Tăriceanu și ramura abjectă a liberalismului românesc

Momentul adevărului a sosit în februarie 2007 când, o dată eliberați de constrâgerile aderării la UE, au refăcut alianța deloc sfântă cu post-comuniștii, o decizie ale cărei efecte se resimt și astăzi. Dacă vă întrebați cum a degenerat în asemenea grad tânărul anti-fesenist de la începutul anilor 1990, răspunsul este că nu a degenerat. Așa a fost dintotdeauna: submediocru, rapace, impostor și corupt.

De când a murit Dan Condrea, agenții Restaurației - politicieni, printre care s-a numărat și Tăriceanu, și mass media - au pus tunurile pe SRI, că dacă l-a filat de ce l-a filat și dacă nu l-a filat, atunci de ce nu l-a filat, și pe procurori, a căror responsabilitate este mai greu identificat dar, cumva, a fost identificată. Au pus tunurile chiar și pe președintele Iohannis, printr-o sugestie sinistră a lui Victor Ponta asupra căreia vom reveni. În tot acest iureș conspiraționist, un adevăr simplu a rămas eludat. Întregul scandal Hexipharma privește dezinfectanții diluați din spitale care au pus în pericol viața a mii de pacienți. Întrebarea este cum au ajuns spitalele din România să se doteze cu dezinfectanți diluați? Răspunsul scurt este: „prin faptul că Hexipharma avea cvasi-monopolul livrărilor de dezinfectanți către spitalele de stat”. Când ai monopol îți permiți să livrezi marfă proastă la prețuri mari. Când piața e liberă de corupție și competiția aprinsă, câștigă cel mai bun produs. Cum un astfel de monopol, obținut de cele mai multe ori prin încredințare directă, atrage în mod legitim suspiciunea de corupție, concluzia este că tocmai corupția a facut posibil monopolul care a permis Hexipharma să pună în pericol viețile oamenilor. Formula „corupția ucide” a devenit un adevăr factual dureros. Ceva este extrem de putred și de cinic în alcătuirea statului român dacă sănătatea românilor este jucată la ruleta marilor profituri ilegale. Or, nimic nu împiedică în acest moment DNA să continue ancheta și să destructureze rețeaua care a făcut posibilă rețeaua Hexi, pentru că e în joc corupția din sănătate, nu soarta patronului care a profitat de această rețea.

Ei bine, în mijlocul furiei generate de această afacere macabră, candidatul partidului lui Călin Popescu Tăriceanu la primăria Capitalei (instituție ruinată la rândul ei de corupția primarului Oprescu și a consilierilor), Daniel Barbu, a avut cinismul să transmită alegătorilor nici mai mult nici mai puțin decât enormitatea că „Anticorupția ucide”.  Această scenă suprarealistă, care ar trebui să fie epitaful tipului de politician reprezentat de Tăriceanu încapsulează esența profund distorsionată, coruptă și mincinoasă a acestui personaj care a făcut enorm de mult rău României. Dacă vă întrebați cum a degenerat în asemenea grad tânărul anti-fesenist de la începutul anilor 1990, răspunsul este că nu a degenerat. Așa a fost dintotdeauna: submediocru, rapace, impostor și corupt.

Impostorul

Imediat după punerea sa sub urmărire de către DNA pentru mărturie mincinoasă, Tăriceanu a transmis un comunicat din poziția de președinte al Senatului și o scrisoare deschisă  din aceea de lider ALDE în care reia aceleași acuzații aduse DNA și SRI că reprezintă o superputere în stat, una ocultă,  care a instituit „republica procurorilor”, dar, mai important, reia comparația între activitatea anticorupție a DNA și teroarea stalinistă din anii 1950.

 În lupta politică oriunde în lumea liberă, a-ți compara adversarii cu Hitler sau cu naziștii te descalifică în primul rând pe tine, pentru că reprezintă o dovadă de dispreț la adresa milioanelor de victime ale lui Hitler și ale nazismului și de aceea, cu excepția unor zone extreme, un asemenea discurs nu-și are locul într-o conversație politică civilizată. La fel, comparația dintre anticorupție și teroarea anilor 50 nu reprezintă atât o simplă retorică politică exagerată sau o condamnare severă a DNA, ci un gest de desconsiderare și dispreț la adresa celor care au suferit atrocitățile barbariei comuniste la Pitești, Aiud sau Gherla. Nici un anticomunist autentic nu și-ar permite să facă o astfel de comparație care ia în râs suferințele celor care au îndurat închisorile comuniste. Tot pretinsul anti-comunism din anii 90 al lui Tăriceanu se dovedește o farsă.

Cealaltă dovadă de impostură este oferită de însăși afacerea în care Tăriceanu este acuzat de mărturie mincinoasă, pentru că este vorba despre retrocedarea ilegală a unor terenuri care au aparținut Domeniilor Coroanei, nu lui Carol al II-lea,  către Paul Lambrino și preluarea lor de către un grup organizat care gravita în jurul fostului șef de cabinet al lui Năstase, Remus Truică și al fostului consilier al lui Tăriceanu, Tal Silberstein. Din documentul DNA se poate deduce ușor că acuzațiile de „mărturie mincinoasă și favorizare a făptuitorului” vor fi urmate la un anumit moment de „trafic de influență”, dacă vor exista probe că Tăriceanu a făcut cel mai mic gest de a încuraja retrocedarea. Pe lângă consecințele penale, această acuzație va spulbera și pretenția îndelung întreținută de Tăriceanu de „monarhist”. Nu poți fi fidel în același timp Casei Regale a României și să faci trafic de influență pentru fiul lui Zizi Lambrino din poziția de prim-ministru.

Tăriceanu a înțeles pericolul ridicolului care îl paște și, în comunicatul de la Senat, s-a grăbit să precizeze: „ca unul care respectă rolul Monarhiei pentru Romania în trecut și în prezent, am avut totdeauna o atitudine de dispreț față de demersurile uzurpatoare de calități și drepturi ale celui care se autointitulează Paul de România.” Dacă însă se va dovedi că a favorizat gruparea Truică-Silberstein, Tăriceanu nu numai că va dovedi că practică monarhismul de fațadă dar va pune încă o dată în dificultate Casa Regală.

În sfârșit, acuzația de „superputere” adusă DNA este dovada de impostură supremă din partea unui om care a urmărit în permanență să se situeze deasupra Justiției și, în cele din urmă, deasupra legii. Tăriceanu a cerut Senatului să se substituie Justiției și să „judece foarte serios” dosarul lui Șova pentru că „Senatul nu este fabrică de trimis la eșafod”. L-a chemat la ordine pe premierul Dacian Cioloș pentru că ANAF a îndrăznit să aplice legea dar, mai ales, și-a permis să ceară președintelui demiterea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție deși fusese avertizat de prim-vicepreședintele Comisiei Europene să nu se amestece unde nu are nici o treabă. Dar acestea nu sunt nimic pe lângă ce făcea când era prim-ministru.

Agentul de influență

Toată lumea își amintește de scandalul „bilețelului roz” din 2005 evocat convenabil de Elena Udrea în emisiunea de la Antena 3 a lui Ion Cristoiu, undeva spre sfârșitul lui ianuarie 2007 și dezvăluit ulterior de Traian Băsescu. În respectiva notă, Tăriceanu îi solicita lui „dragă Traian” să „vorbească la Parchet” despre un raport al Petromidia în care compania preluată de Dinu Patriciu amenința cu un proces internațional după ce Patriciu fusese pus sub urmărire. Udrea i-a făcut și o plângere lui Tăriceanu la DNA prin vara lui 2014 și nu amintim de acest episod decât preventiv în caz că Udrea va descoperi că Tăriceanu este „victima binomului”.

Puțini își mai amintesc însă că înainte de „bilețelul roz” a fost dezvăluirea Monicăi Macovei, care cu un an înainte, în ianuarie 2006, a vorbit despre întâlnirea în trei ”mediată” de Tăriceanu cu Dinu Patriciu la Palatul Victoria, din iunie 2005, în care prim-ministrul a încercat să forțeze „o înțelegere”. După această dată, relațiile dintre cei doi s-au deteriorat. Tăriceanu a participat activ la înlăturarea lui Macovei din guvern și încercat constant să obțină control și informații asupra anchetelor DNA întrebându-se ipocrit unde este granița dintre informare și imixtiune (detalii aici și aici), ceea ce demonstrează că nu a avut niciodată intenția să joace după reguli. Campionul „libertăților democratice” nu este decât un profitor de rând al corupției generalizate.

Revelația

În februarie 2007, la scurtă vreme de la aderarea oficială la UE, Tăriceanu a simțit că nu mai are nici un motiv să se prefacă. A urmat unul dintre cele mai rușinoase momente din istoria Parlamentului, adoptarea moțiunii Macovei (detalii aici) cu voturile PC, PSD, PRM și PNL, scoaterea lui Macovei din guvern, a PD de la guvernare, suspendarea lui Băsescu și guvernul minoritar PNL susținut de PSD cu cele mai mari cheltuieli bugetare din istoria României fără cea mai mică responsabilitate. S-a spart astfel definitiv ceea ce părea înainte de Tăriceanu a fi unitatea „dreptei anticomuniste”.

În schimb, am descoperit unitatea transpartinică a corupților. Astăzi știm că pd-iștii erau la fel de corupți ca  pnl-iștii, pentru că dacă ne uităm la componența guvernelor Tăriceanu cu și fără PD, are un număr de condamnați penal sau cu dosare în lucru aproape egal cu guvernele Ponta. Dar la momentul respectiv Tăriceanu avea de ales între a deveni liderul mișcării anticorupție, de modernizare și europenizare a României și calea restaurației anilor 90, a micilor înțelegeri politice pentru mari afaceri de corupție. A ales calea din urmă și a ales să calce pe ea brutal impunând figuri sinistre precum Tudor Chiuariu sau Norica Nicolai, Varujan Vosganian, Cristian Adomniței, Radu Stroe, Cristian David, Silaghi, etc. Fără „deschiderea” realizată de Tăriceanu, USL nu ar fi fost posibilă niciodată și nici marea confuzie (a)morală de astăzi.

Monstrul în adormire și stăpânul

Cele două fețe ale politicii anilor 90 - postcomunistii convertiți la capitalism de pradă și reformiștii obedienți față de sistem au produs împreună un bastard politic: O clasă tânără, nelegată de nimic, perfect amorală, de calitate rea, mai prost educată și infinit mai cinică decât predecesorii lor. Este generația lui Ponta, Șova sau Bușoi. Este generația stearpă și vorace, care nu oferă nimic, nu produce nimic dar își apropriază orice călcând pe cadavre dar acuzându-i pe ceilalți că o fac. Exact ca Ponta care

l-a acuzat pe președinte că „a fost nevoie să moară oameni ca să aibă guvernul Său”.

Deocamdată, acest monstru în adormire este ținut în frâu de oameni abili ca Dragnea - care știe să-l scoată din când în când în vitrină ca să amintească tuturor unde este pericolul. Dar tocmai pentru că are această putere, Dragnea a început să dispună cine și ce este acceptabil în România. Marți, Dragnea a transmis mesajul că Tăriceanu nu are a se teme de nimic deocamdată, adică dacă joacă așa cum i se cere, drept pentru care a doua zi, Tăriceanu a declarat senin că nu demisionează. În toată isteria despre „supraputerea” DNA și SRI, trece neobservat câtă putere reală a acumulat șeful PSD și cu concursul lui Călin Popescu Tăriceanu.