Niciodata credinta nu a fost rasplatita cu pretuire

În urmă cu câteva zile, dl. Mircea Cărtărescu anunţa în "Evenimentul Zilei", ziar al cărui colaborator este de ani de zile, decizia irevocabilă de a abandona definitiv jurnalismul politic şi de a-şi încânta pe viitor cititorii cu orice temă, în afara "circului nostru politic cotidian"

Radu F. Alexandru 09.02.2012

De același autor

În urmă cu câteva zile, dl. Mircea Cărtărescu anunţa în "Evenimentul Zilei", ziar al cărui colaborator este de ani de zile, decizia irevocabilă de a abandona definitiv jurnalismul politic şi de a-şi încânta pe viitor cititorii cu orice temă, în afara "circului nostru politic cotidian". Nu-mi trece nici o clipă prin minte să pun în discuţie sau să mă pronunţ asupra deciziei dlui. Cărtărescu şi rândurile pe care simt nevoie să le aştern pe hârtie nu sunt altceva decât expresia sinceră şi respectoasă a nevoii unor clarificări, pentru toţi cei cărora preţuitul scriitor crede că le-a dat "o veste îmbucurătoare, mai ales pe vremurile astea de viscol şi răscoală.

Trebuie să fii surd şi orb ca să nu percepi amărăciunea fiecărui cuvânt, din scrisoare de rămas pe care editorialistul o adresează cititorilor săi. Este urmarea consecvenţei cu care, pe parcursul anilor, şi-a exprimat un punct de vedere fidel propriei conştiinţe şi la care cei care nu-i împărtăşesc opiniile au ripostat în modul abominabil în care a ajuns azi să se practice "schimbul de idei". Situaţia lui nu este singulară: "Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine ". Ca atare, nu pare să existe altă soluţie decât cea anunţată în scrisoarea de rămas-bun.

Nimănui nu-i este permis să aprecieze gradul de rezistenţă la suferinţă al unui semen, ca atare, repet, nici un cuvânt asupra deciziei luate. Tot ce-mi permit, sunt câteva observaţii sumare, asupra unor afirmaţii care cred că ascund o nefericită eroare. Este vorba de convingerea că părăseşte "acest domeniu (politicul – notă R.F.A.) pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele", după ce s-a lăsat "prins în mod absurd într-un război care n-a fost niciodată al meu". Ei bine, îl asigur pe dl. Cărtărescu că, preţuindu-i aşa cum se cuvine strădaniile şi bunele-intenţii, nu cunoaşte viaţa politică. Ce crede că ştie, ce se vede, ce se aude (eternele "surse", de la intoxicare premeditată la indiscreţii benigne) nu este decât recuzita unui spectacol de "sunet şi lumină" care, de regulă, drapează şi ascunde adevărata viaţă politică. În desfăşurarea lui, ca "actor politic", poţi să ajungi să faci parte dintr-o gaşcă: "reţea de interese", cu toate câştigurile aferente (de toate felurile), sau să rămâi un veşnic bântuit de idealism, cel mai adesea infirmat şi învins de realitate. Nu mă pronunţ asupra raportului aritmetic între cele două categorii. Dar important e că ele co-există şi că, datorită celor din urmă, România de azi nu mai seamă din multe şi esenţiale puncte de vedere cu cea din decembrie ’89. Încercaţi să identificaţi şi să staţi de vorbă cu unul dintre aceşti oameni. Poate, deşi mă îndoiesc că o va face, vă va spune ceva despre ce înseamnă singurătate în mijlocul "colegilor", umilinţă şi suferinţă. Toate într-un "război" care este al lui, pentru că şi-l asumă. Pentru că ştie că este al celor mai mulţi dintre concetăţenii lui şi pe care dacă îl abandonează şi el, ca mulţi alţii, se face vinovat de un păcat pentru care greu va obţine iertarea. Niciodată în istoria acestei lumi, credinţa nu a fost răsplătită prioritar cu preţuire şi recunoştinţă. Dar ea a fost motorul care ne-a adus în lumea de azi…

Nu pot să închei aceste triste rânduri fără să mărturisesc strângerea de inimă pe care am simţit-o în faţa iluziei căreia dl. Cărtărescu mă tem să nu-i fi căzut pradă, imaginându-şi că: "Dacă va veni sfârşitul lumii, voi fi ultimul care-o s-o afle". Într-o vreme în care Europa traversa cele mai negre timpuri, pastorul luteran Martin Niemöller a prins în câteva versete întreaga grozăvie în care aveau să se trezească toţi cei care şi-au imaginat că pot trăi singuri, la adăpost, în afara timpului: “La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti/ Şi eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist,/ Apoi au venit după evrei,/ Şi eu nu am strigat pentru ca nu sunt evreu./ Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici/ Şi nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist şi nici catolic./ Când au venit după mine,/ Nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea."

Îi doresc dlui. Mircea Cărtărescu, dacă ne va fi dat să ne ajungă "sfârşitul lumii", să nu fie ultimul care s-o afle şi să mai fie cineva în jurul lui care să-i sară în ajutor.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2026 Revista 22