Mitingul din 21 decembrie 1989. Epitaful unui alt episod al „loviturii de stat”

În liniştea de mormânt, care trebuia asigurată atunci când „Tovarăşul“ vorbea, vacarmul s-a auzit mai puternic decât a fost în realitate şi a avut un efect psihologic puternic. S-a instalat un început de panică. După ce a încercat să-şi continue discursul, Nicolae Ceauşescu s-a oprit de tot şi a continuat, blocat, să privească spre zona unde începuse dezordinea. Exact în acest moment, cei de la Securitate au tras concluzia că este în plină desfăşurare un atac în forţă asupra sediului CC. „Tovarăşul“ este în pericol!

Revoluţia din decembrie 1989 este re­pre­zentată astăzi în spaţiul public de o sumă de imagini emblematice. Ele, imaginile, sunt cele care marchează fiecare sfârşit de an, de la acea lună decembrie încoace, şi sunt reluate în buclă. Evident, aceste mo­mente sunt importante, jalonează firul eve­nimentelor şi marchează etape hot­ă­râ­toare în desfăşurarea lor ulterioară. În plus, rememorarea lor este justificată şi pentru că, să recunoaştem, sunt extrem de expresive, motiv pentru care sunt pre­ferate constant de realizatorii tele­vi­ziu­nilor, constrânşi să explice în 15 minute, între starea vremii, ultimul scandal politic şi pregătirile de Crăciun, importanţa unor zile atât de complexe încât, fiecare în par­te, ar putea fi subiect de documentar. „Să ne amintim!“, ni se repetă obsesiv. Foarte bine, să ne amintim!

Marea perdea de fum

Doar că, pentru a-ţi aminti ceva, ar trebui în primul rând să ai ce. Sau, ca să fiu mai precis, ar fi bine să ne amintim ce s-a în­tâmplat cu adevărat, şi nu păreri, opinii sau, şi mai grav, invenţii ale unor per­sonaje, care fie sunt rău intenţionate, fie sunt uşor de manipulat de zgomotul pro­dus de trendul general al unei „istorii“, care mai are foarte puţin până la adău­ga­rea ultimei cărămizi din construcţia unui univers alternativ. Cel în care au existat doar „comploturi“ şi „lovituri de stat“, in­tervenţii sovietice, americane şi ma­ghia­re (rod al unor înţelegeri oculte), „erois­mul“ lui Ceauşescu, „trădarea“ Securităţii (care, chipurile, a pus umărul la căderea regimului pentru a salva integritatea teri­to­rială a României, fapt pentru care ar me­rita, nu-i aşa, o statuie). Cel în care oa­menii ieşiţi în stradă din disperare sunt etichetaţi din vârful buzelor, cu un dis­preţ nedisimulat şi, foarte grav, având în spate siglele unor instituţii ale unui stat membru NATO şi UE, ca fiind „fraierii“ ca­re au fost masă de manevră la „Marea Aglo­meraţie din decembrie 1989“.

„Aţi fost manipulaţi ! Voi nu ştiţi la ce aţi participat! Vă explicăm noi!“, le repetă tot mai apăsat şi mai vocal, cu fiecare an care trece, Filip Teodorescu, Iulian Vlad, Au­rel Rogojanu şi mulţi, mult prea mulţi, alţii. „Autorităţi în domeniu“ cu sentinţe definitive de colaborator (şi nu orice fel, citiţi dispozitivul sentinţei civile nr. 5261/25.09.2012 şi veţi descoperi cum „istoricul” nostru fugărea în 1984 pe stradă, pentru 500 de lei, un cetăţean care fotografiase o coadă la carne!), foşti securişti care se prezintă de o manieră hilară ca fi­ind „de intelligence“ (unul dintre ei, Va­sile Mălureanu, a produs cea mai in­te­re­santă călătorie în timp din istorie, ideea cen­trală a volumului său intitulat Apă­ra­rea Ordinii Constituţionale fiind că el a fost singurul ofiţer de Securitate care a reu­şit performanţa să lucreze la amintita for­maţiune, care aparţine astăzi de SRI, îna­inte de 1989), jurnalişti aproximativi sau pur şi simplu lipsiţi de cele mai ele­mentare cunoştinţe şi convinşi că nici nu trebuie să le caute alcătuiesc o per­ma­nen­tă „orchestră de alămuri“, care cântă, pâ­nă la extenuare, o singură piesă: „lovitură de stat!, lovitură de stat!, lovitură de stat!“. Pardon, două. Mai e şi „complot in­ternaţional!“, „complot internaţional!“, „complot internaţional!“.

Acelor oameni oneşti, care, înnebuniţi de acest zgomot constant, au ajuns să se în­doiască până şi de propriile trăiri şi amin­tiri din acele zile, le dedic rândurile ur­mătoare. Nu vi s-a părut! Doar că nu aveaţi cum să înţelegeţi tot tabloul, din moment ce piesele esenţiale v-au fost as­cunse de o mare perdea de fum.

Creată, în cazul de faţă, încă din decem­brie 1989, de...

... O grenadă pe nume GELA

O primă precizare: mitingul convocat de Nicolae Ceauşescu în 21 decembrie 1989, cel care trebuia să fie o reeditare a mo­mentului său de glorie din august 1968, nu a fost „spart“. După o busculadă de­clanşată aparent din senin şi după ce o parte a oamenilor mobilizaţi au fugit pa­ni­caţi, majoritatea au fost opriţi de cor­doanele de ordine instalate spre zona Uni­versitate şi readuşi în piaţă, unde Nicolae Ceauşescu şi-a continuat discursul mai bine de 15 minute. A avut timp să-şi re­vi­nă şi să mintă că „în chiar această di­mi­neaţă“ s-au adoptat hotărâri privind mă­rirea pensiilor şi a salariilor, precum şi a indemnizaţiilor copiilor. Ba chiar a prins curaj şi a condamnat „intervenţia străină de la Timişoara“, a evocat momentul său fa­vorit de luptă „a întregului popor îm­po­triva invadatorilor“, care nu au venit ni­ciodată (1968), şi a încheiat apoteotic re­citând ultimele două versuri din... Deş­teaptă-te, române!. Dacă i-ar fi ars cuiva de glume în acele momente, acest episod chiar ar fi rămas în istoria bancurilor noas­tre naţionale. Astăzi puţini îşi aduc aminte de el.

Abia după ce şi-a terminat numărul, ade­vărat, mai repede decât ar fi dorit, se­cretarul general le-a permis „oamenilor mun­cii“, îngheţaţi, înfricoşaţi şi mânaţi doar de ideea de a scăpa mai repede de acolo, să plece. Unii nu s-au mai oprit pâ­nă acasă, alţii s-au întors „la program“ să predea recuzita luată pe semnătură, iar mult mai puţini au rămas să vadă ce-i cu grupurile de „huligani“ din zona Uni­versitate-Romană-Unirii. Şi mai puţini li s-au alăturat.

Oricum, fuseseră mult sub aşteptări. Nu se arătaseră deloc pătrunşi de „entuziasm revoluţionar“ (pe imaginile difuzate la te­levizor se vede clar că doar primele rân­duri se agită, cele unde erau plasaţi „mun­citorii“ de la Securitate, ceilalţi par­ti­ci­panţi stau pur şi simplu nemişcaţi). Ar fi fost şi greu, şi nu numai din cauza eve­nimentelor care se întâmplau chiar în acele momente în restul ţării, dar şi pen­tru că fuseseră convocaţi de la primele ore ale zilei, ţinuţi încolonaţi în frig, apoi ex­pediaţi sub motivul că „s-a anulat!“, în­torşi din drum (cei care au mai putut fi întorşi) şi apoi amestecaţi într-o buli­bă­şeală organizatorică atipică pentru un astfel miting. Totul din cauza grabei şi ex­cesului de zel al lui Barbu Petrescu. „Omul cu ideea“.

Imagine de la mitingul din 21 decembrie 1989

De regulă, participanţii, selectaţi strict pe bază de dosar, ultraverificaţi de Securitate şi supravegheaţi de secretarul de partid pe întreprindere, care răspundea cu propriul cap pentru fiecare dintre ei, nimereau cu ochii închişi „sectorul“ unde erau repar­ti­zaţi matematic de fiecare dată şi ştiau „programul“ pe de rost. Era suficient să li se transmită „6!“ şi ştiau că trebuie să strige cât pot de tare „Ceauşescu şi po­porul!“. Animale perfect antrenate. Ori­cum, chiar dacă nu strigau, nu era nicio problemă. Instalaţia de sonorizare, mon­tată pe stâlpi, era suficientă, iar benzile înregistrate din carele de montaj ale Te­leviziunii puteau s-o ţină în urale la ne­sfârşit. Ar fi fost o problemă doar pentru ei. Asta pentru că oamenii de la Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă sau UM 0666), Securitatea Municipiului Bucureşti şi USLA (Unitatea Specială de Luptă Anti­teroristă) erau amestecaţi în mulţime şi încadrau grupurile în careuri strânse, astfel încât observau cu uşurinţă dacă ci­neva avea o problemă cu „entuziasmul“. Sau dacă era brusc lovit de vreun sen­ti­ment „antisocial“. Ceea ce avea şanse mi­nime să se producă, din partea unora care erau trecuţi pe tabele nominale, cu sem­nătură şi tot restul. De la aceste premize, cât se poate de corecte, a apărut teoria că la un eveniment atât de strict monitorizat era imposibil să existe un act de provocare fără ca el să fi fost cumva facilitat sau chiar încurajat de către cei care „păzeau mitingul“. Ca şi în cazul celorlalte astfel de „teorii“, adevărul este spus doar în can­titatea care convine. Şi vinde.

Adevărul întreg este că nu au existat „pro­vocatori“ şi nici „protestatari“ în int­e­riorul pieţei. Nu era nimeni înarmat cu „pe­tarde“ (l-ar fi „săltat“ înainte să apu­ce să scoată ceva din buzunar) şi nici nu au existat forţe diversioniste care „să îm­pungă femeile cu cozile steagurilor“ sau care să dea drumul la „ultrasunete“ din echi­pamente speciale ascunse sub haine. Această ultimă parte a „teoriilor“, cea cu „sunetele“, este singura care are legătură cu realitatea, pentru că toată lumea a au­zit acel vuiet intens, care a indus o panică animalică între oamenii din piaţă. Dar, din nou, nu este chiar cum „se ştie“. Să nu anticipăm.

Ceea ce a existat atunci sunt grupurile de protestatari („huliganii“) care se strân­se­seră încă din dimineaţa zilei de 21 de­cem­brie 1989 în jurul pieţei unde urma să se desfăşoare mitingul oficial. Nu era prima manifestare de acest fel în Bucureşti. Pu­ţin cunoscute, sau ignorate în mare parte, au existat gesturi de solidaritate cu Timi­şoara şi în zilele anterioare. Au existat per­soane care au întreprins acţiuni pro­tes­ta­tare cu acel curaj pe care ţi-l poate da doar disperarea şi sentimentul că nu mai ai nimic de pierdut. De exemplu, acel bărbat, rămas din păcate anonim, care a străbătut câteva străzi centrale ale Capi­ta­lei la volanul maşinii personale strigând „Jos Ceauşescu!“, pe 20 decembrie 1989, ziua în amiaza mare. Cum aşa ceva era pur şi simplu o nebunie, conspiraţioniştii l-au trecut rapid în categoria „diver­sio­niştilor“ şi au sugerat că era o provocare „cu voie“ de la Securitate. Nu era. Au fost şi ei surprinşi de îndrăzneala respectivului şi nu au avut timp să reacţioneze, motiv pentru care nu-i cunoaştem astăzi iden­ti­tatea. Nu figurează pe lista arestaţilor, ră­niţilor sau ucişilor de dinainte de 22 de­cembrie 1989.

Nu ştim, din păcate, prea multe nici des­pre identitatea tuturor celor care formau acele grupuri organizate ad-hoc. Se poate să fie vorba despre „tineri sosiţi de la Timişoara“ sau despre tineri bucureşteni. Cercetările Parchetului Militar confirmă existenţa lor deoarece o parte dintre ei au fost răniţi în urma ciocnirii cu forţele de ordine care blocau accesul spre mitingul oficial. Rezoluţia nr. 171/S/27 mai 1992 a Parchetului Militar Bucureşti dispune ne­începerea urmăririi penale privind împre­jurările în care s-a produs rănirea a 16 per­soane „care făceau parte dintr-un grup de persoane care a pătruns în piaţă scandând lozinci anticomuniste“. Ori­ci­ne ar fi fost, aceşti tineri erau monitorizaţi îndeaproape de organele represive, care se aşteptau la acţiuni în forţă din partea lor.

Existenţa acestei situaţii şi a unei stări generale de spirit tensionate în Bucureşti, cunoscută şefilor Securităţii din rapoartele echipelor de filaj din teren, i-a făcut să fie rezervaţi în momentul în care Barbu Pe­trescu a venit cu „ideea genială“ de a re­edita momentul 1968. Există destul de multe relatări că, la început, nici Nicolae Ceauşescu nu a fost foarte convins că e o idee bună. Existenţa acestei controverse „la vârf“, care se pare că a durat până în ultimul moment şi chiar dincolo de el, este explicaţia confuziei care a precedat mitingul. Până la urmă, sedus de propria mitologie voievodală, secretarul general a avut ultimul cuvânt şi a decis să se mear­gă înainte spre... august 1968. Generalul-ma­ior Marin Neagoe (şeful Direcţiei a V-a) şi-a încărcat mitralierele amplasate în spatele geamurilor de sub balcon, cât să nu le vadă cei din piaţă, iar oamenii săi din holul de intrare şi-au strâns mai bine sub braţ automatele „scurte“ pe care le purtau pe sub vestonul costumelor de va­ră. Lunetiştii de la Serviciul Trasee şi de la USLA, plasaţi pe acoperişurile din zonă, au desfăcut pachetele cu muniţia de răz­boi şi şi-au luat reperele. Ei erau pre­gă­tiţi. Aşa cum erau de obicei.

S-a dovedit că, nepregătiţi pentru a ges­tiona în mod eficient situaţia („lipsiţi de orientare politică“ în termenii epocii) sau poate doar surprinşi, au fost cei din deta­şa­mentul USLA, care completa cordoanele formate din plutoanele de intervenţie ale Miliţiei (FOI) şi trupelor de Securitate amplasate în zona străzii Oneşti. Şi asta pentru că, atunci când unul dintre gru­purile de protestatari menţionate a în­cer­cat să pătrundă în piaţă scandând lozinci anticomuniste, ei au acţionat brutal, cu exces de zel, datorită faptului că erau deja „montaţi“. Pentru a-i respinge şi speria pe protestatari au aruncat înspre ei cu o GELA (Grenadă cu Efect Luminos şi Acus­tic). Aflată exclusiv în dotarea USLA, acest tip de grenadă era destinată ac­ţiu­nilor de anihilare a unor eventuali tero­rişti, în situaţia în care aceştia ar fi luat os­tateci, şi avea scopul de a crea (prin zgo­mot puternic şi efect luminos) câteva mo­mente de dezorientare, suficiente pentru a fi capturaţi. Era, evident, creată pentru a fi folosită în spaţii închise. Dar, tipic pentru lunga şi legendara noastră istorie de improvizaţii, şi uslaşii s-au condus du­pă ideea „asta avem, cu asta dăm!“. Efec­tul a fost cu totul neaşteptat.

Nicolae şi Elena Ceauşescu la ultimul miting din 21 decembrie 1989

Bubuitura rezultată, care s-a auzit până în balconul CC–ului, culmea (şi să se mai spună că istoria nu are umorul ei negru!), exact în momentul în care Nicolae Ceau­şescu mulţumea „organizatorilor acestei mare (sic!) adunări populare“, i-a speriat pe oamenii din piaţă, care au început să se agite, să se împingă şi au produs o bus­culadă. În liniştea de mormânt, care tre­buia asigurată atunci când „Tovarăşul“ vor­bea, vacarmul s-a auzit mai puternic decât a fost în realitate şi a avut un efect psihologic puternic. S-a instalat un în­ce­put de panică. După ce a încercat să-şi continue discursul, Nicolae Ceauşescu s-a oprit de tot şi a continuat, blocat, să pri­vească spre zona unde începuse dezor­di­nea. Exact în acest moment, cei de la Se­curitate au tras concluzia că este în plină desfăşurare un atac în forţă asupra se­diului CC. „Tovarăşul“ este în pericol!

În câteva secunde, Iulian Vlad şi restul şefilor de direcţii implicate în măsurile de securitate a mitingului s-au evaporat din balcon şi cu o rapiditate de sprinteri s-au repezit la telefoanele operative şi la staţiile radio.

Vin ruşii? „Ho, bă!“ Nu încă...

Până să primească informaţii concrete de la oamenii lor din piaţă, şefii Securităţii au intrat în rolurile prevăzute în planurile de apărare a sediului CC şi s-au apucat să-şi mobilizeze forţele. Mitralierele lui Nea­goe au apărut ameninţător în geamuri, iar „rezerva“ de la Direcţia a V-a a ieşit atât de repede afară că nu au mai apucat să-şi tragă paltoanele şi au apărut în cos­tumele subţiri de vară pentru a forma un semicerc în faţa intrării. Lansatoarele de grenade fumigene din lateralele CC-ului, mascate de prelate, au fost orientate spre pia­ţă. Dar să nu credem că doar Secu­ritatea era singura care avea sarcini con­crete „în caz că...“.

Sarcini concrete aveau şi oamenii lui Ilie Ceauşescu. Da. Fratele lui Nicolae Ceau­şes­cu, adjunct al ministrului Apărării şi şeful Consiliului Politic Superior al Armatei. În decembrie 1989 el era unul dintre cei mai pătimaşi susţinători ai teoriei „in­vaziei armate“ care s-ar afla în des­fă­şurare şi un permanent agitator al spiri­telor din cercul puterii în această direcţie. Ideea fixă a lui Ilie Ceauşescu, şi nu numai a lui, era că evenimentele de la Timişoara sunt puse la cale de „unguri“ în com­pli­citate cu „ruşii“ şi ele prefaţează o invazie militară în forţă. Pe ce se baza?

Pe o telegramă trimisă de la Belgrad de ata­şatul nostru militar, care informase că omologul său iugoslav îi dezvăluise că „se pregăteşte ceva“, pe faptul că primise o informare de la DIM (Direcţia de Infor­ma­ţii Militare) că armata maghiară plasase câteva unităţi din zona de frontieră în stare de alarmă (sistaseră comunicaţiile radio) şi pe ideea generală că „ruşii, coc ei ceva!“. Suficient motiv să se deplaseze per­sonal după începutul revoltei de la Ti­mişoara la unităţile Armatei 1 pentru a le ţine prelegeri despre „invazia străină“ şi a-i mobiliza pentru luptă. Că momentan trebuiau să se lupte cu nişte civili neînar­maţi şi pe deasupra şi români neaoşi nu era o problemă. Erau „diversioniştii deghi­zaţi“ care precedau invazia. Nu-i spusese asta Iulian Vlad? Şi, dacă Securitatea nu ştia, cine să mai ştie? Se leagă!

Că Ilie Ceauşescu era convins că „duş­ma­nii externi“ îi puseseră gând rău fratelui său este de înţeles, dar problema este că le-a transmis „viziunea“ sa şi subor­do­na­ţilor. Care subordonaţi erau şi pe 21 de­cembrie 1989 în piaţa unde se desfăşura m­itingul. Dacă cineva ar fi avut curio­zi­tatea să citească până la capăt Ordonanţa 692/C2/2016 a procurorului Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Mi­litare, ar fi putut să producă titluri mai interesante decât „S-a redeschis Dosarul Revoluţiei!“.

După o introducere tehnică (motiv pentru care cred că nimeni nu s-a ostenit să par­curgă restul documentului), se trece la sub­capitolul intitulat Cronologia eveni­men­telor. Aici este prezentată o declaraţie a martorului Ionel Dumitrescu, colonel inginer, ofiţer I la UM 02348 (Secţia de în­zestrare cu materiale tehnice a Consiliului Politic Superior al Armatei) „având ca atribuţii asigurarea cu tehnică de pro­pa­gandă la inamic a UM 02487 (război psihologic şi asigurarea cu tehnică de pro­pagandă şi cultură – televizoare, apa­rate radio, amplificatoare de putere, mag­netofoane – pentru întreg Ministerul Apă­rării Naţionale )“.

Ce aflăm din ea? Anume că „la data de 21 decembrie 1989 de la unitatea mea au fost trimise mai multe autospeciale care au avut rolul de a amplifica sunetul (res­pectiv de a dubla sistemul celor de la Radiodifuziunea Romînă). Autospecialele trimise au fost sub comanda loco­te­nen­tului-major Grumaz Alexandru, care în prezent ocupă funcţia de consul general al României la Shanghai [la data decla­raţiei, n.n.]. Autospecialele au fost sursa sunetului auzit atunci când adunarea populară organizată în piaţa palatului s-a dezorganizat, iar participanţii au înc­e­put să fugă“.

Iată sfârşitul misterului. Crezând, după ex­plozia grenadei, ca şi cei de la Se­cu­ri­tate, că sediul CC-ului urmează să fie ata­cat în forţă de „diversionişti“, oamenii lui Ilie Ceau­şescu au primit ordin să pună pe am­plificatoarele din piaţă benzile lor de pe simulatoarele de „război psihologic“. Ceea ce explică precis vuietul care a pro­dus acea senzaţie de panică (asta şi trebuia să pro­du­că!) care a făcut ca mulţimea să fugă şi să se calce în picioare, urmărită de „tan­curi“ şi „avioane“. De ce au recurs la aceas­tă mă­sură radicală? Pentru a elibera rapid pia­ţa şi a permite forţelor din jurul peri­me­trului să se concentreze în jurul sediu­lui pentru „a-l apăra pe Tovarăşul Ste­jaruI“ (numele de cod al lui Nicolae Ceau­şes­cu în planurile şi comunicaţiile Se­curităţii).

Ironia supremă este că singurul care a avut capacitatea de a analiza corect si­tuaţia de fapt şi care a blocat un şir de ac­ţiuni ce ar fi condus la un plauzibil măcel a fost tocmai Stejarul. Poate şi pentru că avea posibilitatea să vadă ce se întâmplă de fapt în piaţă de la înălţimea balconului, Nicolae Ceauşescu şi-a dat seama că nu există un pericol iminent, a refuzat suges­tiile de a „intra în sediu“ şi a anulat ipo­teza panicardă a atacului cu un scurt „Ho, bă!“. Care a avut exact sensul primar, pentru că rotiţele planului în desfăşurare s-au oprit imediat.

Oamenii lui Neagoe şi Vlad şi-au pus pie­dicile la arme şi au rămas pe poziţii până când cordoanele de ordine i-au recuperat pe fugari de pe străzile laterale şi i-au îm­pins, împreună cu cei care se refugiaseră în preajma intrării în CC, la loc în piaţă. I-au aşezat, cu chiu, cu vai, cât să dea im­presia că nu sunt aşa de puţini, şi au ape­lat şi la forţele de rezervă ale Direcţiei a V-a şi SMB din interiorul Bibliotecii Na­ţionale ca să completeze rândurile rărite.

Nicolae Ceuaşescu şi-a reînceput discursul, dar toată lumea văzuse deja ce era de văzut. „Poporul“ (chiar şi „loialiştii“ aduşi cu forţa) nu mai era cu ei ca în 1968.

Trebuiau să se bazeze doar pe Armată şi Securitate ca să „reziste“.

Totuşi, deşi încă aveau tancuri, mitraliere şi oameni care să tragă cu ele, cel mai im­portant moment, cel psihologic, fusese de­ja pierdut. Se văzuse la televizor că le era frică...