Cine subminează interesul național?

Mihaela Miroiu 24.02.2016

De același autor

Legea și etica universitară sunt bariere în fața cărora se opresc fraierii, peste care sar șmecherii și pe sub care se strecoară valeții celor din urmă.

 

I-am scris șefului Departamentului de filosofie de la Universitatea din Helsinki, întrebându-l cum procedează universitatea sa dacă se descoperă retroactiv că o teză a fost plagiată. Răspunsul lui a fost următorul:

 

“Noi la masterat avem un program care detectează plagiate. Disertația trebuie să treacă prin acest program. Pentru doctorate în filosofie nu îmi aduc aminte sa se fi intamplat în ultimii 30 de ani. Pentru alte domenii, atât de rar, încât nu îmi amintesc să se intample așa ceva. Teza trebuie sa mearga la doi evaluatori externi și dupa aceea vine un oponent din strainatate, deci nu ai curaj sa plagiezi. Nu s-a intamplat niciodata pentru un om din guvern sau parlament. Noi nu prea avem doctori la nivelul acela, voi aveti guverne de doctori, prea elevate pentru noi». (Gabriel Sandu, prof. univ.)

 

Da. Finlanda este un metru etalon al non-corupției, al absenței fraudei ca soluție să te „descurci” în viață. Succes are cine joacă după reguli. România este la antipod.

 

În comunism exista o anecdotă foarte populară: Legea este o barieră peste care sar dulăii, pe sub care trec cățeii și în fața căreia se opresc boii. Cu alte cuvinte, sub termenul peiorativ al ecuației cădeau toți cei care aveau “prostescul” obicei să respecte legea. Exista mereu o explicațe, o scuză: dacă nici cafea naturală nu puteai să îți cumperi cu respectarea legii care interzicea comerțul ilicit, de ce nu? Această încălcare a legii nici măcar nu era imorală. Dacă după 1974 intrarea în orașele mari, în universități și în institute de cercetare nu era posibilă prin repartiție guvernamentală, acest lucru era fezabil cu pile mari, prin trafic de influență sau prin pact cu securitatea că vei deveni ochiul lor vigilent aplecat asupra colegilor, de ce nu? Moral nu era deloc. Dar pragmatic puteai să te justifici. Te-ai descurcat, nu-i așa? Ai fost destul de șmecher ca să știi ce carte joci.

 

Relația noastră cu normele morale și legale pleacă din această tradiție: norma și legea sunt obstacole absurde și stupide. Prost să fiu să o respect, dacă sunt deștept (a se citi, descurcăreț). Legile și normele morale, chiar și regulile obișnuite sunt pentru fraieri. Chiar dacă este imoral un asemenea mod de a exista, el este explicabil în regimuri dictatoriale. Căci dictaturile au nenorocitul obicei să construiască legi și reguli după pohta ce au pohtit cei care dețin monopolul puterii, nu după voința cetățenilor să își armonizeze conflictele de interese printr-un acord tipic politicii pluraliste (științei oamenilor de a trăi împreună). Normele statelor democratice sunt construite ca să facă posibilă competiția (inclusiv între interese conflictuale) în condiții oneste și transparente. Aceasta este condiția funcționării statului ca prestator de servicii de guvernare pentru cetățeni, nu ca adversar al lor în favoarea celor care îl capturează pentru propriile interese.

 

Este un excurs cam lung, dar cred că nu superfluu, fiindcă nu prea sunt semne că ceea ce am scris mai sus sunt lucruri de simț comun.

 

Doctoratele.

 

Într-o postare pe facebook explicam pentru publicul larg care sunt procedurile pentru parcurgerea unui doctorat de la admitere până la obținerea titlului. Pe scurt, orice astfel de demers este supravegheat și evaluat în diferite etape de minimum 11 oameni (3 pentru fiecare dintre cele minimum trei rapoarte de cercetare (referate), susținerea în școala doctorală (aici pot să fie mulți) și cei patru din comisia de susținere (minus președintele acesteia), fără să îi punem la socoteală pe cei din comisia de specialitate a CNATDCU[1]. Dacă aceste proceduri se respectă, plagiatul major este complet imposibil. M-a uluit reacția primului comentator: - Doamnă, eu nu cunosc doctori, sunt un om simplu. Până acum am crezut că doctoratul se poate cumpăra ca pătrunjelu’ de la piață. Da văd că-i greu, doamnă, e tare greu.

 

Un om din „public” a împărtășit o opinie, presupun, destul de comună: Nu e o diferență de natură între doctorat și orice marfă, fie ea și pătrunjel. Ai bani sau/și putere, îl cumperi într-un fel sau altul. Sau îl furi pur și simplu. Sau ordoni altora să îl fure pentru tine. Am auzit oameni aflați în poziții de putere care insistă să spună, ca să îți contracareze neîncrederea inițială: Nu vă speriați, nu am doctorat! Sau pe alții, foarte buni și onești, de altfel, care au renunțat pe parcurs la doctorat fiindcă nu au mai putut să facă cercetare deoarece s-au angajat în alte proiecte, iar actual lucrează chiar în Guvern: Bine că m-am retras de la doctorat. Altfel deveneam și eu dubios. Nu mai relatez lungul șir de replici al celor care pleacă la universități occidentale, numai de teamă că diploma de doctor în România, unde frauda nu este sancționată, i-ar defavoriza în competiția europeană. Sau a celor care muncesc aici la doctorate până cad de epuizare, fac depresii pe parcurs și se trezesc asimilați simbolic cu o întreagă bandă de gangsteri intelectuali.

 

Mie îmi este limpede că, mai ales începând cu 2012, deținerea unui doctorat a început treptat să devină, dintr-o sursă de drepturi profesionale și de prestigiu intelectual, o anatemă sau cel puțin un titlu dubios. Această convertire a percepției a urmat celei despre diplomele de licență date de Caritasurile universitare cărora cu mare greu și în mod limitat li s-a mai pus stavilă. După observațiile mele, imediat următoarea situație de acest tip o să aibă ca subiect ablitarea pentru conducerea de doctorat, scăpată de sub orice control serios în privința calității aplicanților, odată ce ea se face la universitate, într-o bună tradiție moral „incestuoasă”: adică între noi, pentru noi și ai noștri. Cu alte cuvinte, până și în ceea ce ar trebui să fie templul social al educației, științei și culturii, reperul etic al unei națiuni, legea și etica universitară sunt bariere în fața cărora se opresc fraierii, peste care sar șmecherii și pe sub care se strecoară valeții celor din urmă. Mai mult, pe măsură ce învățământul superior și-a racordat reglementările la cel occidental în materie de servicii de educație și cercetare, de intrare, promovare, menținere, consacrare în carieră, respectiv instituția competiției oneste și a performanței și organismele menite să le asigure și monitorizeze: ARACIS[2], CNATDCU, CNFIS[3], CNE[4], s-a creat și contraofensiva capabilă să le submineze dramatic, chiar din interior.

 

De ce și cum se întâmplă asta, de ce contraofensiva este mai harnică, mai solidară și mai eficientă decât ofensiva pentru competiție onestă și performanță? De ce ne confruntăm cu o dorință lacomă pentru obținerea titlului de doctor și abilitării? De ce această dorință se împlinește călcând peste cadavrul legii și al eticii universitare? De ce ofensiva este atât de timidă? De ce universitățile și organizațiile academice tind să ajungă pe mâna și la discreția șmecherilor fără scrupule care trec în derizoriu normalitatea vieții academice și îi transformă pe cei competitivi și serioși în fraieri, excentrici și, pe cât se poate, îi alungă sau nu îi primesc, ca să stârpească termenul de comparație? Încerc să fac o sinteză punctuală, din cazurile deja cunoascute:

 

Dacă ești ofițer, nu ai nepărat nevoie de fapte de arme, nici să dejoci atentate, nici să ai contribuții strategice remarcabile în serviciile secrete sau în armată ca să ajungi general. E mai simplu să obții un doctorat. Dacă tot l-ai obținut, poți face o carieră academică în studii militare, poți să fii și politician totodată, ba chiar și academician. În acest fel, nu vrei să furi din buget, vrei să primești, pur și simplu, bani din toate părțile pe care le acoperi cu omnipotența și omnisciența ta. Asemănător, dacă ești jurist, economist, medic sau inginer. Dacă ești politician și vrei să îți rotunjești legal veniturile, e mai bine să ai și o carieră universitară, fiindcă nu ești incompatibil (activitatea didactica este printre puținele pentru care nu există incompatibilități). Pentru asta însă îți trebuie însă nepărat un doctorat. În aceste puține, dar frecvente situații doctoratul joacă un rol pivotal, căci este condiția care îţi dă posibilitatea să fii orice, dar neapărat și universitar. Dacă ești universitar și totodată general sau șef de clinică sau și politician, avocat etc., nu poți să fii un lector sau conferențiar oarecare. Trebuie, pe cât se poate, să fii profesor plin (doar așa ai un salariu mare) și, nu-i așa, să devii conducător de doctorat ca să ai de unde recruta tineret îndatorat în viitoarea carieră universitară, politică, juridică, militară sau toate la un loc. În orice caz, presupui că acei oameni îți vor asigura un viitor glorios, neatins de umbra micilor tale scăpări. Desigur, operele tale, începând cu doctoratul, în aceste situații de ubicuitate și multiplă implicare, sunt fie superficial-mediocre (genul maculatură bună pentru concurs pe post), fie sunt făcute de negrișori, căci nici timp de copy-paste nu mai ai. Nu te citește și nu te citează nimeni, cu excepția celor pe care îi formezi după chipul și asemănarea ta. Urăști din toată ființa ta invențiile astea drăcești la criteriile de abilitare de tipul indicelui de citări (Hirsch sau G, sau măcar citări pe google scholar). Îi urăști pe cei care au făcut împrumuturi străine de tipul ideilor că ar trebui să publici în reviste de specialitate internaționale cu blind peer-review (adică, să te judece pe tine niște iluștri necunoscuți care nici măcar nu știu ce funcții și ce grad are cel pe care îl judecă?). Dar aceste categorii de insurgenți au puterea să le impună prin CNATDCU. Atunci, cum să îi lași acolo, de capul lor să “submineze interesul național”? Nu e mai bine să ai oamenii tăi acolo sau să mergi chiar tu? În plus, dacă le dă ziariștilor prin cap să scormonească prin BCU[5] după teza ta și, în loc să înțeleagă că nu ai avut timp să îți faci treaba ca orice școler la doctorat cu frecvență, că ai făcut și tu ce ai putut, cu cine ai putut? Desigur că e mai bine ca tezele să nu fie publice, ca să nu se mai repeadă hienele la ele. Și nici criteriile acelea de împrumut, străine plaiurilor noastre, nu trebuie acceptate. Dar pentru asta nu ajunge să ocupi numai CNATDCU. Este important să ocupi cu inși loiali și Consiliul Național de Etică, singurul care te poate judeca, odată ce ești demnitar. Să presupunem că ai reușit să faci toate acestea, pentru tine însuți. Dar tu nu lucrezi singur, ci într-o universitate. Conducerea trebuie să fie cât mai după chipul și asemănarea ta și a alor tăi, altfel îți face probleme. Dar dacă ești în conducere începe să te intereseze toată instituția, nu-i așa? Iar în instituția asta 70% din bani vin pe student și 30% ar trebui să vină pe criterii de performanță, mai ales științifică, așa cum zice CNFIS, sau măcar zicea, până nu l-ai redus la pasivitate extremă. Asta s-ar baza pe o evaluare. Evaluarea s-a făcut, dar a devenit un adevărat pericol, fiindcă au pus indicatorii cei rău-famați și până și studenții ajung să știe că împăratul e gol. Până la urmă, rectorii nu au niciun cuvânt în țara asta? Foarte bine. Îi adunăm în forul lor, CNR[6] și votăm ca evaluarea să se facă la calendele grecești și atunci performanțele individuale să fie secretizate, chiar dacă google scholar, acest wikileaks al universitarilor, ne arată cam așa cum suntem la nivel de relevanță în cercetare, pe fiecare în parte. Nu e o mare problemă, ceea ce cerem noi nu e impopular, ba dimpotrivă, majoritatea colegilor se raliază. Cu ARACIS am rezolvat problema după o logică asemănătoare. În Parlament sunt colegii noștri. Nu trebuie să scăpăm din mână Guvernul, sau măcar miniștrii și secretarii de stat care trebuie să fie tot ai noștri.

 

Cam aici suntem, mai ales după ofensiva de apărare a lui Victor Ponta. Cum după el șirul plagiatorilor dovediți a crescut exponențial, toată această armată care nu se oprește în fața legii și a eticii universitare și-a adunat forțele și are puterea să încalce sau să mutileze și legea și etica universitară. Cine și ce i se poate opune?

 

În acest moment, strategia adoptată este cea de amânare. Ministrul educației a formulat un proiect de HG care vizează mai degrabă proceduri de prevenire și contracarare viitoare și lasă centrul de greutate al problemei la universități, de parcă am trăi în lumea universitară finlandeză, despre care scria profesorul Gabriel Sandu. Sigur că se poate aplica și plagiatorilor deja dovediți, dar atât de lent încât luminița de la capătul tunelului se poate zări cam prin decembrie, când pleacă acest guvern și poate vin iarăși “ai noștri”. Nu spun că asta este intenția, dar în mod cert acesta ar putea să fie rezultatul. Amânăm. Poate nu mai este nevoie.

 

Ce ne facem însă dacă “hienele justițiare”, incapabile să înțeleagă “interesul național”, sar iarăși pe ai noștri și insistă că toate prevederile de retragere a diplomelor celor care au plagiat, precum și cele referitoare la sancționarea conducătorilor de doctorat și a școlilor doctorale există deja în lege în forma ei nemutilată de alte OUG-uri și HG-uri, iar legea trebuie aplicată? Ei bine, atunci ne asigurăm că la nivelul Consiliului CNATCU conducerea încape pe mâini responsabile, respectiv cele ale noului președinte numit la sfârșitul săptămânii trecute, rectorul UBB, care, deși universitar serios, s-a dovedit simpatetic în 2012, în cazul Ponta, exact când Consiliul era plin de “justițiari”[7]. Mai mult, am arătat bunăvoință legat de proasta reputație a CNE și l-am desființat fără să desemnăm altul, ca și când ideea de etică universitară este în sine periculoasă, nu cei care o calcă în picioare. Menținem la nivelul organismelor menite să asigure calitatea, competiția onestă, evaluarea corectă, oameni cu greutate și responsabilitate, rectori, deputați, senatori, nu niște neica-nimeni, care în afară de universitari nu au fost în stare să fie nimic altceva[8]. Între altele, este improbabil să reziști acestei mașinării într-un minister în care secretarii de stat sunt personalități științifice cu faima întinsă cel mult în propria lor facultate. Acest tip de oameni, împreună cu politicienii care îi susțin, alcătuiesc un imbatabil zid în spatele căruia se construiește restul eșafodului competitivității, calității și onestității universităților românești.

 

Acest zid este fisurat sistematic de Ad Astra, care devoaleză frauda și asediul împotriva calității, dar dă și soluții[9], de mâna de oameni care trec prin softuri de căutare a plagiatelor lucrările publicate în România[10],  de universități ai căror rectori și președinți de comisii de etică sunt atașați valorilor morale[11], de voci individuale de universitari cărora le este mai prieten adevărul decât frica difuză și adesea nejustificată, de jurnaliști de investigație[12] care citesc „operele” personajelor faimoase, capabile de roluri multiple simultan, mai atent decât le-au scris sau copiat autorii.

 

Rămâne întrebarea (retorică, în context): cine subminează interesul național în privința evoluției universităților? Cine ne scoate de pe orice orbită a credibilității și competitivității diplomelor, transformându-ne absolvenții în profesioniști de mâna a doua sau pur și simplu în non-profesioniști în competiția europeană și internațională? Chiar nu suntem în stare să oprim procesul prin care economia cunoașterii, cea mai rentabilă în acestă lume, este grav sabotată de o bandă de gangsteri intelectuali?

 


[1] Consiliul Național de Atestare a Titlurilor și Diplomelor Universitare.

[2] Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior.

[3] Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior.

[4] Consiliul Națională de Etică.

[5] Biblioteca Centrală Universitară.

[6] Consiliul Național al Rectorilor.

[8] Aceasta este de fapt și rațiunea pentru care cei foarte bine pregătiți, cu doctorate oneste în țară sau la universități occidentale, nu au acces la profesii academice, căci acestea sunt ocupate de cei care teritorilaizează multiple poziții.

[10] http://www.plagiate.ro/

[11] Cazul actual al Universității București.

[12] Emilia Șercan, de exemplu, muncește la aceste cazuri cât o instituție întreagă.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22