Donald Trump și uitarea tradiției politice americane

După o campanie electorală mai stridentă decât oricare alta, Statele Unite au, de câ­teva zile, un nou președinte. Depunerea ju­rământului și discursul de învestire al lui Donald Trump au avut loc, așa cum se întâmplă de obicei, într-un cadru ce­re­mo­nial, marcat de ritualurile specifice trans­ferului pașnic al puterii, un eveniment sim­bolic al democrației americane. Fes­ti­vitățile legate de această învestire – cân­te­ce patriotice, rugăciuni etc. – sunt primul contact oficial al noului președinte cu va­lorile tradiției fondatoare a SUA, pe care va jura să le respecte, legitimându-și ast­fel accesul la funcția supremă în stat.

Discursurile inaugurale ale noilor pre­șe­dinți reprezintă punctul culminant al aces­tor evenimente ceremoniale, ele având, de obicei, dincolo de abordarea unor teme concrete, o dimensiune metaforică accen­tuată, plasând provocările prezentului în perspectiva destinului istoric al Americii în lume. Trei realități simbolice au avut o prezență constantă în discursurile inau­gu­rale din ultimele decenii: Divinitatea, a că­rei voință era considerată originea acțiu­nilor SUA în lume, noul președinte, în­scris în descendența părinților fondatori, și națiunea americană, căreia i se cerea să ră­mână loială principiilor și valorilor fun­damentale ale statului, așa cum sunt ele în­­scrise în documentele fondatoare ale SUA.

Din aceste trei mari nuclee simbolice, noul președinte deriva, în discursul său inaugural, sensul acțiunilor SUA în lume, ele fiind asociate, în ultimele decenii, cu răspândirea democrației și a libertății, cu respectarea drepturilor universale ale omului, cu menținerea păcii globale etc. Noii președinți proclamau de fiecare dată necesitatea unei renașteri și a unei regenerări morale a na­țiunii, a unui nou început, văzut însă ca o reluare, în condițiile prezentului, a ve­chiu­lui legământ cu părinții fondatori ai SUA, garantul unității societății americane.

Așa cum era de așteptat, dincolo de cadrul exterior al ceremoniei, niciunul dintre aces­te elemente nu a pătruns în discursul lui Do­nald Trump, care a ratat cu totul nu doar solemnitatea momentului, ci și anvergura politică proprie discursurilor de acest tip. În locul reafirmării idealurilor fondatoare ale SUA într-un discurs politic de nivel înalt, care să se adreseze întregii națiuni americane, no­ul președinte a ales să ducă mai de­par­te, într-o modalitatea brută și prozaică, mesajele campaniei sale electorale, adresandu-se în principal votanților săi.

Make America Great Again

În campania sa electorală, Donald Trump nu a reluat în mod substanțial niciunul dintre idealurile tradiției politice americane, me­sajul său ideologic fiind unul total atipic, mercantilist, blocat în cheltuieli, joburi și plata facturilor, aproape lipsit de o dimen­siune propriu-zis politică. Chiar și slo­ga­nul său de campanie, Make America Great Again – preluat de fapt din cam­pania lui Reagan din ‘80 –, deși proclama nevoia unei regenerări a națiunii printr-o reîntoarcere la un trecut mai bun, nu pu­nea accentul pe reafirmarea unor valori fon­datoare ale SUA, ci, exact pe dos, pe ideea degenerării prezentului, a declinului actual al statului american, gândite și ele, în cele din urmă, în termeni strict eco­no­mici.

Mercantilism și decadență

Peisajul distopic descris de Trump s-a situat la antipodul scenariilor obișnuite de campanie, care încercau să legitimeze noi­ proiecte politice prezentându-le ca ten­tative de a duce mai departe, în anumite cazuri concrete, vechile valori fondatoare ale SUA – libertatea, egalitatea etc. –, fun­damentul unei Americi ideale. Trump nu a descris în niciun fel acel „great again“ din sloganul său de campanie, nefiind foar­te clar care este America ideală pe care vrea să o recupereze. El s-a axat în schimb pe descrierea problemelor prezentului, exa­gerate până la nivelul unui mit al de­ca­denței: visul american e mort, țara se duce de râpă; economia e distrusă; SUA pierd încontinuu, atât în fața adversarilor săi, care sunt mai inteligenți decât liderii ame­ricani, dar și în fața aliaților săi, pe care îi subvenționează în timp ce aceștia o je­fu­iesc; conducătorii săi politici nu sunt ca­pabili de nimic, sunt lipsiți de energie, cen­zurați de corectitudinea politică, ne­gociatori slabi, corupți, controlați de gru­purile de lobby și de donatorii lor; ins­ti­tuțiile sunt ineficiente, alegerile sunt frau­da­te, media răspândește știri false, pe scurt, totul e altceva decât ceea ce pare a fi, cu accentele conspiraționiste de rigoare.

Singura realitate mitologizată pozitiv în cam­pania sa electorală a fost aceea a pro­priei sale persoane, chiar și aceasta fiind construită însă nu în direcția obișnuitelor profiluri politice ale președinților repu­blicani sau democrați, ci în aceea a unui „om de succes“, imagine desprinsă din fan­tasmele societății de consum, ali­men­ta­tă de cultul celebrității și de spectacolul mediatic aferent acestuia. Nu s-a căutat cre­area unui profil politic substanțial, ci popularitatea dată de o audiență cât mai mare, indiferent dacă aceasta era obținută prin bufonerii politice, declarații șocante, exagerări, insulte, atacuri la persoană, con­troverse, jumătăți de adevăruri sau contradicții. Acest întreg spectacol nu a intrat în­să aproape deloc într-un spațiu politic, ne­trecând dincolo de imaginea afaceristului de succes, care negociază și câștigă și care intenționează să conducă politica SUA cam cum își gestionează propria afacere. Chiar și Dumnezeu, instanța supremă a le­gi­­timării politicilor SUA, menționat de­se­ori de republicanii dornici de a-și evi­den­ția caracterul creștin-conservator, a apă­rut în mod repetat în discursurile lui Trump doar într-un context economic, acesta afir­mând că el „va fi cel mai mare pro­du­cător de joburi pe care Dumnezeu l-a creat vreodată“.

Mari teme trecute sub tăcere

Discursul inaugural al lui Donald Trump a dus mai departe mesajele războinice ale campaniei electorale, noul președinte fiind surprinzător nu atât prin ceea ce a afir­mat – „carnagiu“, izolaționism, gra­ni­țe mai sigure, infrastructură –, cât prin am­ploarea omisiunilor sale. Trump nu a făcut nicio referire la temele esențiale ale politicii SUA din ultimele decenii și cu atât mai puțin la acele elemente ale moș­tenirii politice a Americii care au ajuns să aibă un statut sacru și o prezență absolut obligatorie în discursurile ținute la cel mai înalt nivel al statului.

Nu a existat nicio referire, de niciun fel, la părinții fondatori ai statului, caz cu si­guranță unic în ultimele decenii. Nu au fost citate nici cuvintele acestora, nici cele ale altor mari figuri ale istoriei SUA, nici ale unor figuri mai puțin cunoscute, dar exemplare prin sacrificiul lor, așa cum se obișnuia, neexistând nici măcar o men­țiune în această direcție. Trump nu a re­luat narațiunea vechiului legământ pe ca­re americanii trebuie să-l ducă mai de­parte, nespunând nimic despre caracterul sacru al documentelor fondatoare ale statului, nimic despre destinul excepțional al națiunii americane și despre datoriile pe care acesta le implică, nimic despre în­vățăturile care pot fi trase din marile eve­nimente ale istoriei SUA. În plus, noul pre­ședinte nu a spus nimic despre marile te­me ale politicii americane din ultimii zeci de ani, nimic despre situația libertății în lume, despre democrație, egalitate, drep­tu­rile omului, piața liberă, pacea globală etc. Divinitatea a trecut totuși de nivelul creării de noi joburi, ajungând însă într-un context la fel de atipic pentru aceste dis­cursuri, fiind asociată cu armata și forțele de ordine, alături de care ar urma să pro­tejeze poporul.

Izolaționism, prosperitate și absența... măreției

Președintele Trump nu a spus nimic nici des­pre drepturile omului, care „nu țin de ge­nerozitatea statului, ci de voința Di­vi­nității“ (Kennedy, 1961), nici despre SUA care „vor sări în ajutorul speciei umane oricând va exista în lume un stri­găt de aju­tor“ (Reagan, 1985), nici despre „stra­te­­gia SUA de a susține dezvoltarea miș­că­rilor și instituțiilor democratice în toate națiunile și culturile“ (Bush, 2005), nici despre faptul că „interesul cel mai ma­re în privința păcii globale îl are na­țiunea cea mai puternică“ (Obama, 2013), nici des­pre „capacitatea inegalabilă a pieței de a produce bogăție și de a răs­pândi li­bertatea“ (Obama, 2009), nici des­pre SUA, „care își apără propria li­bertate stând de pază la granițe în­de­păr­tate“ (Bush, 2005) și lista ar putea con­tinua.

Totul a fost înlocuit de un singur mit, ace­la al prosperității SUA, pe care noul pre­ședinte va încerca să-l realizeze pe baza neîntrecutelor sale calități de negociator și prin planurile sale economice – pro­tec­ționism, reconstrucție internă, locuri de muncă, consumul produselor proprii etc. Donald Trump a introdus astfel la acest nivel, pe fondul ignorării tradiției politice americane, un fel de personalism eco­no­mic, înlocuind discursurile inaugurale cla­sice, bazate pe cultivarea pioasă a marilor momente fondatoare ale istoriei SUA și pe descrierea destinului său în lume, cu un discurs în care a rămas doar magia financiară prin care va face America să „câș­tige din nou“. Cei patru ani de mandat ai noului președinte ne vor arăta dacă toate aceste mari absențe ale discursului său vor duce la acea Americă măreață pe care o visează, orice ar însemna asta, sau la o Americă cu o infrastructură mai bună, cu mai multe joburi, cu granițe mai sigure, dar căreia, dincolo de toate acestea, toc­mai măreția îi va lipsi.