Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„Nesimţirea Pământului“. „Capodoperele“ necunoscute ale comunismului românesc (II)
Madalin Hodor - - - -
2016-10-25
Dosar
1

Dacă o mare parte dintre bunurile de la Săvârşin şi-au găsit locul rapid prin casele vârfurilor nomenclaturii comuniste, celelalte, împreună cu ce se luase de la alte castele (Peleş, Pelişor, Bran) şi din vilele de la Sinaia, au fost folosite pentru utilarea apartamentelor destinate consilierilor sovietici.

 

Conflictul dintre Nicolae Ceauşescu şi Ale­xandru Drăghici este îndeobşte cunoscut şi a generat numeroase analize şi abordări istoriografice. Una dintre consecinţele ace­s­tui episod clasic de luptă pentru pu­tere a fost redactarea, în 1968, a celebrului re­chi­zitoriu privind crimele şi abuzurile or­ga­ne­lor MAI, publicat integral pe site-ul CNSAS. Deşi este o sursă documentară de primă mâ­nă, respectivul material are două nea­jun­suri majore. În primul rând, este rezul­ta­tul unui efort dirijat de a face din Ale­xan­dru Drăghici singurul responsabil de toate ororile anilor ’50, ocultând total im­plicarea celorlalţi lideri ai partidului şi pu­nând temelia mitului Securităţii Bune, ca­re, chipurile, eliberată de influenţa male­fică a sovieticilor şi de abuzurile „cozilor de topor alogene“, ar fi devenit, după 1968, patriotică şi naţională. În al doilea rând, cosmetizează convenabil anumite epi­soade considerate atunci com­pr­omi­ţă­toare pentru cei care au schimbat rapid ta­băra şi au rămas, în continuare, neatinşi în structuri. Din păcate, deşi studiul in­tro­ductiv publicat de CNSAS este destul de explicit, nu puţini sunt istoricii din zilele noastre care încă se raportează la aceste do­cumente în absolut, considerându-le o radiografie exactă a sistemului represiv şi ig­norând cu totul contextul şi scopul pen­tru care au fost alcătuite. Cu respectivele amendamente, ele rămân remarcabile prin descrierea abuzurilor şi metodelor de ex­terminare din închisorile şi lagărele co­mu­niste.

 

„Arheologie“. Schiţă în cărbune

 

Mult mai puţin cunoscut este faptul că în siajul acestei opere parţial ipocrite şi pla­giate după Hruşciov, Nicolae Ceauşescu a declanşat o operaţiune de compromitere a lui Alexandru Drăghici şi a celorlalţi mem­bri ai nomenclaturii dejiste. Motivul fun­damental era unul politic, dar exista şi o puternică motivaţie personală, pe care o voi detalia doar pentru a permite o mai bu­nă înţelegere a contextului în care au apă­rut acţiunile Îmbogăţirea şi Patri­mo­niul. Secretarul general ştia foarte bine că marile familii ale burgheziei roşii îl con­si­derau un impostor ajuns întâmplător la con­ducerea partidului şi că nu fusese ni­cio­dată privit ca unul de-al lor. Tipic pen­tru întreaga noastră istorie, el ajunsese la vârf doar pentru că puternicii zilei nu au reuşit să se înţeleagă între ei şi s-au luptat până când au ajuns la concluzia că orice e preferabil unei victorii a adversarului. Ale­gerea lui Nicolae Ceauşescu nu a fost deci rezultatul vreunei strategii, ci al acestui război subteran de sumă zero, la fel ca şi epo­ca pe care o va deschide. Venit „de la bază“ (de fapt „de jos“), el nu avea nicio ca­litate care să-l impună în faţa „greilor partidului“, nici relaţii, nici inteligenţă, nici cunoştinţe doctrinare. Nu se re­mar­case decât prin obedienţă, agresivitate şi pri­mitivism. Tocmai din cauza acestor handicapuri majore i-a fost în permanenţă frică de vechii ilegalişti şi de puterea sim­bolică pe care o aveau (vezi episodul Pîrvu­lescu), de legăturile lor de sânge şi de istoriile lor comune din anii de început, pe­rioadă în care el fusese doar „băiat de mingi“.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-1r.jpg

Alexandru Drăghici

Treptat, la fel ca în celebrul 1984 or­we­lian, i-a îndepărtat din poziţiile cheie, i-a izolat în cartierul lor din centrul Bu­cu­reş­tiului şi i-a pus sub supravegherea per­ma­nentă a Securităţii. Dar nu a îndrăznit să facă mai mult. I-a lăsat să se întâlnească pe holurile policlinicii Elias, să scrie me­mo­rii, să se plângă unul altuia de mar­gi­nalizare, să iniţieze contacte timide cu Moscova (care îi cultiva tocmai pentru a-i arăta liderului de la Bucureşti că există al­ternativă, deşi ruşii erau primii care ştiau că aşa ceva era imposbil) şi să pună la cale lovituri de stat care aveau gradul de pe­ri­col al şedinţelor unei asociaţii de locatari. Nu-l deranjau cu adevărat decât ştirile ca­re apăreau periodic la Europa Liberă des­pre dizidenţe şi nemulţumiri în rândul no­menclaturii. Aşa cum s-a dovedit, acestea erau mult exagerate şi rezultatul mai de­grabă al unui wishful thinking, care se agă­ţa de orice fel de posibilă revoltă şi ten­tativă de schimbare. Fie ele şi inventate. În realitate, menţionarea pe post a mar­gi­na­lizării lui X sau a îndepărtării lui Y, ca semn al existenţei unei opoziţii în int­e­ri­orul sistemului, era primită cu ostilitate de cei „persecutaţi“, pentru că nu făcea de­cât să atragă asupra respectivilor o ne­dorită atenţie din partea lui Ceauşescu şi a Securităţii. Şi le bara pe termen nelimitat drumul spre mult aşteptata reintrare în graţii.

 

Revanşa „burgheziei roşii“

 

Este absolut înduioşător să vedem astăzi istorici, ziarişti sau aşa-zişi experţi în co­mu­nism căutând să crediteze aceste „com­ploturi“ ale nomenclaturiştilor, care erau cunoscute de la un capăt la altul de Se­cu­ritate, drept acte reale de opoziţie. Treziţi de revolta populară în decembrie 1989 din lumea lor încremenită la momentul ra­portului lui Hruşciov, „dizidenţii par­ti­dului“ şi-au tras rapid hainele pe ei şi şi-au reluat avântul revoluţionar de pe unde îl lă­saseră atunci când se îmburgheziseră sau fuseseră traşi pe linie moartă de noua ori­entare naţionalist-comunistă. Unii din­tre ei, mai prudenţi, au aşteptat să fie in­formaţi de Securitate că pot ieşi din casă, alţii au dat telefoane ca să afle dacă „e voie“ să plece la Revoluţie. Incapabili să fa­că vreo deosebire între idealurile reale ca­re scoseseră oamenii în stradă (adică supri­marea totală a comunismului) şi frus­tră­ri­le şi dorinţa de răzbunare a acestor oa­meni, neavând de fapt nicio idee ce ur­mează să facă mai departe, tinerii care şi-au riscat viaţa ca să-l alunge pe Ceauşescu le-au cedat locul cu un respect nemeritat.

 

Ajunşi datorită vidului de putere în poziţii la care nici nu visau, ei s-au organizat cu viteza cu care ar fi venit la CC, dacă i-ar fi chemat Ceauşescu, şi nu au avut nicio re­ţi­nere să-şi aroge meritele înlăturării re­gi­mului, să pretindă că au fost opozanţi, să afirme că au fost persecutaţi (în viziunea lor, „persecuţie politică“ însemna să fii în­lăturat din funcţii) şi să purceadă la or­ganizarea s­ocietăţii democratice după prin­cipiile de la 1956. Asta după ce i-au în­lă­turat din mers pe „diletanţi“ şi i-au coop­tat pe cei care deveniseră perfecţi în rolul de mascote. Apoi au bătut palma, peste ca­davrele celor ucişi în decembrie, cu Ar­ma­ta şi Securitatea lui Ceauşescu, salvându-le pe amândouă de o binemeritată furie populară şi primind în schimb cheile pu­terii, iar ca bonus pielea „tiranului“.

 

A fost, de fapt, revanşa lor nemeritată asu­pra celui care îi „trădase“ sau, cum s-a spus atunci, „a întinat idealurile co­mu­nismului“. Da. Întinase idealurile şi pri­vilegiile lor. Nu doreau decât să remedieze aceste „greşeli“ şi atât. A trecut ceva vre­me până când societatea românească a realizat cu stupoare că înfăptuise o revo­lu­ţie maghiară pe invers, adică înlocuise re­prezentanţii unui regim „naţional-co­mu­nist“ cu nişte stalinişti. Noroc că restul lu­mii din jur mergea deja înainte.

 

Conflictul personal dintre Ceauşescu şi bur­ghezia roşie terminat în decembrie 1989 începuse însă mult înainte. Atunci când, cu cinismul şi perversitatea răzbunătoare a omului ajuns mare după ce fusese mic, Nicolae Ceauşescu a trimis Securitatea Bu­nă să controleze averile acumulate prin furt de „părinţii democraţiei populare“, sub pretextul că inventariază patrimoniul naţional. Primul pe listă, evident, a fost Alexandru Drăghici.

 

„Vile lângă lac“. Şcoala MAI

 

Primele rapoarte întocmite de Corpul de Con­trol trimis să analizeze modul de ges­tionare a fondurilor MAI în mandatul lui Alexandru Drăghici s-au înscris direct pe li­nia urmărită de ancheta privind abu­zu­ri­le organelor de Securitate. În plus, i-au mai asigurat lui Nicolae Ceauşescu un deli­ciu suplimentar, pentru că erau legate şi de activitatea consilierilor sovietici de pe lân­gă MAI, calul favorit de bătaie al liniei lui „naţionaliste“. Concluziile, însă, nu aveau să-l fericească pe deplin.

 

Nota-Raport nr. 19148 din 4 iulie 19681 descria modul în care a fost organizată găz­duirea în vilele speciale a ofiţerilor so­vietici, sosiţi la Bucureşti între 1948-1949, cu misiunea de a organiza Securitatea. Pentru a-i caza au fost „eliberate 35-40 de apartamente din unele vile din parcul Herăstrău“ şi a fost înfiinţată o comisie pentru dotarea lor cu mobilier şi „obiecte de uz casnic“, comisie care lucra sub di­rec­ta conducere a lui Teohari Georgescu. Unele bunuri se găseau deja (întâmplare fericită!) „în depozitele MAI“, mai precis la Steagul Roşu, fiind confiscate, aşa cum am văzut, de la „duşmanii poporului“. To­tuşi, nivelul de confort cu care oamenii lui Teohari doreau să câştige simpatia „pro­fesorilor de la Răsărit“ a necesitat o cău­tare mai complexă. Astfel, aşa cum pre­cizează Nota-Raport menţionată, „s-a dat ordin să se procure şi să se folosească bu­nuri de cea mai bună calitate“. Şi s-au „pro­curat“.

 

La 8 mai 1968, Ion Popescu, zis Bibiţi (sau Bibi), cel care fusese numit, în condiţii ex­treme, mandatar al fostei Case Regale, a fost chemat la sediul Securităţii Reghin şi pus să dea o declaraţie privind soarta bu­nu­rilor rămase la Săvârşin, după plecarea Re­gelui Mihai. Ar fi de menţionat că aceas­tă calitate, acceptată se pare cu inimă grea la insistenţele Regelui şi doar după asigurările lui Petru Groza, l-a costat scump. În anii ’70, omul pe mâna căruia ră­măseseră formal în 1948 bunuri în valoare de sute de milioane de lei trăia în­tr-o sărăcie lucie, într-o cameră mizeră din Reghin şi făcea memorii către Nicolae Ceauşescu pentru a obţine măcar strictul necesar existenţei. Nu numai că acesta nu era deloc interesat să onoreze promisiunile predecesorilor săi, cum că Ion Popescu nu va avea de suferit şi va beneficia de o ren­tă (tot ce trebuia să facă era să semneze, şi a semnat, trecerea „în proprietatea sta­tului“ a tot ceea ce îşi doreau „repre­zen­tanţii poporului“), dar încerca să scoată de la el, cu ajutorul Securităţii, alte in­for­ma­ţii legate de diverse bunuri (tablouri, bi­juterii etc.). Se presupunea în mod fals că acesta le-ar fi ascuns în conivenţă cu fos­tul suveran. Era doar un episod din vâ­nă­toarea declanşată de Securitate pentru a pu­ne mâna pe ceea ce mai rămăsese din ave­rea fostei Case Regale, vânătoare care a durat mai bine de 50 de ani şi ale cărei de­­talii, actuale şi astăzi, sunt prea com­ple­xe pentru a fi descrise aici. În 1968, însă, Nicolae Ceauşescu şi „patrioţii“ de la Se­cu­ri­tatea Bună preocupaţi de „patri­moniul naţional“ erau interesaţi în primul rând de ceea ce puteau recupera de la Dră­ghici şi baronii lui Dej. Asta pentru că de­cla­ra­ţia lui Ion Popescu se lega direct de an­che­ta în desfăşurare în acţiunea Îmbo­găţirea.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-2r.jpg

Castelul de la Săvârşin al Casei Regale

 

Conform relatărilor mandatarului Casei Re­gale, castelul de la Săvârşin a fost pre­luat şi pus sub pază în noaptea de 3-4 ia­nuarie 1948 de către Serviciul Economic al CC al PMR, condus de Mihai Levente. Ulterior, la Bucureşti, s-a organizat rapid Fon­dul pentru interese superioare de stat al Preşedinţiei Consiliului de Mi­niş­tri, în fruntea căruia a fost numit în calitate de administrator Avram Bunaciu, ca­re deţinea şi funcţia de ministru al Jus­tiţiei. Amintitele interese superioare de stat apar astăzi, în lumina documentelor, periculos de apropiate de noţiunea de furt organizat şi legalizat. Iată de ce.

 

La 10 iunie 1948, Săvârşinul a fost „re­partizat“, prin decret al Consiliului de Miniştri, Ministerului de Interne, care „a evacuat castelul şi a transportat toate lu­crurile la Bucureşti“. Trebuie spus că la Să­vârşin se găseau în 1948 şi bunuri (ve­selă, covoare, mobilier, lenjerie etc.) care proveneau de la castelul de vânătoare de la Lăpuşna, aduse aici în anul 1943, în tim­pul ocupaţiei hortiste a Transilvaniei de Nord. Acest detaliu explică, între altele, în ce fel a ajuns la Lica Gheorghiu, fiica fa­vo­rită a lui Dej, serviciul pentru 24 de per­soane, comandă specială făcută de Carol al II-lea la celebra firmă de porţelanuri ce­hoslovacă Epiag, care făcea parte din in­ventarul castelului de la Lăpuşna.

 

Dacă o mare parte dintre bunurile de la Săvârşin şi-au găsit locul rapid prin casele vârfurilor nomenclaturii, celelalte, îm­preu­nă cu ce se luase de la alte castele (Pe­leş, Pelişor, Bran) şi din vilele de la Sinaia, au fost folosite pentru utilarea apar­ta­men­telor destinate consilierilor sovietici. A fost preferat mobilierul din lemn de nuc, mahon şi trandafir (stil florentin sau Lu­dovic XIV), covoare persane originale (de Buhara sau afgane), veselă de cristal şi ta­câmuri de argint. Pereţii au fost decoraţi cu tablouri de Tonitza, Luchian, Gri­go­res­cu, Băncilă sau „pictori străini“ (300-400! de bucăţi, conform martorilor din epocă) şi au fost aduse lustre, decoraţiuni şi bi­be­louri de mare valoare. Unul dintre cei ca­re au participat la acţiune, prof. Dumitru Ghişe, va declara timid în 1968 că „(...) sunt convins că o bună parte din ele sunt obi­ecte de muzeu“. Posibil, dar, înainte de toate, erau proprietatea cuiva.

 

În ciuda faptului că multe dintre aceste bu­nuri fuseseră pur şi simplu luate direct, fă­ră nicio plată, doar pe baza unor pro­ce­se-verbale de mână, în momentul când ele au fost introduse în respectivele vile, s-au întocmit forme de predare în care fi­gurau preţuri „de achiziţie“. Astfel, con­form actelor oficiale găsite în 1968 la Mi­nisterul de Interne, pentru utilarea vilelor consilierilor sovietici se făcuseră „achiziţii de la particulari şi de la Consignaţia“ (!?!). Care Consignaţie se pare că vindea în acei ani, la liber, tablouri originale de Gri­gorescu şi covoare de Buhara. Astfel, în­­tre 1949-1952, fuseseră cheltuiţi circa 40.000.000 de lei, în valoarea dinaintea reformei monetare, bani care proveneau din fondul CIS (Cheltuieli Informative Spe­ciale) şi care se decontaseră direct din bugetul MAI. Dacă faptul că Ministerul de Interne plătise o avere ca să cumpere bu­nuri aflate în propria custodie este „o ciu­dă­ţenie“ în orice epocă, ce s-a în­tâm­plat ul­terior pune în umbră scandalurile din zi­lele noastre privind întrebuinţarea fon­du­ri­lor speciale destinate serviciilor se­crete.

 

Asta pentru că anchetatorii au aflat că ma­joritatea obiectelor pentru care se chel­tui­seră atâţia bani „se evaporaseră“ odată cu plecarea consilierilor sovietici. Dar asta nu înseamnă că ei sunt autorii acestei dis­pariţii misterioase. Autorul a fost un „ar­tist“ local, mult mai cunoscut publicului pentru actele sale sângeroase şi mai puţin pentru „acte caritabile“ şi pasiunea sa pen­tru „frumos“.

 

„Ali Baba şi peste 40 de hoţi“. De Alexandru Drăghici

 

Începând din luna iulie 1954, consilierii so­vietici au început să părăsească RPR şi au predat autorităţilor române apartamentele în care fuseseră cazaţi. Pe măsură ce aceş­tia plecau, locuinţele „au fost date în fo­losinţă unor cadre cu funcţii de con­du­cere, lăsându-li-se în custodie şi bu­nu­rile existente“. Cadrele erau exclusiv din conducerea Ministerului de Interne şi au beneficiat aproape instantaneu de o in­cre­dibilă ocazie.

 

După ce le-a oferit pe tavă locuinţele res­pective, Alexandru Drăghici a semnat re­ferate întocmite de colonelul Bogdan Ha­ry, şeful Direcţiei Administrative, şi de generalul-maior Alexandru Mureşanu, ad­junct „pentru Spate“ (Direcţia Spate din MAI) al ministrului, prin care „cei in­te­resaţi puteau cumpăra bunurile date în custodie, integral sau în cantităţi par­ţiale, după cum doreau“. Dintr-o mişcare de stilou, bunurile „de muzeu“ au trecut din proprietatea MAI în posesia ştabilor din minister. Cred că merită să descriu pro­cedeul de „cumpărare“, asta doar ca să nu existe vreo posibilă interpretare „le­galistă“. Şi, tot din acest motiv, o să-l prezint fără comentarii, în citat, conform concluziilor anchetei din 1968.

 

„(...) În ceea ce priveşte fixarea pre­ţu­ri­lor, sub pretext de conspirativitate şi că nu pot avea acces în vilele MAI persoane din afara ministerului, nu au fost cons­tituite comisii de specialişti. Operaţiunea de valorificare s-a realizat pe plan in­tern, fiind trimişi în acest scop subal­terni ai col. Bogdan H., care nu aveau pregătirea necesară şi posibilitatea de a aprecia la justa valoare obiectele în cau­ză. Mai mult, li s-a indicat ca la fixarea preţurilor să se ia echivalentul celor din sectorul de stat la care să mai scadă un procent de uzură între 10-30%, deşi, aşa după cum s-a arătat, majoritatea bu­nu­ri­lor reprezentau valori mari, fiind vorba de mobilier masiv de diferite stiluri, co­voare persane originale, obiecte de artă etc., care de fapt nu se găseau în ma­ga­zine pentru a se putea face un echivalent al valorii. În afara cestui aspect, men­ţionăm că unii tovarăşi care deţineau func­ţii de răspundere şi care au ocupat apartamentele cele mai bine dotate, au fost nemulţumiţi de preţurile fixate ini­ţial şi au solicitat ca la unele obiecte (mo­bilier, covoare, lustre etc.) să li se facă re­duceri. (...) Din verificările făcute a mai rezultat că pe lângă faptul că s-au fi­xat preţuri derizorii, creându-se posibi­li­tatea ca sumele datorate să fie plătite în 12 rate, totuşi au fost unii tovarăşi care şi-au lichidat debitele după cinci ani sau chiar mai mulţi ani.“2

 

Sunt menţionaţi şi câţiva dintre bene­fi­cia­rii acestui târg extrem de avantajos: „Ale­xandru Ion, fost ministru adjunct, Cră­ciu­noiu Victor, şeful fostei Direcţii po­li­tice a MAI, Şerb Ion, fost locţiitor mi­nis­tru, Dumitru Ion, fost prim-secretar al raionului de partid al MAI etc.“.

 

Rezultă că Alexandru Drăghici era extrem de darnic cu subalternii când venea vorba despre împărţirea „prăzii“. Ancheta a scos la iveală faptul că biroul său din mi­nister semăna cu peştera lui Ali Baba, deşi hoţii din poveste depăşeau cu mult nu­mă­rul de 40. Mulţi dintre cei câteva mii de angajaţi ai Ministerului de Interne purtau în acei ani la încheietura mâinii ceasuri de aur Doxa, semn clar că, fie te bucurai de „aprecierea“ lui Drăghici, fie erai unul din­tre „băieţii deştepţi“, care ştiau deja cum vor merge lucrurile. O întâmplare anec­do­tică din acei ani vorbeşte despre un evreu care venise la Miliţia Capitalei să raporteze că magazinul său de bijuterii fusese spart de hoţi. După ce a observat că toţi, de la ofi­ţerul de la poartă, până la şeful Servi­ciu­lui judiciar, purtau ceasuri, inele sau bră­ţări care îi fuseseră furate, a renunţat să mai facă vreo plângere.

 

Aşa cum era de aşteptat, Drăghici şi-a păs­trat „partea leului“. Cât despre familie, tre­­buie spus că slăbiciunea sa pentru soţia sa, Martha, îl făcea să nu-i refuze practic nimic...

 

(Va urma)

 

Prima parte a acestui text poate fi citită aici.

 

note

 

1. ACNSAS, Fond Documentar nr. 12383, vol. 1, f. 62-69

2. ACNSAS, Fond Documentar nr. 12383, vol. 1, f. 64-66

TAGS : securitate CNSAS Nicolae Ceauşescu Ale­xandru Drăghici Hruşciov moscova
Recomandari
Comentarii
Marius Nicolescu 2017-07-04
Cred in adevarul povestii evreului cu magazinul de bijuterii. Felicitari pentru articol. Va rog sa nu va opriti. Mai ales acum cand se incearca restauratia comunismului "biruitor".
Total 1 comments.
2995
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.