiona că Federaţia Comunităţilor Evreieşti protesta împotriva volumului lui C.V. Tudor şi sublinia largul ecou al acestui protest în rândul scriitorilor, protest care l-ar fi determinat pe Dan Zamfirescu să se desolidarizeze de C.V. Tudor. Ecoul antisemitismului lui C.V. Tudor nu era numai intern: la 14 mai 1984, 190 de membri ai Congresului SUA protestau într-o scrisoare adresată lui Ceauşescu împotriva încălcării prevederilor Actului Final de la Helsinki, menţionând şi „un număr de articole antisemite apărute în presa română, printre care şi unele poezii scrise de Corneliu Vadim Tudor şi publicate în revista Săptămâna“.

DSS apăra pe faţă textele antisemite ale lui Vadim Tudor. La 30 octombire 1980, Unitatea Specială S a DSS caracteriza articolul Idealuri publicat în Săptămâna ca formulând numai „aprecieri echivoce privind naţionalitatea conlocuitoare evreiască din România“, iar o adresă trimisă la 9 iulie 1981 de UM 0544 către UM 0610 aprecia că „…manevrele realizate de grupul nonconformist constituit în jurul revistei România Literară şi în special de scriitorii de naţionalitate evrei au constat în eliminarea scriitorilor români [enumeraţi de acelaşi raport ca fiind Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Dinu Săraru, Titus Popovici, Ion Gheorghe, Ilie Purcaru, Mihai Ungheanu, Nicolae Dragoş], etichetaţi ca fiind o nouă dreaptă“.

O notă a DSS din 7 aprilie 1984 aprecia că criticile aduse volumului antisemit Saturnalii publicat de Editura Albatros şi semnat de C.V. Tudor ar provoca cu precădere reacţia evreilor (sic), în timp ce românii, adică Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu, Artur Silvestri, Fănuş Neagu, Iulian Neacşu consideră că aceste critici sunt „un atac împotriva naţiunii române“. DSS vedea chiar în utilizarea termenilor de „fascism“ şi „antisemitism“ un pericol pentru autorităţile din România prin identificarea acestor termeni cu ele. În nota secretă din 11 noiembrie 1982, DSS aprecia că „scriitorii grupaţi în jurul lui Eugen Jebeleanu şi Dan Deşliu, între care Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu şi Octavian Paler, se pronunţă tot mai vehement în ultimul timp împotriva manifestărilor de «fascism şi antisemitism» cuprinse în conţinutul unor articole din revista Săptămâna… Folosirea cuvântului de «fascism» în legătură cu conţinutul anumitor materiale din revista Săptămâna vizează indirect şi factorii tutelari, putând fi exploatată împotriva politicii partidului nostru“.

Dosarul de Securitate: o oglindă deformată

Dosarul de Securitate nu este un titlu de nobleţe postcomunist, ci oglinda deformată a persecuţiei întreprinse de un regim comunist prin poliţia sa politică. El reflectă în primul rând suferinţe şi tragedii trăite de victime în timpul reprimării lor. Adam Michnik trăgea un justificat semnal de alarmă privind citirea şi utilizarea dosarelor de poliţie politică atunci când scria:
„Nu mă tem de adevăr - mă tem de semiadevărurile poliţieneşti, în fapt nişte minciuni extrem de odioase. Pentru că lumea valorilor şi deciziilor umane văzute prin ochii poliţiei politice este întotdeauna contrafacută şi diformă. Consider aşadar un scandal moral ca sursa principală a cunoştinţelor despre om să fie, ca în vremea dictaturii comuniste, arhivele serviciilor speciale ale statului totalitar. Este omagiul involuntar [adus]... epocii călăilor, turnătorilor şi laşilor“.

În acord cu Michnik, Adrian Marino afirma: „Dacă ajungi să caracterizezi un om numai după dosarul lui de Securitate, aceasta este victoria supremă şi definitivă a Securităţii“.

Aşa cum scria Mădălin Hodor, în crearea acestor dosare „minciuna şi calomnia nu deranjau, pentru că însuşi regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci când în centrul atenţiei se află persoane publice sau personalităţi ale trecutului. În aceste cazuri valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu provenienţa sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creaţia unei poliţii politice şi a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul şi realitatea cu iluzia…“. Şi totuşi, crede Mădălin Hodor, ca şi în cazul altor dosare de urmărire operativă create de DSS, citirea dosarelor lui Dorin Tudoran „…înseamnă recuperarea unei părţi din istoria ultimilor cinzeci de ani. Din acest punct de vedere, el oferă o «cheie» prin care mecanismele sistemului comunist pot fi înţelese, studiate, discutate… Parte integrantă a efortului partidului de a-şi realiza programul politic, dosarul reflectă şi punctul de vedere al acestuia… Slujind un sistem pentru care mistificarea devenise o practică, ofiţerul de Securitate nu ezita să mistifice, la rândul său, realitatea“. //

Epilog

Povestea lui Dorin Tudoran s-a terminat cu bine. Ajuns în Statele Unite, a reuşit să lanseze şi să conducă trei publicaţii apreciate – Agora, Meridan şi Democracy at Large. El a fost primul scriitor român care a fost membru în Comitetul Executiv al unui Centru PEN Club, alături de nume ca Czesłav Miłosz şi Vasili Aksionov; a conferenţiat în peste 50 de universităţi americane şi occidentale; a lucrat câţiva ani ca ziarist la Vocea Americii; a devenit un expert în domeniul dezvoltării internaţionale şi unul dintre cei patru membri ai echipei executive a unei organizaţii neguvernamentale care a desfăşurat programe de sprijinire a reformelor democratice în 120 de ţări ale lumii. De experienţa lui politică a profitat mult mai mult ţara sa de adopţie decât patria al cărei fiu a continuat să se considere şi care nu l-a agreat. După 1989, a deţinut rubrici permanente în reviste şi ziare de mare tiraj din România. În ianuarie 2010, i s-a acordat cea mai înaltă distincţie la care poate aspira un poet în România – Premiul de Poezie „Mihai Eminescu“ - Opera Omnia. În ciuda suferinţelor îndurate, Tudoran nu se doreşte a fi vârful de lance al lustraţiei anticomuniste întârziate, declamatorii şi, deocamdată, fără efect din România. El nu deţine decoraţii ale statului român postcomunist.

Nicolae Ceauşescu a fost executat cu o rafală de AKM 47 în ziua de Crăciun a anului 1989. După câţiva ani de închisoare, Dumitru Popescu şi-a scris în tihnă memoriile care nu exprimă nicio umbră de regret şi care justifică acţiunile sale de distrugere a culturii române. Eugen Florescu a decedat în 2009 în SUA, după o consecventă carieră postcomunistă în PSM şi PRM. Adrian Păunescu a avut o lungă carieră de senator PSM şi PSD, fiind considerat de mulţi români cel mai important poet al ţării. El continuă să publice articole şovine şi negaţioniste în Flacăra lui Păunescu. Mihai Ungheanu, care a decedat în 2009, a fost senator PRM şi membru al comisiilor Senatului unde avea expertiză, şi anume, în comisiile pentru drepturile omului, culte şi minorităţi şi pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă. Marian Ureche, locotenent-colonel la UM 0800, care a coordonat în timpul lui Ceauşescu şi dosarele DUI ale unor intelectuali apropiaţi de Ion Iliescu, a devenit după 1989 general, iar în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu, a fost şef al SIPA (Serviciul Independent pentru Protecţie şi Anticorupţie) din Ministerul Justiţiei. Maiorul Vasile Măieran, şef serviciu la UM 0800, a fost transferat în 1986 la UM 0544 CIE, unde s-a ocupat de postul de radio Europa Liberă. El a fost avansat la gradul de general SIE de preşedintele Emil Constantinescu. Colonelul Ilie Merce, care, la începutul anilor ’80, s-a ocupat, la Direcţia I a DSS, de sectorul arta-cultură, a fost găsit de revoluţia din 1989 la Buzău, unde, în noaptea de 21-22 decembrie, ca şef al Direcţiei DSS judeţene, l-a arestat pe disidentul Gabriel Andreescu. După 1989, a devenit membru al Parlamentului României din partea PRM, activând în comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii. Informatorii Dorin şi Dan au ajuns directori ai unor posturi de radio occidentale guvernamentale, contribuind la răspândirea valorilor democratice în România. Mihai Botez a fost, în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu, ambasador al României la ONU (1992-1994) şi la Washington (1994-1995), unde a reprezentat aşa-numitul guvern al „patrulaterului roşu“ al lui Nicolae Văcăroiu (alianţa PDSR, PRM, PUNR şi PSM). Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al PRM, a fost senator timp de mai multe legislaturi. El a fost decorat de preşedintele Ion Iliescu cu Steaua României, cea mai înaltă distincţie a statului român, retrasă însă de Traian Băsescu, şi din anul 2009 reprezintă, ca deputat, România în Parlamentul European. //

TAGS :
Comentarii
Ziaristii Securisti Clubul Rom 2011-05-10
MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI P A R T E A I Anul 175 (XIX) - Nr. 514 LEGI, DECRETE, HOTÃRÂRI SI ALTE ACTE Marti, 31 iulie 2007 SUMAR DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE Decizia nr. 666 din 16 iulie 2007 referitoare la constitutionalitatea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic HOTÃRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI 794. - Hotãrâre privind acordarea unor ajutoare financiare 797. - Hotãrâre pentru completarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin Hotãrârea Guvernului nr. 707/2006 ACTE ALE CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI Hotãrârea din 15 iunie 2006 în Cauza Abãlutã împotriva României DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE CURTEA CONSTITUTIONALÃ DECIZIA Nr. 666 din 16 iulie 2007 referitoare la constitutionalitatea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic Cu Adresa nr. 5/3.732/C.P.T. din 5 iulie 2007, Guvernul României a sesizat Curtea Constitutionalã cu obiectia de neconstitutionalitate a Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic. Sesizarea a fost formulatã în temeiul art. 146 lit. a) din Constitutie si al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a fost înregistratã la Curtea Constitutionalã sub nr. 6.943 din 6 iulie 2007 si constituie obiectul Dosarului nr. 1.098A/2007. În motivarea sesizãrii, se aratã cã legea criticatã a fost adoptatã cu încãlcarea prevederilor constitutionale ale art. 138 alin. (5), potrivit cãrora „Nicio cheltuialã bugetarã nu poate fi aprobatã fãrã stabilirea sursei de finantare". În acest sens, se invocã punctul de vedere al Guvernului, transmis Camerei Deputatilor cu Adresa nr. 2.973/DRP/2007, care precizeazã cã „propunerea legislativã are un impact financiar suplimentar estimat la nivelul unui an bugetar de circa 1.010 milioane lei, întrucât conduce la majorarea numãrului de norme didactice din învãtãmântul preuniversitar de stat cu circa 35.200", precum si cã aceasta a „fost promovatã fãrã a se prezenta în Expunerea de motive care o însoteste corelatiile dintre indicatorii macroeconomici care ar fi afectati odatã cu punerea în aplicare a prevederilor legii". În continuare, se considerã cã la promovarea legii criticate trebuia sã se aibã în vedere: conditia rezultatã din aderarea României la Uniunea Europeanã, potrivit cãreia deficitul bugetar pentru anul 2007 si urmãtorii trebuie stabilit la un nivel de sub 3% din PIB; o ratã a inflatiei descrescãtoare care favorizeazã întreaga populatie a României, fãrã discriminãri socioprofesionale, ratã care trebuie sã tindã cãtre un nivel cât mai scãzut, având în vedere si tinta de integrare în zona euro a Uniunii Europene; cresterea economicã ce are ca punct de sustinere dezvoltarea investitiilor care î
Dana 2011-01-22
Va multumesc pentru aceasta radiografie obiectiva a comunismului romanesc. In 89 aveam 18 ani si nu intelegeam cum a fost posibil acest tip de comunism in Romania care paraliza intelectualul complet, in timp ce in Polonia sau Ungaria se mima comunismul, intelectualii se puteau manifesta demn. Incultura si extremismul. Acestea sunt tarele care au distrus Romania si se pare ca incepem sa ne vindecam. Din pacate putini tineri cunosc biografia d-nului Dorin Tudoran, ca sa aiba ceva de invatat. Sa speram ca TV nationala sa aiba un rol mai activ in educatia civica a romanilor. Natura romanilor este de fapt toleranta. Daca ar fi dublata de o cultura generala, istorica, civica rezonabila, societatea romaneasca ar arata altfel. Sperante sunt pentru ca tinerii sunt mai relaxati si mai increzatori in viitor.
Total 2 comments.
Recomandari
4099
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22