Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



22 PLUS, nr. 314: Discurs memorial şi discurs istoric
2011-02-08
0
Nu demult, revista 22 a dedicat Alianţei Civice un grupaj de evocări, analize, comentarii, aparţinând celor implicaţi în evenimentele care au făcut să apară, în 1990, un asemenea produs al societăţii civile, caracteristic pentru epoca însăşi (20 de ani de când a luat fiinţă Alianţa Civică, în 22 plus, XVII, 311/7 dec. 2010, p. I-XII). „Nu putem reuşi decât împreună“, deviza acelui organism, e titlul sub care Romulus Rusan a evocat contextul respectiv, conchizând că „se poate urca oricât de riscant în lumea ideilor, principiilor şi speranţelor, chiar dacă ştii că la un moment dat vei coborî doar în istorie“ (în 22 plus, XVII, 311/7 dec. 2010, p. I-II). Era concluzia logică a nevoii de organizare a speranţei, după cum observa, tot acolo, Ana Blandiana, din care cităm un pasaj caracteristic: „Pentru ca lucrurile să se schimbe cu adevărat în domeniul politic, ele trebuie să se schimbe în cel al mentalităţilor şi al educaţiei, iar educaţia începe prin redescoperirea memoriei (A învăţa înseamnă a-ţi aminti, spune Aristotel).

Astfel, tot ce a fost zadarnic şi perisabil în eforturile Alianţei Civice a devenit ctitorie trainică în muzeul şi şcoala de la Sighet“ (Ana Blandiana, Interviu realizat de Rodica Palade, în 22 plus, XVII, 311/7 dec. 2010, p. IX ).

Memoria era pusă în slujba istoriei şi deopotrivă a moralei, într-un moment când lumea (nu doar cea carpato-danubiană) traversa o gravă criză de identitate. Era nevoie de o bună plasare a proiectului în durată, fiindcă „memoria trebuie să fie un drum nu numai spre trecut, ci şi spre viitor. Muzeul de la Sighet va fi muzeul tuturor închisorilor româneşti de după război, al ţării care devenise ea însăşi o închisoare şi chiar al mentalităţilor, în care ecoul terorii mai persistă încă“. Rostul noului aşezământ era să prefacă în istorie dovezile recuperate ale memoriei colective. „Pentru că, în fond, – se întreba poeta, slujitoare a muzei Clio – ce este scrierea istoriei dacă nu exorcizarea demonilor trecutului pentru a-i împiedica să pătrundă în viitor?“ (Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei. Ghid al Muzeului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, f.a.).

Agitaţia, aparent sterilă, din lumea politică i-a descumpănit pe noii militanţi ai schimbării democratice, făcându-i să se replieze în activităţi profesionale, fie şi cu derogări ca aceea care i-a determinat pe scriitorii deja amintiţi să se ocupe de fructificarea memoriei colective, cu mărturii orale, documente de tot felul, analize multidisciplinare, sinteze, adesea cu rezultate demne de interes. Este mai cu seamă cazul acelui Memorial Sighet, care i-a surprins şi pe cei mai exigenţi observatori.

În adevăr, la 29 ianuarie 1993, Ana Blandiana se adresa Consiliului Europei pentru susţinere şi patronaj, ceea ce a şi dobândit, în urma unor expertize ale înaltului organism. Au fost necesari câţiva ani pentru a renova edificiul închisorii menite a lichida efectiv elita politică şi culturală a ţării, adaptând-o la exigenţele unui muzeu modern, dublat de un centru de studiere a fenomenului concentraţionar, îndeosebi sub unghiul represiunii şi al rezistenţei.

An de an, s-au organizat la Sighet simpozioane ştiinţifice şi reuniuni comemorative, publicându-se totodată lucrările respective, în care memoria devenise câmp de investigaţie istorică şi de redresare morală. Mai mult, după cum s-a mai spus, ea avea de suplinit cumva lipsa de justiţie în raport cu lumea recluziunii politice.

Mai bine de un deceniu, s-a pus accent pe organizarea muzeului şi a departamentului de cercetare, concomitent cu editarea Analelor Sighet şi a multor volume de studii istorice, memorii, analize tematice, alcătuind până acum o frumoasă bibliotecă documentară. Ceea ce fusese iniţial un mod compensatoriu de a sluji cauza libertăţii, a modernizării şi democraţiei a devenit program de echipă, ajustat din mers şi făcut să producă rezultate nespus de utile socialmente. Referindu-se la Închisoarea Sighet, ajunsă memorial şi centru de investigaţie, istoricul norvegian Jardar Seim i-a spus, cu o vorbă inexistentă în limba noastră, „deschisoare“. Se referea, evident, la faptul că acolo, în nordul românesc, lângă graniţa cu Ucraina, se închegase un aşezământ cultural menit să cultive dialogul cu lumea din afară.

Complexul memorial de la Sighet a desfăşurat activităţi specifice în multiple direcţii, pentru a oferi mai întâi o bancă de date despre rezistenţă şi opresiune sub regimul comunist, apoi reconstituiri secvenţiale pe diverse teme, grupări, personalităţi, monografii şi microsinteze, ca acelea îngrijite de Romulus Rusan, directorul Centrului de Cercetări. Seria de Analele Sighet constituie deja un reper în studiile de resort. Istorici de seamă au colaborat la ambiţiosul proiect: Vladimir Bukovski, Marianne Birthler, Thomas Blanton, Stéphane Courtois (editorul Cărţii negre a comunismului), Dennis Deletant, Anneli Ute Gabanyi, Pierre Hassner, Jardar Seim, Leon Volovici, Nicolas Werth, Thierry Wolton, figuri al căror prestigiu în domeniu se cunoaşte. Dintre români, n-ar putea fi omişi din sumarul opis, bazat pe notele personale, Dinu Adameşteanu, Gabriel Andreescu, Valeriu (Bartolomeu) Anania, Ioana Brătianu, Maria Brătianu, Petre Mihai Băcanu, Andrei Brezianu, Ruxandra Cesereanu, Doina Cornea, Nicholas Dima, Dorin Dobrincu, Constantin Ticu Dumitrescu, Victor Frunză, Ion Ilie, Cicerone Ioniţoiu, Adrian Marino, Basarab Nicolescu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, Şerban Papacostea, Vasile Paraschiv, Andrei Pippidi, Andrei Pleşu, Dan Puric, Şerban Rădulescu-Zoner, Dumitru Şandru, Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile etc. Contribuţiile lor se regăsesc mai ales în seria Analele Sighet, ca şi în unele publicaţii speciale.

A doua serie, nu mai puţin semnificativă pentru aşezământul în discuţie, este Şcoala Memoriei, ajunsă şi aceasta la un corpus impozant, reunind „lecţii“ făcute de specialişti la Şcoala de Vară, organizată timp de un deceniu în acelaşi cadru, sub îndrumarea istoricului Stéphane Courtois şi cu sprijinul generos al unor fundaţii sensibile la pregătirea noilor generaţii pe linia asumării critice a trecutului. În ambele faze, am avut eu însumi ocazia, an de an, să propun unele reflecţii en historien, apoi să şi informez, succint, publicul larg cu privire la însemnătatea proiectului în curs (Alexandru Zub, Şcoala memoriei şi memoria colectivă: Sighet 2006, în Convorbiri literare, CXL, 8(128), aug./2006, p. 24-26; Memorial Sighet, în revista 22, XVIII, 26/ 26 iun.-3 iul. 2007, p. 11. Primul text a fost prezentat apoi şi la o dezbatere ad-hoc la Biblioteca Română din Paris).

Să mai adaug ceva, la 18 ani de la fondarea Memorialului Sighet? Nimic altceva decât ca inimoasa echipă, lucrând deopotrivă în capitală şi în urbea nordică, să continue cu aceeaşi dăruire şi competenţă opera atât de bine conturată până acum, în pofida vicisitudinilor de tot felul. Se poate spera acest lucru, judecând anume după ultima ediţie a Şcolii de Vară (iulie 2010) şi după recenta publicaţie scoasă sub egida Fundaţiei Academia Civică, din a cărei prefaţă extragem, în loc de concluzie, îndemnul consensual făcut de Stéphane Courtois: „Să mulţumim aici Anei Blandiana şi lui Romulus Rusan, care de atâţia ani fac o muncă de istorie şi de memorie atât de remarcabilă la Memorialul Sighet“ (coord. Romulus Rusan, Sfârşiţi odată cu trecutul negru! Sistemul represiv comunist din România, Bucureşti, 2010, p. 6).

Discursul memorial şi istoriografia vor găsi acolo, pe lângă informaţia reclamată de înţelegerea unui sistem opresiv, idei şi sugestii menite să extindă propensiunea civică a noilor generaţii.

TAGS :
Mai multe Suplimente
Comentarii
Total 0 comments.
469
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22