Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


De ce Marea Britanie are nevoie de o aparare de 45 de miliarde £
- - - -
2010-11-15
Eglob
1
In timp ce preventia este mai buna ca leacul, a avea leacul este o alternativa mult mai buna decat a lasa o infectie virulenta sa se raspandeasca”. (Liam Fox, iulie 2010).

O excelenta dezbatere s-a desfasurat saptamana trecuta pe unul dintre cele mai provocatoare bloguri din Romania (http://civitaspoliticsblog.wordpress.com/), pe marginea unui articol publicat recent in The Guardian-„Does Britain really need the military?”. Autorul articolului, Simon Jenkins chestioneaza relevanta mentinerii unor forte militare, configurate in marea lor parte, pentru raspunsuri conventionale si, in consecinta, in viziunea sa complet nepotrivite pentru amenintarile care afecteaza acum Marea Britanie. Asadar, de ce sa plateasca contribuabilul englez pentru mentinerea unei organizatii anacronice a carei factura ajunge pana la 45 de miliarde de lire sterline? Si toate acestea in conditiile celor mai grave dezechilibre bugetare de dupa cel de-al doilea razboi mondial? Pur si simplu „nu avem nevoie de armata de uscat, de flota sau de aviatie”. In schimb, Jenkins prefera versiunea unor servicii de securitate „light”, minimale – politie, structuri de intelligence, forte reduse de monitorizare/securizare a frontierelor, a spatiului aerian si a coastelor maritime. Intr-un fel, o filozofie de securitate insulara, parohiala, orientata catre interior, un instinct izolationist. De ce, confruntat fiind cu amenintari (postmoderniste, cyber-crime) care amintesc mai degraba de lumea regizorului Steven Spielberg conturata in Minority Report (2002), establishmentul tinde sa mentina si sa investeasca intr-un portofoliu de capabilitati traditionale-submarine dotate cu rachete nucleare, portavioane ultramoderne si zeci de avioane de lupta de ultima ora? „Adevarul este ca cheltuielile noastre de aparare sunt gresit orientate si extravagant de demodate. Ne pregatim (parca) pentru batalia de la Agincourt...pentru batalia Atlanticului. Desfasuram arme din vremea Razboiului Rece impotriva unor ...fanatici lipsiti de orice capacitate de a produce daune statului”, crede Jenkins.

Articolul lui Simon Jenkins are un simbolism aparte pentru ca reuseste sa developeze textura intima a unui arhetip mental tot mai reprezentativ pentru imaginarul unei parti a elitelor europene recente. Ele chiar traiesc intr-o Europa postmodernista in care istoria a luat sfarsit. Fukuyama ramane inca foarte actual in aceasta parte a Occidentului. El domina universul lor mental, precum si principiile care stau la baza formularii politicilor de aparare. Este o „mentalitate a vremurilor de pace”, sau o stare de spirit orbita de absenta razboiului, care tinde sa ia totul de-a gata, ca fiind ordinea fireasca, naturala, a lucrurilor. Aparent, razboiul este un anacronism din alt timp, pur si simplu pentru ca nimic nu se intampla. Dar de ce nimic nu se intampla? Este o intrebare esentiala la care The Guardian nu raspunde. Dar faptul ca nimic nu se intampla nu este un accident. Raspunsul il ofera un articol aparut in numarul din August/Septembrie 2010, in RUSI Journal intitulat „Why things dont happen-silent principles of national security”, de amiralul Jeremy Blackham si Gwyn Prins (Director al Programului Mackinder de la London School of Economics-LSE). Raspunsul lor la intrebarea de mai sus este unul foarte simplu – pentru ca „descurajarea” functioneaza si da rezultate. „Descurajarea este o parte esentiala a motivului pentru care anumite lucruri nu se intampla”. Sentimentul de a fi in siguranta, la adapost fata de pericolele conventionale este in mare parte un produs al dividendelor si al virtutilor unui portofoliu flexibil si foarte eficient de descurajare extinsa. „Descurajarea vrea sa evite conflictul”...si presupune fixarea unor granite ferme pentru a delimita actiunile torabile de cele intolerabile, comunicand totodata riscurile asociate incalcarii lor. In cele din urma, totul depinde de „influentarea perceptiilor si calculelor adversarilor nostri...Descurajarea are greutate numai daca adversarii nostri inteleg ca dispunem de o capacitate credibila pentru a interveni si ca avem vointa politica de a merge pana la capat”, declara in iulie, proaspatul ministru al Apararii din cabinetul conservator, Liam Fox. Asadar, doua sunt ingredientele care ii tin la distanta pe adversari: un portofoliu credibil de forte precum si vointa politica ferma de a le folosi. In absenta primei jumatati  a ecuatiei, partea a doua aproape ca nici nu mai conteaza. Or, propunerile lui Jenkins lovesc in plin credibilitatea sistemului britanic de descurajare si par dezbracate de orice logica strategica. Poate merita in acest context sa ne amintim vorbele pline de intelepciune ale Amiralului Beatty, din perioada interbelica: multi sustin „ca nu exista amenintari: asta pentru ca suntem puternici. In momentul in care devenim slabi, amenintarile vor rasari precum ciupercile”. Se uita prea usor faptul ca Marea Britanie este o natiune a carei economie depinde in proportie uriasa de libertatea marilor-aproape 90% din comertul britanic (atat ca valoare, cat si ca volum) se desfasoara pe mare. Or, ordinea marilor, tranzitul netulburat pe marile rute comerciale nu sunt un dat natural, ci depind inclusiv de prezenta fizica, in puncte cheie de vulnerabilitate geopolitica (precum stramtorile Hormuz, Malacca, Suez, Bab el Mandeb), a diverselor bastimente apartinand marinei militare a Regatului Unit. O eventuala renuntare la aceste capabilitati pe argumentul ca „nimic nu se intampla” rateaza insa fondul real. Faptul ca nimic nu se intampla este o consecinta directa a investitiilor in capabilitati de descurajare.

Exista un pericol colateral alimentat de toata aceasta stare de spirit. Uneori slabiciunea invita „agresiunea”: „Adversarii care privesc un stat in care opinia publica este divizata si ignoranta cu privire la pericolele care ameninta statul o pot interpreta ca pe o forma de slabiciune,  ca pe o incapacitate a fortelor armate de a actiona cu vigoare, pe fondul lipsei de sustinere si de consens la nivelul populatiei”, crede Profesorul Gwyn Prins.  Aceasta linie de argumentare este vizibila si in scrisoarea publicata de Times saptamana trecuta, in care un grup de amirali ai Marinei Regatului Unit a criticat extrem de dur decizia guvernului conservator de a renunta la serviciul celebrelor avioane de tip Harrier.  In viziunea lor, faptul ca pana in 2020 nu vor exista avioane care sa decoleze de pe portavioanele britanice (acestea fiind obligate sa apeleze la aviatia Frantei) ar putea periclita din nou securitatea insulelor Falklands (amiralii chiar chestionand capacitatea Angliei de a intimida in vreun fel o Argentina revizionista): ”din cauza taierilor ...Argentina este practic invitata sa incerce sa ne administreze o umilire nationala de magnitudinea pierderii Singaporelui-o umilinta din care prestigiul britanic s-ar putea sa nu-si revina niciodata”. De facto, politica de aparare a Angliei pare sa stea din nou sub spectrul erorilor interbelice: „Guvernul a declarat practic o noua -ten year rule-care asuma faptul ca Marea Britanie va dispune de timp suficient pentru a-si reconstrui (apararea) in fata unei amenintari. Ultimul demers de acest tip, cel din anii 30, ne-a costat aproape libertatea, in fata lui Hitler”.

Are Marea Britanie nevoie de o aparare de 45 de miliarde £?  Da. Securitatea este un lux necesar. Nu este o cheltuiala discretionara, optionala. Dimpotriva, „statul bunastarii sociale este o cheltuiala discretionara” (Gwyn Prins).

TAGS :
Comentarii
Emil 2010-11-17
Super dezbaterea si interesant feedback-ul cu Civitas Politics Blog. Felicitari domnule Manea.
Total 1 comments.
Mai multe din Eglob
2029
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22