Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Călătorie prin universul WikiLeaks
- - - -
2010-12-21
Eglob
0
De la Varşovia la Ankara şi până în Caucaz, notele diplomatice ale ambasadelor SUA reuşesc să developeze profunzimea unor sensibilităţi şi tabuuri regionale.

Succesul agendei Sikorski

Întotdeauna au existat rezerve serioase în această parte a Europei faţă de capacitatea NATO de a respecta angajamentul muşchetarilor („toţi pentru unul, unul pentru toţi“). Apogeul acestei nervozităţi regionale a fost atins imediat după războiul din Caucaz. Invazia Georgiei din august 2008 a generat profunde sentimente de insecuritate, în special în zona baltică şi în Polonia. „Conflictul din Georgia a pus capăt unei epoci în care ne-am fi putut dispensa de garanţiile NATO cu aşteptarea plauzibilă că nu va trebui să le folosim niciodată“, declara, în septembrie 2008, ministrul de Externe al Poloniei, Radosław Sikorski. Tot el lansa un avertisment puţin remarcat la acel moment: „trebuie să facem din nou credibilă garanţia NATO “.

Telegramele diplomatice deconspirate recent de către WikiLeaks confirmă din plin temerile acestor state. Mai mult, ele developează eforturile şi presiunile întreprinse asupra Washingtonului pentru a obţine garanţii suplimentare de securitate. Retrospectiv, sursa problemei a constituit-o faptul că Alianţa nu şi-a respectat promisiunile făcute noilor state membre pe parcursul anilor 90. Pentru a nu supăra „ursul“ de la Est, NATO a decis că nu va desfăşura forţe combatante pe teritoriul lor, angajându-se în schimb să dezvolte o infrastructură defensivă care să primească la nevoie forţe de reacţie rapidă, staţionate undeva în afara perimetrului sensibil Moscovei. Problema este că nici infrastructura şi nici forţele promise nu s-au materializat niciodată. Alianţa pare să nu fi înţeles că „nu litera tratatului per se conferă puterea şi substanţa articolului 5. Dacă era aşa, atunci limbajul vechiului Tratat al Uniunii Europei Occidentale ar fi fost mult mai important decât clauza similară din Tratatul NATO, deoarece garanţiile oferite sunt chiar mai puternice. Ceea ce a dat substanţa acestor cuvinte a fost faptul că în spatele lor s-a aflat întotdeauna o voinţă politică comună, reflectată tocmai prin mijloacele şi mecanismele de a veni fiecare în apărarea celuilalt“, crede Ronald Asmus, chiar arhitectul extinderii NATO către Est. Însă tocmai absenţa acestor mecanisme ne ajută să înţelegem comportamentul balticilor şi al Poloniei în lumina scurgerilor WikiLeaks.

Astfel, într-o telegramă transmisă în decembrie 2008, la doar câteva luni după evenimentele din Caucaz, se recunoaşte negru pe alb că motivaţia care a stat, din primul moment, la baza acceptării scutului antirachetă de către Varşovia a fost percepţia că, odată dislocată, fie şi o infrastructură minimă „made in USA“ pe teritoriul său, America s-ar fi simţit obligată să apere suveranitatea teritorială a Poloniei în eventualitatea unui conflict (să nu uităm că scutul venea la pachet cu o baterie de rachete Patriot manevrată chiar de militari americani). Cronologic, acordul dintre Polonia şi SUA a fost semnat imediat după invazia Georgiei. De fapt, a fost un pretext. Anumite declaraţii făcute în acea perioadă de Sikorski - „Nu avem niciun fel de infrastructură NATO în Polonia şi noi credem că statele care dispun de o prezenţă americană importantă nu sunt invadate“; „în partea mea de lume, avem o tradiţie a garanţiilor care trebuie susţinute de capabilităţi, de logistică. Evenimentele din Georgia au fost, în cele din urmă, decise de logistică“ – capătă retrospectiv mai mult sens.  De altfel, o telegramă din decembrie 2008 îl şi citează pe premierul Tusk cu o întrebare simbolică adresată americanilor, pe fundalul invaziei din Caucaz: „Acum vedeţi de ce doream bateriile de rachete Patriot şi garanţii de securitate suplimentare?“.

O lectură atentă a notelor diplomatice transmise de la Varşovia ne permite să cunoaştem optica mai multor înalţi oficiali polonezi. Spre exemplu, întrebat dacă are încredere că aliaţii europeni vor onora angajamentul de apărare colectivă faţă de Polonia, consilierul prezidenţial Witold Waszczykowski răspunde: „Avem încă îndoielile noastre faţă de anumite state europene - în mod special Franţa - care preferă să discute în loc să acţioneze. De aceea am cumpărat avioane F16, şi nu Mirages-uri franţuzeşti. Şi tot de aceea am mers mai departe cu aranjamentul privind scutul antirachetă“. O altă notă diplomatică, din august 2009, confirmă încă o dată faptul că, în timpul negocierilor pentru scutul antirachetă, polonezii ar fi concluzionat explicit că nu pot conta pe articolul 5, presând totodată pentru obţinerea de garanţii bilaterale din partea Washingtonului. În consecinţă, dacă anumite state membre nu au putut primi, pe uşa din faţă, asigurări ferme care să le anuleze dilemele de securitate, nu este de mirare că au încercat să le obţină pe uşa din dos a Alianţei, prin aranjamente indirecte. Sugestiv este şi avertismentul ministrului Sikorski, care atenţiona că, fără o cultură a exerciţiilor comune şi fără planuri de apărare pentru toate statele membre, NATO riscă să se transfome într-un club paralizat de corectitudinea politică, încetând să mai fie o alianţă militară.

Unde ne aflăm astăzi? Dacă, în august 2008, statele baltice nu beneficiau de niciun plan de apărare teritorială, acum au unul tangibil. În ianuarie 2010, aflăm dintr-o notă diplomatică a Misiunii SUA la NATO, Comitetul Militar al Alianţei a adoptat un plan compact de apărare regională care leagă securitatea balticilor de cea a Poloniei (codificat sub numele de „Eagle Guardian“). În plus, mesajul Noului Concept Strategic este foarte clar: Forţa de Răspuns a NATO devine o garanţie a descurajării şi apărării teritoriale, deci inclusiv a flancului estic.

Dezvăluirile WikiLeaks pun într-o lumină nouă relaţiile dintre Varşovia şi Moscova. Deşi, public, pe parcursul lui 2010, retorica Poloniei s-a „îndulcit“ semnificativ, totuşi, aceasta nu a renunţat niciun moment la agenda de reasigurare strategică. Varşovia a înţeles că nu se ştie când „vremea geopolitică“ se poate din nou înrăutăţi. Astfel că a optat pentru o resetare cu dinţi. //

„Ambiţii de Rolls, resurse de Rover“

Astfel descrie o telegramă a Ambasadei SUA din Ankara, Turcia recentă. În ultimii ani, sub conducerea lui Ahmet Davutoglu, asistăm la o veritabilă schimbare la faţă a politicii sale externe. Deşi profund ancorată în coordonatele definite de Atatürk, interesele regionale ale Ankarei par să se reflecte dincolo de tradiţionala orientare prooccidentală, încercând să recupereze o identitate istorică anterioară kemalismului: neootomanismul.

Reafirmând şi chiar revendicând acest capital de legitimitate simbolică, Turcia vrea să redevină un jucător influent în lumea musulmană. Recentele ciocniri cu Israelul nu vin decât să confirme această tendinţă. Momentul fondator al noii filosofii este discursul de la Sarajevo, spre sfârşitul anului 2009, când Davutoglu afirmă că Balcanii, Caucazul şi Orientul Mijlociu s-au aflat într-o stare mult mai bună sub suzeranitatea otomană. Cel puţin pacea şi progresul predominau. Nu războiul. Deşi se afla în inima Balcanilor, publicul ţintă al discursului său era în Orientul Mijlociu. Era o luptă pentru imaginarul străzilor arabe. Deficitul de legitimitate populară al regimurilor arabe nu era un secret pentru nimeni. Era o şansă pentru Ankara să revină pe scena regională, pozând în rolul unui mediator cu o sensibilitate autentică pentru interesele străzilor arabe. De-altfel, prezenta o carte de vizită ideală: o poveste economică de succes (a 16-a putere în G20), se bucura deopotrivă de încrederea Vestului şi a publicului arab din fostul spaţiu de influenţă otomană. Este rolul pe care îl joacă de atunci: în Liban, în Irak, între Arabia Saudită şi Siria, între Siria şi Israel. Tinde să reprezinte instinctiv cauza celui mai slab. //

O fereastră spre lumea Caucazului

August 2006. Adjunctul şefului misiunii diplomatice a SUA se află în capitala Dagestanului pentru o nuntă locală. Se căsătorea fiul lui Gadzhi Makhachev, şeful companiei Dagestan Oil, un influent om de afaceri în regiune, foarte bine conectat şi în lumea Moscovei. Invitat de onoare era însuşi Ramzan Kadîrov, cel care câteva luni mai târziu avea să devină liderul Ceceniei.

Ascensiunea lui Gadzhi avea să se întâmple la sfârşitul anilor 90, când se face remarcat în timpul apărării Dagestanului luptând împotriva invaziei cecene conduse de temutul Şamil Basaiev. Gadzhi a speculat atunci cartea naţionalismului, convertindu-şi imediat legitimitatea în influenţă politică şi economică. Succesul personal i-a permis rapid acumularea unor proprietăţi de lux la Moscova, Paris, San Diego.

În Dagestan, nunţile sunt afaceri foarte serioase: sunt ceremonii de certificare a respectului, a loialităţii şi a alianţelor între familii; mireasa şi mirele nu sunt decât nişte simple piese de recuzită.

În prima zi, bucatele de oaie şi vită păreau să nu se mai sfârşească. Deşi o nuntă musulmană, s-au consumat râuri de vodkă. Gadzhi adusese special din Urali mii de sticle din celebra vodkă de export Beluga. În onoarea mirilor, s-a întins covorul roşu, iar de o parte şi de alta, au fost întâmpinaţi de „cavaleri“ dotaţi cu săbii şi scuturi şi costumaţi în armură medievală locală. După câteva toasturi, a început dansul. Bărbaţii s-au aşezat la mese aşteptând nerăbdători să privească dansul fetelor necăsătorite.

La final, ringul era acoperit de sute de dolari. La recepţia de a doua zi, au participat zeci de mujahedini ceceni, în frunte cu Ramzan Kadîrov. Atracţia serii a fost focul de artificii în onoarea zilei de naştere a tatălui liderului cecen Ramzan Kadîrov. La plecare, Kadîrov le-ar fi dat mirilor nu mai puţin de 5 kg de aur, ca dar de nuntă. Într-un teritoriu în care cultivarea relaţiilor personale înseamnă totul, prezenţa viitorului preşedinte cecen era un semn de respect şi alianţă. În Caucaz (un mănunchi de etnicităţi, clanuri şi alianţe), loialitatea este mai puţin una faţă de instituţii cât una faţă de persoane. În Caucaz, statul este o prelungire a familiei - „cuvântul tatălui este lege“, crede Gadzhi. Dar, oare, conducând statul ca pe propria familie, nu ajungi să-l distrugi? Pentru că, în cele din urmă, legăturile de sânge şi prietenie vor fi întotdeauna mai presus şi mai puternice decât domnia imparţială a legii. Era o clasică intuiţie a lui Hayek, devenită acum şi o preocupare a diplomaţilor americani.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Eglob
2079
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22