Irina (II)

2. Exorcismul cotidian

Pentru a purcede la un exorcism, orice pre­ot ortodox va deschide Molitfelnicul. În ediția din 2002, de pildă, Molitfele Sfân­tului Vasile cel Mare ori cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur le va gă­si la capitolul Dezlegări și molitfe – vechi termen sla­von pentru rugăciuni. Sluj­be, în fond, consonante cu toate celelalte din volum – alături de Liturghier, prin­cipalul ghid al activității liturgice a preotului, una strict formalizată. Res­pec­ti­vul capitol cuprinde şase rugăciuni, dintre care trei cer dezlegarea de blesteme și două – mo­litfele menționate – îl blestemă pe diavol. În ceea ce privește spovedania, absolvirea finală a penitentului presupune pro­nun­țarea și a următoarei expresii: „... te iert și te dezleg de toate păcatele tale...“. Să remarcăm că un același verb, decisiv, a ajuns să fie asociat și cu spovedania, și cu exorcismul: a dezlega. Să fie oare vorba de același sens teologic? Privind mai în­deaproape, una e a fi dezlegat de o po­vară, pe care conștiința o tot ducea în câr­că, iar alta e a fi eliberat de o forță care îți paraliza, cel puțin parțial, voința. Blocaje interioare pot apărea oricând în viața omu­lui, dar nereușita (temporară) de a te mo­biliza eficient nu e identică cu imposi­bi­li­tea (datorată legării de către altcineva cu lanțuri mutilante). A le echivala – ceea ce se întâmplă în mintea multor preoți ori cre­dincioși – riscă să deturneze ac­cep­țiu­nile ambelor practici. Astfel încât spo­ve­dania devine un mic exorcism, în timp ce exorcismul ajunge să corespundă unei spo­vedanii mai abisale – comparabilă cu ape­lul terapeutului la hipnoză. Ținta pare ace­eași: alungarea duhurilor rele în favoarea celor bune – ceea ce se întâmplă și în ca­zul celorlalte slujbe din Molitfelnic: sfeș­tanii, botezuri, masluri etc. La urma ur­mei, nu asta înseamnă duhovnicie? Le in­vocăm pe unele și le gonim pe celelalte. Toate acestea, însă, ajung ușor să semene cu un război spectaculos, dar în care omul nu prea are un rol dincolo de con­sim­ță­minte ori refuzuri. Dacă schematizăm – pen­tru elocvență –, am putea chiar spune că o astfel de înțelegere a duhovniciei nu e departe de un joc video, în care activăm soldații a două tabere în funcție de op­țiunile noastre bune ori rele – precum do­uă butoane. Dar lupta reală o duc ei. Ca să înțelegem mutația între efortul moral (de tip clasic) și asceza creștină de tip mo­na­hal trebuie doar să comparăm exortațiile lui Marcus Aurelius, de pildă, cu biografia exemplară a lui Antonie cel Mare. Înțeles preponderent ca o confruntare cu dracii, demersul de perfecționare morală al creș­ti­nului capătă alte mize decât la pre­de­ce­sorii săi. Antonie se scufundă într-un de­vas­tator război singuratec cu duhurile re­le, uneori cu implicații fizice năucitoare – e aproape zdrobit de bătăile primite, iar supraviețuirea lui e mai mult pro­vi­den­ția­lă. Seamănă cu un catch asimetric, animat de o adversitate viscerală. Dacă deschidem însă primul volum al Filocaliei, textul atri­buit – chiar și de traducătorul român mo­dern – lui Antonie, intitulat Învățături des­pre viața morală a oamenilor și des­pre buna purtare, e o apologie a rațio­na­li­tății (duhovnicești) și a rafinamentului etic. Credibilă ori nu, această combinație – în pro­porții variabile – de trântă brutală cu dra­cii, perspicacitate psihologică și exi­gen­țe de moralist domină până azi imaginarul ascetic. Dar ce organ sufletesc conduce, în fond, acest război? – să re­marcăm, în treacăt, cât de ambivalentă etic poate fi o mistică dominată în așa măsură de o metaforă militară, în care violența nu e ultima ratio, ci pâinea cotidiană. La Platon, care privilegia metafora politică, paznicii cetății (sufletului) doar apărau ordinea urzită de înțelepți – îndeplineau un rol subordonat, cu alte cuvinte. Dar și la destui clasici ai asceticii, accentul nu cade – dincolo de o anumită retorică – pe lupta dezlănțuită cu dracii, ci pe o atentă supraveghere a mișcărilor interioare și pe o tenace reconstrucție a sinelui. Acestea pre­supun deslușire, evaluare, judecare, dis­cernere – procese psihice în care ra­țiu­nea joacă un rol determinant. Și care greu pot fi echivalate cu un procedeu tenebros pre­cum exorcismul. Dacă spovedania – în măsura în care nu e doar eliberatoare, ci și îndrumătoare – nu mizează pe această ho­tărâtoare stimulare a rațiunii (du­hov­nicești), ci se cantonează mai degrabă în­tr-un plan extra-uman, urmarea nu poate fi decât o deresponsabilizare a peni­ten­tu­lui, a cărui vindecare ar depinde astfel doar de priceperea chirurgului de a ex­tirpa eficient tumoarea. Dar mai există un aspect discutabil: identitatea duhurilor e nu o dată determinată ideologic. De pildă, o perspectivă extrem de restrictivă cu pri­vire la sexualitate a condus la conturarea unui mult prea răspândit duh al curviei – un construct cultural și mai puțin o rea­litate inconturnabilă. Sexualitatea umană e, desigur, extrem de problematică, dar a o incrimina atât de radical ține nu de re­zultatele unui pătrunzător efort sapiențial, ci de un imperativ teologic. Și cum la prac­tică se recurge mai mult pentru a con­firma teoria, mistificările au ultimul cu­vânt. La Tanacu, Irina a fost exorcizată pri­ma oară la spovedanie. O diferență de to­nalitate, dar nu de esență, între două practici citite abuziv în aceeași cheie. De când a îngenuncheat sub patrafir, Irina a devenit, în ochii celorlalți, exorcizabilă – ca noi toți.

Imagine din filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, bazat pe romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu

3. Nimeni nu e fără de păcat

Apostolul Ioan a fost destul de tranșant: a pretinde că suntem nevinovați e doar au­toamăgire. Și Iisus folosise argumentul, dar perspectiva sa părea să aibă o altă mi­ză decât o culpabilizare generalizată. Ca și de alte dăți, el încerca să cultive toleranța reciprocă și virtutea îngăduinței. În orice caz, teologii creștini au mers mai mult pe mâ­na lui Ioan – a rezultat o infinită apo­lo­gie a răscumpărării, omul fiind con­si­de­rat incapabil să se smulgă singur din mo­cirla atotcuprinzătoare a păcatului. Dar dincolo de o astfel de dezbatere teologică – augustinieni vs. pelagieni, de pildă –, pen­tru a nu șubrezi premizele respectivei dia­lectici soteriologice, s-a acordat puțină atenție nuanțelor în privința vinovățiilor. O supra-culpabilizare – foarte convingător documentată de Jean Delumeau pentru câ­teva secole de istorie occidentală – a cres­cut ca un cancer în retorica teologică, ast­fel încât două milenii de creștinism au îm­povărat umanitatea cu o cantitate impre­sionantă de păcate. Pare de la sine înțeles că evaluarea corespunde realității, dar da­că ne pripim? Una e să zici că omul e pre­dispus la păcat, alta să-i identifici prompt o sumedenie de vini punctuale. În fond, îndreptarele de spovedanie care circulă și azi acoperă o mulțime de aspecte ale vie­ții, astfel încât, pentru cine le ia în serios ne­critic, nu există scăpare – sigur are, ori­când, câteva de bifat, dacă nu chiar o droa­ie. Pentru un laic contemporan, mar­cat (și) de alte valori decât cele duhov­ni­cești, multe dintre acestea nu sunt tocmai păcate. Sau, în orice caz, merită pro­ble­matizări mult mai fine și mai puțin orbite de prejudecăți teologice. Iar uneori, nu pu­tem fi decât surprinși de cum atitudini pe care conștiința noastră tinde să le con­si­de­re reprobabile sunt prost plasate, oficial, în raport cu altele, cărora nu prea le-ar acorda atenție. Ierarhia păcatelor ascunde o teologie pe care azi deja o ignorăm și pe care s-ar cuveni s-o supunem fără com­plexe conformiste unei serioase reevaluări. Astfel încât să putem aborda mai respon­sabil adevăratele (și mai rarele) păcate – pe măsura unei alte antropologii, mai pu­țin tributară unor „zdrobitoare“ argu­men­te teologice și mai onestă cu mărturiile realității. Avea Irina păcate? – Tatiana Ni­cu­lescu Bran consideră că tocmai confrun­tarea cu o asemenea perspectivă a deze­chi­librat-o fatal. Era îndreptățit preotul să-i arunce în cârcă o astfel de nouă povară? Nu e vorba doar de lipsa tactului pastoral – oricum, ar fi putut s-o ia mai cu binișorul, amânând acuzele. Chiar putem crede că Irina avea păcate demne de atenția unui duhovnic înțelept? Să nu uităm că a murit virgină. O fi omorât pe cineva? O fi trau­matizat cu bătaia pe vreunul dintre to­va­rășii de orfelinat? A invoca că numai preo­tul știe – și nu poate spune – cât de grave îi erau păcatele nu e o opțiune credibilă. Irina nu era nici o mare păcătoasă, nici o mică păcătoasă. Nu de o astfel de in­tru­zi­vă cultură a păcatului avea ea nevoie în mo­mentul în care a ajuns la Tanacu.

4. Împărtășanie nemestecată

De altfel, nici preotul n-a găsit mare lucru în spovedania ei. Dovadă că i-a permis inițial să se împărtășească rapid – să nu ui­tăm că se revendica de la o tradiție mai de­grabă rigoristă în domeniu, mai înclinată să oprească decât să încurajeze apropierea de potir. Un gest care pare nu doar firesc, ci și de o divină bunăvoință. Dar graba cu care un credincios e trimis la împăr­tă­șa­nie nu e deseori cea mai oportună. Taina tainelor, euharistia necesită – cu atât mai mult decât spovedania – o inițiere. Oricât ar fi de mistică, eșafodajul rațional ră­mâ­ne decisiv pentru a nu-i rata adevăratele mize. Alexander Schmemann s-a chinuit o viață întreagă să scoată euharistia din orizontul individualismului mistic, unde o cantonează majoritatea ortodocșilor. Dar oricare ar fi semnificația pe care i-o acor­dăm, implicarea oricui necesită o specială instruire – așa s-au născut catehezele mistagogice. Când la o liturghie, la un mo­ment dat, preotul atenționează: „Câți sun­teți chemați, ieșiți. Ca nimeni din cei che­mați să nu rămână“, referința e la în­de­părtarea celor neinițiați. Azi nu mai sunt scoși afară cei care nu s-ar cuveni să fie prezenți, dar inițial așa se întâmpla. Iar separarea între catehumeni și botezați nu era formală ca azi, ci viza gradul de pre­gătire: o experiență duhovnicească se poa­te ușor rata, cu atât mai mult cu cât nu ești bine instruit cu privire la mizele sale. A arunca pe cineva în vârtejul mistic al euharistiei denotă și asimilarea acesteia cu un medicament care își face (ori nu) efec­tul dincolo de implicarea omului. Ceea ce reprezintă o tentantă ofertă taumaturgică, dar și o altă păguboasă deresponsabilizare. Nu ar trebui euharistia, mai degrabă, să ne oblige la regândirea relațiilor pe care le avem cu ceilalți? Nu ne vorbește ea de o perspectivă eshatologică, pentru care exi­gen­țele etice sunt mai presus de obiș­nui­tele funcționalități ale conviețuirii? Nu mă­rește ea miza opțiunilor noastre exis­ten­țiale? Din nou, ne grăbim cu idolatrizarea mis­ticii, ca și cum ar fi vorba doar de o ne­buloasă inefabilă, nu de o inițiere într-o altfel de hermeneutică a vieții. Cât înțe­legea Irina din toate acestea? Mai ales că ceea ce părea un dar promițător la foarte scurt timp se va transforma într-unul otrăvit – o otravă funestă. Irina nu trebuia îm­pinsă spre împărtășanie.

(Va urma)

Prima parte a articolului poate fi citită aici.