Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Poştaşul trage întotdeauna de două ori (II) Un terorist cu dosar penal
Madalin Hodor - - - -
2016-12-06
Dosar
0

„Tioriştii ce făcea? Tunurile le scotea/ Şi-n popor frate trăgea/ Şi cu apă că-i stropea/ Cu apă nu reuşea/ Tancurile le scotea/ Şi-n popor frate trăgea/ Pân’ spitale că-i băga/ În spitale mulţi răniţi/ Şi de cartuşe zdrobiţi.“ (Taraful Haiducilor din Clejani, Balada Conducătorului)

 

În literatura consacrată Revoluţiei din de­cembrie 1989 au curs râuri de cerneală şi s-au purtat controverse aprige referitoare la rolul jucat de USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă) în timpul eve­ni­mentelor. Acţiunile respectivei unităţi au îm­părţit opinia publică în două tabere. Prima dintre ele leagă întregul fenomen te­rorist de activitatea suspectă a unor us­laşi în zilele respective, acuzându-i direct că ei ar fi fost, alături de cei de la Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă), acei „tră­gă­tori“ care au dus la îndeplinire ordinele cri­minale ale lui Nicolae Ceauşescu, chiar şi după 22 decembrie. A doua tabără, al­cătuită în special din conspiraţionişti şi foşti securişti convertiţi în „autori de dez­văluiri“, ocultează adevărul până în pân­ze­le albe, argumentând că USLA era de fapt o structură care nu avea nimic de a face cu Securitatea ca instituţie represivă, fiind alcătuită din specialişti dedicaţi unui sin­gur scop, onorabil în orice conjunctură po­litică, acela de a proteja ţara de acţiuni te­roriste. În timpul Revoluţiei au fost vânaţi tocmai pentru că erau acea secţiune pa­trio­tică şi eminamente tehnică a Se­cu­ri­tăţii. Am analizat acest construct în seria Asa­sinarea lui Trosca.

 

Nu toate drumurile duc la USLA. Doar unele...

 

De fapt, deşi USLA a fost înfiinţată da­to­rită nevoii de a răspunde unor ameninţări reale, legate la început de securitatea ae­riană (Grupul de Însoţire Aeronave „Şoi­mii“) şi ulterior pentru a monitoriza ac­tivitatea unor mişcări teroriste arabe (cu atât mai mult, cu cât majoritatea foloseau teritoriul României ca bază de an­tre­na­ment şi punct de intrare în Europa Occi­den­tală, în complicitate cu autorităţile co­muniste), spre sfârşitul anilor ’80 prin­ci­pa­lul său obiectiv nu mai avea de a face cu misiunea iniţială, decât în mică mă­su­ră. La fel ca şi restul Securităţii, întreg per­sonalul era instruit şi folosit pentru a pro­teja regimul personal al lui Nicolae Ceau­şescu. De aceea, toate ordinele Minis­te­ru­lui de Interne care priveau organizarea de riposte la posibile proteste de stradă men­ţionau USLA ca fiind o componentă activă a sistemului de represiune. Discuţia este evident mai amplă, dar merită spus că fo­calizarea excesivă asupra analizării rolului USLA în timpul evenimentelor din de­cem­brie 1989 a avut ca efect ignorarea aproa­pe totală a activităţii altor compartimente ale fostei Securităţi. Nicăieri acest aspect nu a fost mai evident decât în cazul Mo­lan.

 

După cum am văzut, cei doi uslaşi, lo­cotenentul-major Lazăr Morariu şi ma­io­rul Nicolae Paraschiv, au ajuns în di­mi­neaţa zilei de 23 decembrie 1989 la Con­si­liul Judeţean Braşov şi şi-au oferit ser­viciile Revoluţiei. Modalităţile în care au „ajutat“ au fost însă diferite.

 

Iniţial, Lazăr Morariu, a cărui stare ten­sionată din ziua precedentă dispăruse ca prin farmec, a fost înarmat de către un ofi­ţer MApN cu o mitralieră şi plasat la o fe­reastră a clădirii pentru a o apăra de „te­ro­rişti“. La scurt timp, a apărut o opor­tu­nitate care i-a schimbat misiunea. Revo­lu­ţionarii puseseră mâna (nu se precizează exact cum, dar foarte probabil că este vor­ba de unul dintre cele două vehicule asu­pra cărora s-a tras în noaptea de 22/23 de­cembrie şi care aparţineau unei unităţi a Comandamentului Trupelor de Securitate desfăşurate în centrul Braşovului) pe un ABI (Automobil Blindat de Intervenţie). Cum niciunul dintre ei nu era familiarizat cu tipul acela de blindat şi nu ştiau să-l folosească, s-a lansat în clădire întrebarea dacă există cineva care să ştie să-l con­ducă. Imediat, Lazăr Morariu şi-a oferit serviciile. După cum se ştie, USLA era do­tată cu exact acelaşi tip de maşină de in­tervenţie.

 

Astfel, însoţit de patru luptători din Găr­zile Patriotice, locotenentul-major a pa­tru­lat în zilele de 23 şi 24 decembrie 1989 pe străzile Braşovului, participând la mi­siuni de „anihilare a teroriştilor“. În de­claraţia sa, Lazăr Morariu nu precizează câţi terorişti a anihilat şi unde anume, dar mărturiseşte că, în după-amiaza de 24 de­cembrie, din cauză că terminase muniţia pentru mitraliera ABI-ului, s-a întors la Consiliul Judeţean. Plănuia să se ali­men­teze cu gloanţe şi să îşi vadă mai departe de activitate, însă, spre surprinderea sa, când şi-a declinat identitatea, a fost ime­diat arestat şi condus într-o celulă la Mi­li­ţia Braşov. Mai precis, în cea deja ocupată de Tudor Molan, cel care, aparent, îl de­nunţase pe 23 decembrie ca şef al reţelei de „terorişti“ din Braşov.

 

Colegul său „revoluţionar“, Nicolae Pa­ras­chiv, fusese şi el reţinut în noaptea de 23/24 decembrie. Nu a contat că „în­ţe­legând foarte bine necesitatea declanşării şi victoriei Revoluţiei din decembrie 1989 am hotărât să-mi aduc contribuţia la nivelul posibilităţilor morale şi fizico-so­ciale [!?!] de care dispuneam“, aşa cum va afirma într-o declaraţie din 3 aprilie 1996. Maiorul Paraschiv participase şi el ac­tiv la apărare sediului Consiliului Ju­deţean. Mai mult, pentru că, întâmplător, plecase în zi­ua de 22 decembrie 1989 din unitate cu pozele celor pe care îi avea în atenţie pe linie antiteroristă, s-a oferit să par­ticipe la identificarea şi trierea sus­pec­ţilor aduşi la sediul noului FSN. Cine alt­cineva ar fi fost în măsură să o facă mai bi­ne? Spre ne­mulţumirea revoluţionarilor incitaţi de mesajele de la Televiziunea Ro­mână, ni­ciu­nul dintre suspecţi nu s-a do­vedit a fi „terorist arab fanatic“, „ira­nian sau li­bian paraşutat din elicoptere“. Nici mă­car nu erau drogaţi, nu dovedeau „o forţă ieşită din comun“, iar în albumul foto al lui Paraschiv nu figurau. Figurau în­să în­tr-un alt tip de reţea.

 

Viitorul secretar al Primăriei Braşov şi „se­curist patriot“ uitase însă să le co­mu­nice proaspeţilor săi prieteni revoluţionari unele detalii. Între altele, că, iarăşi absolut întâmplător, se găsea în zona cimitirului pro­testant în dimineaţa de 23 decembrie, atunci când fusese capturat Tudor Molan. Ba chiar „participase la prinderea sa“. Toc­mai acest episod destul de ciudat a dus, după ce povestea lui Molan a ajuns la cu­noştinţa grupului care coordona ac­ti­vi­tăţile revoluţionare, la considerarea sa drept „suspect“ şi în acest fel a ajuns din nou, fatalitate, să-l însoţească pe Lazăr Mo­rariu. De data aceasta, în arestul Mi­li­ţiei Braşov.

                       

Cei doi Morariu

 

Pentru procurorul Ioan Dan arestarea ce­lor doi ofiţeri USLA - în noaptea de 23/24 decembrie (Paraschiv) şi în 24 decembrie (Morariu) -, ca urmare a denunţurilor lui Tudor Molan, a fost un argument puternic pentru suspiciunea că ei au fost cumva implicaţi în evenimentele care au dus ulterior la moartea acestuia. Suspiciunile i-au fost alimentate şi de schimbarea bruscă intervenită în declaraţia din 25 de­cembrie 1989, dată de poştaş la o zi după ce Lazăr Morariu fusese introdus în celulă cu el, declaraţie care nu-l mai in­crimina pe ofiţerul de Securitate. În plus, mai exista un element foarte important care părea să-i susţină bănuielile: declaraţia unui martor ocular.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodasdsaor-2.jpg

Braşov, decembrie 1989

 

În data de 23 decembrie 1989, Mihail Cli­pea se găsea într-una dintre celulele ares­tului Miliţiei Braşov. Fusese condamnat pentru o infracţiune de drept comun şi devenise ceea ce în jargon se numeşte „pră­duitor“. Era folosit ca informator de cameră de către şeful arestului, cu scopul de a obţine informaţii folositoare anche­tatorilor de la alţi deţinuţi, care erau in­troduşi în mod special în respectiva ce­lulă. O procedură comună şi larg răs­pân­dită. Tocmai în această celulă a fost in­trodus, după ce a fost capturat, poştaşul Tu­dor Molan.

 

Clipea a fost graţiat şi eliberat din detenţie în 4 ianuarie 1990, prin celebrul Decret nr. 3 al CFSN, aşa încât ar fi trebuit să se gră­bească să şteargă cu buretele trecutul şi să profite de noua şansă, oferită în mod nesperat, de a o lua de la capăt. Inex­pli­ca­bil, s-a prezentat la Procuratura Braşov din proprie iniţiativă, în 15 ianuarie, şi a cerut să fie audiat în cazul poştaşului care murise în arestul Miliţiei în noaptea de 8/9 ianuarie.

 

El a declarat în faţa procurorului că, ime­diat ce Molan a fost introdus în celulă, şi-a intrat în rol şi a început să-l tragă de lim­bă. Acesta i-a relatat că a fost prins de mi­li­tari la ieşirea din cimitirul protestant du­pă ce trăsese asupra manifestanţilor în noap­tea de 22/23 decembrie, că face parte dintr-o reţea de colaboratori ai Securităţii, că au arme şi case conspirative şi că sunt coordonaţi de un ofiţer pe nume Morariu. Adică exact ce le spusese militarilor care l-au capturat şi procurorului Câmpean. Abia apoi urmează parte cea mai in­te­resantă.

 

În data de 24 decembrie, aşa cum am vă­zut, în aceeaşi celulă este introdus Lazăr Morariu, proaspăt arestat de revoluţionari, ca urmare a denunţului lui Tudor Molan. Problema care a apărut în acest punct al de­claraţiei lui Mihail Clipea era că el sus­ţinea că Molan nu l-ar fi recunoscut pe Mo­rariu şi că, fără să ştie cine este res­pectivul, i-a povestit şi lui aceleaşi lucruri pe care i le spusese anterior colegului de ce­lulă. Ceea ce se potrivea şi cu declaraţia uslaşului, care nega că l-ar fi cunoscut pe Tudor Molan înainte de momentul în care a fost introdus în arest. Bizar. În ciuda acestei neconcordanţe, Clipea a continuat declaraţia, susţinând că, după ce a auzit relatarea lui Molan, Lazăr Morariu l-ar fi luat la bătaie şi că ar fi continuat să-l bată şi în zilele următoare, ajutat de încă doi bărbaţi. Unul dintre ei se numea Victor Adochiţei. Fostul puşcăriaş a mai afirmat că l-a informat despre aceasta pe şeful arestului, maiorul Alexandru Ionaş, şi că l-a întrebat pe Molan cum îşi explică fap­tul că Lazăr Morariu nu l-a recunoscut. Mo­lan i-ar fi explicat că cel care l-a înar­mat este un alt Morariu, „cel care răs­punde de Poştă“.

 

Fără să aibă la mână o concluzie clară din punct de vedere medical şi cu un martor ca­re părea că mai mult încurca lucrurile decât le descâlcea, procurorului Ioan Dan nu-i mai rămînea decât să ia în con­si­deraţie declaraţia celuilalt Morariu. Fostul locotenent-major Morariu David, de la Serviciul 2 (Contrainformaţii economice) al Securităţii Braşov. Dar care era pro­ba­bilitatea ca şeful reţelei „teroriste“ de la Braşov să fie un ofiţer de birou, care asi­gura informativ obiectivele economice şi avea grijă ca „duşmanii să nu ne fure se­cre­tele tehnologice“? Toată lumea ştia că, musai, de „terorişti“ se ocupă temuta USLA.

 

Oricum, conform declaraţiei aflate la do­sar, David Morariu se îmbolnăvise pe 21 decembrie 1989 şi toată perioada fusese „în concediu medical“. Avea, evident, un ali­bi solid. La toate problemele anchetei se mai adăugau şi detalii neverificabile din declaraţiile ulterioare ale lui Molan, care a afirmat că l-a cunoscut pe Morariu prin intermediul unui fost colonel de Se­cu­ri­tate, pe nume Şovăială, şi că arsenalul cu care au fost înarmaţi s-ar fi găsit la do­miciliul acestuia. Nici alte informaţii fur­nizate de poştaş nu putuseră fi con­fir­ma­te: la niciuna dintre persoanele indicate nu fuseseră găsite arme, iar unii nici nu auziseră de el.

 

Lovitura de graţie a venit însă dintr-o adre­să a UM 01090 Predeal, din 28 de­cembrie 1989, aflată la dosar. Conform aces­teia, puşca semiautomată cu lunetă având seria C1359/1974, care fusese găsită asupra lui Molan pe 23 decembrie, apar­ţinea acestei unităţi. Fusese în dotarea lui Imecz László, militar în termen, împuşcat mortal în noaptea de 22/ 23 decembrie, în timp ce făcea parte din dispozitivul cons­tituit în zona Oficiului Poştal nr. 1.

 

Se contura o rezolvare simplă a întregului mister, una pe placul celor care ar­gu­mentau că nu a fost vorba despre niciun „terorist“, ci despre manipulare, confuzie şi o doză mare de prostie. Molan găsise ar­ma atunci când venise dimineaţa la mun­că şi o luase, probabil pentru a o preda autorităţilor. Fusese văzut de cetăţeni şi acuzat că ar fi fost împreună cu cei doi trăgători care săriseră gardul cimitirului pro­testant. De frică să nu mai fie bătut de militari şi de mulţime, a recunoscut că a tras şi a inventat o poveste, amestecând lu­cruri reale cu fabulaţii. A decedat, din nefericire, din lipsă de îngrijire medicală, în urma loviturilor din 23 decembrie. Cli­pea inventase şi el o poveste, din ce mo­tive nu era clar, dar detaliile ei se dove­diseră incoerente. În fond, ce garanţie morală prezintă un fost puşcăriaş?

 

Astfel, promiţătoarea anchetă reîncepută de procurorul Ioan Dan a fost din nou închisă în anul 1996, cu un nou NUP. De data aceasta, nu se mai putea spune că nu se făcuse nimic, deşi câteva întrebări con­crete rămăseseră în continuare fără un răspuns precis. Cum de identificase atât de rapid (28 decembrie) unitatea din Pre­deal puşca semiautomată cu lunetă a lui Molan? Cum ar fi putut aceasta să ajungă la poştaş, în contextul în care colegii lui Imecz László susţineau că armele care aparţinuseră celor trei militari ucişi în noap­tea de 22/23 decembrie în zona Poş­tei Centrale fuseseră ridicate de ei şi duse la sediul Consiliului Judeţean, iar nu lăsate pe stradă? Cine deschisese focul asupra de­taşamentului de la UM 01090 dinspre clă­direa poştei şi îl împuşcase pe Imecz Lás­zlo în cap, în plină noapte, cele două gloan­ţe trecându-i prin cască?

 

De fapt, de unde a început canonada în Braşov pe 22 decembrie 1989?

 

„Cristian“ deschide focul

                       

Pe harta Revoluţiei din decembrie 1989, Bra­şovul reprezintă un caz particular. Nu neapărat pentru că aici s-au petrecut lu­crurile despre care am vorbit până în acest punct, ci tocmai pentru că nu s-au petrecut anumite lucruri. De exemplu, până în noaptea de 22 decembrie 1989, nu s-a tras niciun foc de armă. Mai mult, nu au existat, nici în perioada premergătoare „fugii dictatorului“, nici imediat după, in­cidente notabile între forţele de ordine scoase în stradă şi manifestanţi. Spre deo­sebire de Timişoara, Sibiu etc., la Braşov, forţele Ministerului de Interne (Miliţie, trupe de Securitate, pompieri, USLA), mo­bilizate conform Planului Unic de Inter­venţie în 21 decembrie, au adoptat o ati­tudine pasivă. Nici manifestanţii, sosiţi în mare parte din fabricile Braşovului, nu au atacat cordoanele constituite în centrul oraşului şi nici nu s-au dedat la provocări. Totul a urmat o aparent nefirească linie paşnică.

 

Probabil că toată lumea s-ar fi aşteptat ca tocmai în oraşul lui „noiembrie 1987“ lu­crurile să ia o turnură dramatică, or, toc­mai pentru că a existat acel noiembrie s-a întâmplat exact invers. Atât forţele repre­sive, dar şi muncitorii braşoveni învă­ţa­se­ră lecţii foarte importante în 1987. De ace­ea, de exemplu, la Braşov au existat cor­doane de ordine compuse din muncitori, care s-au interpus între masa de mani­fes­tanţi şi forţele de ordine. Rezultatul? Zero provocări, zero riposte, zero victime. De ase­menea, delegaţia care a intrat să ne­gocieze cu autorităţile locale la Consiliul Ju­deţean s-a constituit rapid, iar lista de revendicări a fost foarte clară. Braşovenii erau, la acea oră, singurii din România ca­re aveau experienţa „negocierilor“ în ma­să cu regimul Ceauşescu. Şi o foloseau.

 

Cât despre Securitatea Braşov, în această fază, s-a mulţumit să filmeze manifestaţia din locurile stabilite în planurile de apă­rare şi să „controleze informativ“ masele de muncitori. Care s-au retras în ordine în noaptea de 21 şi au anunţat că vor re­veni pe 22. În acest context, este aparent ciu­dat că tocmai după ce punctul de ma­ximă tensiune fusese depăşit în Braşov, lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Ce s-a întâmplat de fapt?

 

La miezul nopţii de 22/23 decembrie 1989, la sediul Consiliului Judeţean (FSN) a fost transmisă informaţia că un depozit apar­ţinând Gărzilor Patriotice, aflat în locul cunoscut de braşoveni ca „După Ziduri“, ar fi atacat de „terorişti“. Imediat, fără să se facă niciun fel de verificare, desigur, căpitanul Mircea Dorian, de la UM 01181 Braşov, a primit misiunea să ia un de­ta­şament de soldaţi şi să întărească apă­ra­rea. Ofiţerul a raportat că nu cunoaşte Bra­şovul şi nu ştie unde este localizat res­pec­tivul depozit. Imediat, un revoluţionar aflat în sediul Consiliului Judeţean, pe nu­me Emil Ivaşcu, s-a oferit să-l ajute, afir­mând că ştie exact cum să ajungă acolo. De­taşamentul s-a deplasat la locul in­di­cat cu un camion militar şi a constatat că informaţia era falsă. S-au hotărât să se întoarcă şi să raporteze rezultatul mi­siunii.

 

Nu rezultă clar din declaraţii când anume a început Emil Ivaşcu să se confeseze mi­litarilor că a făcut armata „într-o unitate specială“ şi că este „trăgător de elită“. Cert este că a solicitat o armă „ca să-şi aducă contribuţia“. I-a cerut iniţial acest lu­cru unui militar în termen, care l-a re­fuzat. Între timp, evenimentele au luat o turnură neaşteptată.

 

În dreptul Hotelului „Capitol“, detaş­a­men­tul a fost oprit de un cetăţean, care i-a ru­gat să verifice două camere unde, afirma el, ar fi cazaţi nişte „tipi suspecţi“. Ofi­ţe­rul a intrat în hotel şi a verificat infor­maţia, care s-a dovedit la fel de falsă. În respectivele camere nu era nimeni. Ivaşcu şi-a reînnoit în acest moment cererea să i se dea o armă, adresându-se de această dată direct căpitanului Mircea Dorian. Pro­babil că desfăşurarea acţiunii nu i-a lăsat ofiţerului prea mult timp să reflecteze asu­pra respectivei cereri şi a cedat insis­ten­ţelor „revoluţionarului“. Un rol important l-a jucat şi faptul că atenţia căpitanului Dorian fusese distrasă de un nou incident, care se desfăşura chiar în faţa hotelului.

 

Un grup de cetăţeni înarmaţi opriseră o Da­cie pentru control şi constataseră că maşina era dotată cu o staţie de emisie-recepţie şi că în interior se găseau mai mul­te plăcuţe cu numere diferite de în­matriculare. Cei doi ocupanţi au fost luaţi pe sus şi ţinuţi sub ameninţarea armelor ca „terorişti“. Căpitanul Dorian şi soldaţii săi au încercat să prevină linşarea celor doi şi să lămurească povestea. De fapt, s-a dovedit că erau tot revoluţionari şi că pri­miseră misiunea să meargă în oraş să pro­cure pâine pentru cei care erau instalaţi în sediul Inspectoratului Judeţean de Se­cu­ri­tate. Afabil, şeful inspectoratului le su­ge­ra­se să ia maşina sa de serviciu din garajul uni­tăţii. Ar fi fost, probabil, un alt episod din seria confuziilor şi derutelor, dacă, fix în acele momente, Emil Ivaşcu nu ar fi des­chis focul cu pistolul-mitralieră proaspăt procurat asupra a doi tineri, Adrian Iov şi Ciprian Petraru, care cărau o bancă din parcul central pentru a construi o ba­ri­cadă. Rămâne un mister cum a putut con­funda el, fost militar „într-o unitate spe­cială“ şi „trăgător de elită“, o bancă din parc cu „o mitralieră de calibru greu“ (cum a declarat ulterior). Efectul acţiu­ni­lor sale a fost devastator şi nu numai pen­tru cei doi tineri, pe care i-a omorât fără ca nici măcar să-i someze.

 

Speriaţi de rafala de pistol-mitralieră, militarii din centrul Braşovului au deschis la unison focul în toate direcţiile de unde li se părea că s-ar putea trage. A fost punc­tul de plecare al unui adevărat măcel, în care la mijloc au fost prinşi oamenii aflaţi în piaţa centrală. Mult mai interesant pen­tru povestea noastră este însă că Emil Ivaş­cu, cel care a declanşat evenimentele sân­geroase din Braşov „din greşeală“ (sau din „eroare de fapt“), era tot un fost co­la­borator al Securităţii, cu numele cons­pirativ „Cristian“.

 

Cum avea să constate pe pielea lui Tudor Mo­lan, densitatea de „prieteni“ ai Se­cu­rităţii din Braşov aflaţi în miezul eve­nimentelor în acele zile, şi chiar după ace­ea, era extrem de ridicată...

 

(Va urma)        

 

Prima parte poate fi citită aici.               

TAGS : USLA Trosca Nicolae Paraschiv MApN
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
2768
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.