Constantin Flondor: „Ne-am propus să scăpăm de egocentrismul care domină lumea artiștilor”

Întâlnirea cu pictorul în spațiul magic al expoziției aniversare „În ghicitură” de la Galeria Jecza din Timișoara a reiterat punctele de susținere a unei biografii artistice de excepție: membru fondator al grupărilor 111 (1966-1969), SIGMA (1969-1978) și PROLOG (1985 până azi), autor de numeroase expoziții personale și participant la importante expoziții de grup, pictorul premiat și decorat și-a păstrat smerenia față de artă și față de grădina divină în care trăim. Descendent din ramura basarabeană a familiei lui Constantin Cavaler de Flondor (1764-1819), pictorul păstrează ceva din aerul aristocratic al vechii familii boierești din care se trage.

Într-un interviu pentru Elite Art Gallery v-ați definit ca fiind o natură fraternă. Cum anume s-a manifestat acest sentiment de fraternitate în mediul dumneavoastră artistic?

Aproape toată activitatea mea de creație, care începe de prin 1960 și s-a întins până acuma, a existat într-o solidaritate cu alți colegi ducând la formarea unor grupări, cum au fost grupul 111, grupul Sigma și în prezent grupul Prolog. Toate aceste trei grupări au fost și o școală al solidarității. Fiindcă noi ne-am propus să scăpăm de egocentrismul care domină adesea lumea artiștilor, să estompăm vanitățile și să ne bucurăm și de ceilalți confrați ai meseriei.  

Ați părăsit grupul Sigma undeva în jurul anilor '80. De ce?

 Nu există o dată fixă, aș plasa perioada între anii 1980-1985, fiindcă despărțirea asta a fost foarte prietenoasă nu o ruptură de Ștefan Bertalan, de Doru Tulcan și de ceilalți. Fiindcă fiecare am simțit nevoia să lucrăm mai autonom, mai independent, să ne singularizeazăm o vreme din nou în atelier, să vedem ce se întâmplă cu noi, care este traseul pe care putem continua. Ne-am distanțat la modul fizic, dar nu și sufletesc. Eram tot într o fraternitate. În perioada finală făceam un film, despre care am zis că  a fost cântecul de lebădă al grupării Sigma. Era vorba de Multivision, o instalație amplă din 1978, despre care Ileana Pintilie, istoric de artă, spunea că este prima instalație care s-a făcut la noi, fiindcă ea ocupa un spațiu mare în sala de sport a Liceului de Arte din Timișoara, cu zece ecrane transparente printre care se putea circula și pe care erau proiectate niște filme cu două camere, cu sonoritate spațială. Una era a lui Tulcan și una era a mea. Cam acolo se încheie Sigma ca manifestare comună.

Istoricii de artă sunt de acord că Sigma, care conține experimente artistice singulare pentru acei ani când se cerea și se făcea artă realistă, este nestemata Muzeului Național de Artă din Timișoara. Și totuși Sigma a lipsit din programul Capitalei Culturale Europene…

Eu, fiind parte din grupare, nu pot fi arbitru, dar și pe mine mă doare că a fost puțin pusă în paranteză această grupare timișoreană unică. Paradoxul e că în ultimii ani Sigma a fost recunoscută în străinătate, de niște galerii importante. Instalația Multivision a fost cumpărată de Tate Modern din Londra, muzee din Viena, cum este Muzeul de Artă, are lucrări de la Sigma, o galerie din Germania a achiziționat și ea lucrări. Grupul a fost apreciat și la București, chiar în vremurile comunismului ne-au propus să participăm la o bienală internațională. Sigma este singurul grup timișorean care a participat pe vremuri la Bienala Internațională de artă din Germania, la Nürnberg, în 1969. Explicația este că existau mari critici și istorici de artă, ca Eugen Schileru, Dan Hăulică, Octavian Barbosa. Ei au înțeles și au apreciat ce face grupul nostru. 

Cum era privită activitatea grupului în Timișoara acelor ani?

Acasă nu prea se vorbea de noi, până când am făcut o expoziție la București pe teme de pedagogie. E de menționat că mișcarea Sigma e importantă nu doar în cercetarea clasică, ci și în cercetarea pedagogică. Aceasta a transformat Liceul de Artă din Timișoara în singurul liceu experimental din țară. Dar fiindcă am fost păziți de îngeri, chiar în perioada experimentelor de pedagogie, ministrul Educației era Mircea Malița, un matematician, un gânditor. El a fost de acord să mergem pe direcția experimentală a liceului de artă. Abia după expoziția de la București, prim-secretarul PCR local a propus să facem și la Timișoara o expoziție.

Există vreun proiect care să repună Sigma pe agenda actuală?

Există niște discuții cu conducerea muzeului, care aș dori să fie mult mai activă. Am propus, împreună cu Ileana Pintilie, să avem pentru o expoziție relevantă același designer ca pentru Brauner și Brâncuși, dar ni s-a spus că e prea scump, prea complicat. Când e vorba de valorile noastre, totul devine prudent. Am fost la președintele Consiliul Județean Timiș, el a fost foarte deschis, deci sper să primim fondurile necesare pentru o expoziție de anvergură.

În expoziția numită „În ghicitură” de pe simezele Galeriei Jecza, deschisă pe 16 decembrie 2023, chiar în ziua când împlineați 87 de ani, putem recunoaște direcția grupului Prolog?

Bineînțeles, ea există, fiindcă însuși titlul expoziției, „În ghicitură”, nu înseamnă decât o transmitere diafană a tainei. Cuvântul „ghicitură” nu apare în dicționarul actual, dar există în dicționarele vechi. El pleacă de la apostolul Pavel, care spune că aici, pe pământ, în grădina care ne înconjoară, vedem frumusețile doar „în ghicitură” și abia dincolo, mai târziu, vom vedea față către față adevărata imagine și frumusețe. Pentru mine, pictura e o dublă ghicitură.

Cum înțelegeți asta? 

E o dublă ghicitură fiindcă o dată privesc în admirație această grădină care mă înconjoară. Dar pictura este din nou o transpunere. Este din nou o dorință, un transfer, este din nou un interval între ceea ce văd și ceea ce înfăptuiesc. Deci grădina mă duce pas cu pas tot la tema cerului și la tema celor înalte. M-am gândit la un algoritm. Soarele, care înseamnă lumină, nu poate fi privit, ne orbește. Când acest soare se răsfrânge în mii de picături de apă, devine un curcubeu. Acest curcubeu l-aș numi prima ghicitură. Este ghicitura pe care o putem vedea și care semnifică forța solară a luminii. Iar mai departe, curcubeul are cele șapte culori pe care le are pictorul pe paletă. Este a doua ghicitură care ajunge la pictor și în picturile lui.  

Fiindcă sunteți născut într-o zi de 16 decembrie, nu pot să nu vă întreb unde erați în 16 decembrie 1989, de ziua dumneavoastră?

Eram la Timișoara în acele zile, am putut participa la acel miracol care a fost eliberarea de ceea ce a fost comunismul sub Ceaușescu, a fost o senzație incredibilă. Erau zile de primăvară, țin minte, în 16 sau 17 decembrie a fost chiar furtună, cu fulgere, cu tunete. Bucuria a fost imensă. Erau îngerii cu noi.

Grădina apare mereu în pictura dumneavoastră, cu o simbolistică aparte…

Da, și expoziția asta e grădină, este spațiu și nu mizează deloc pe imaginar. Mă mir de această frumusețe care mă înconjoară, de această ghicitură pe care avem șansa să o vedem. Am această bucurie veșnică pe care încerc să o transpun într-un alfabet plastic, iar grădina îmi umple această bucurie.

 Îmi amintesc cum stăteați în grădina soților Bădescu de la Galeria 28 și, pictând, surprindeați o scară pe care plantele ușor sălbatice o închipuiau, amintind de sfântul Ioan Scărarul.

Da, scărarul era și gospodarul. Iar dacă grădina are un gospodar, iar în rusă Gospodin e Dumnezeu, înseamnă că toată minunea este sub mâna Sa. Iar faptul că ar exista acea scară pe care am încercat să o reprezint, a fost dorința mea de a sugera prin pictură dorința sau nevoia noastră de a ne înălța pe aceste trepte. Privind grădina, mă apropii și prin unele lucruri care țin de geometrie. Cuvintele mă ajută: „geo” înseamnă pământ, „metria” a măsura în greacă, deci a măsura pământul cum o face grădinarul. Suntem din nou la grădinar, la scară, la gospodărirea pământului.

 Vedem după dată că ați făcut cele 23 de lucrări expuse acum anul trecut. Toate, de o rară frumusețe și acuratețe artistică. Sunteți un artist prolific, vă simțiți împlinit sau ați trecut într-o altă etapă?

Sunt deplin eu însumi, încercând să fiu mereu într-o altă etapă. Dacă sunt urmărit pas cu pas în ultimii 50 de ani, o să vedeți că tot timpul am făcut acest efort de a modifica ceva în sistemul meu de lucru. De ce continuitatea este în schimbare? Nu idolatrizez monotonia neschimbării, ci am nevoie de transformări. Chiar lucrările din anul 2023 sunt probleme care le pun altfel decât le-am pus înainte. Și, probabil, va fi și în viitor ceva modificat, ceea ce îmi păstrează, pe de o parte, o anumită tinerețe a picturii, pe de altă parte, mă salvează de la ignorarea limitelor. Fiecare pictor trebuie să își cunoască și anumite limite. Or, eu încerc să lucrez cu aceste limite pe care le am.

 Dar nu ajung să mulțumesc lui Dumnezeu cât ar trebui, fiindcă mi s-au întâmplat enorm de multe lucruri bune în viață și pentru că am ajuns pictor. Mai am și bucuria de a avea o familie care mă sprijină, soția, fiica, nepoata la care țin foarte mult. Toate vin din „ghicitură”.

 Cum arată limitele artistice pe care le recunoașteți?

Uneori sunt semne de nesiguranță, sau sentimentul că ai vrea să spui ceva, mai mult decât poți da. Cred ca artist că nu trebuie să faci saltul prea mare prin care ai putea să cazi în niște catastrofe plastice. Deci, încerc să fac un fel de gospodărire a neputinței. Am niște neputințe. În spațiul ăsta vreau să joc și să mă mișc adăugând ceva câte puțin, câte puțin.

 Îmi amintesc că a fost odată o tabără unde un pictor tânăr din Iași, care scria că aceea era „tabăra maeștrilor”. Pe mine m-a indispus sintagma. L-am chemat și i-am zis să scrie că e „tabăra de gospodărire a neputințelor”. Niciun pictor n-ar trebu să fie pe deplin mulțumit cu ce are și să se repete întruna, ajungând inevitabil la sterotipie, monotonie, manierism.

Țineți legătura cu membrii Prolog? Îmi amintesc de sudura extraordinară a grupului de la expoziția organizată la Budapesta în 2010, când șeful spiritual al grupului, Paul Gherasim, împlinea 85 de ani, precum și de tabăra de pictură de la Șirnea, consemnată în filmele documentare Comesenia și Însemnări de Flondor. 

Desigur, din păcate Paul Gherasim s-a stins în 2016. Ne întâlnim, dar îi simțim lipsa. Pe el l-am cunoscut primul la o expoziție, când eram încă în grupul 111, cu Bertalan și Cotoșman. Profesorul meu de anatomie artistică, Gh. Ghițescu, m-a prezentat lui Paul Gherasim, bucovinean ca și mine. Stătea într-un colț, modest, cum a fost toată viața. Se întâmpla în 1968. De atunci ne-am împrietenit și ori de câte ori mergeam la București, îi făceam o vizită. E interesant că în gruparea Prolog nu au contat diferențele de vârstă, de generație. Paul Gherasim era cel mai în vârstă, la diferență de 10 ani veneam eu, la alți zece ani vine Horia Paștina, cam de-un leat cu Christian Paraschiv, și la încă un deceniu, Mihai Sârbulescu, cel mai tânăr dintre noi.

 Cum ați trăit anul 2023 într-o Timișoară, Capitala Culturală a Europei, cum ați simțit acest an?

 Eu practic sunt renăscut în Timișoara unde sunt stabilit din 1949. Eu, ca bucovinean, găsesc că între Cernăuți și Timișoara există similitudini. E tot un oraș al vechiului imperiu austriac, sunt analogii în arhitectură, în limbile vorbite aici și acolo, așa că m-am simțit familiarizat de la început cu Timișoara. Așadar, m-am am bucurat de câte s-au petrecut în Timișoara Capitală Culturală europeană. La început am avut o doză de scepticism. Dar în final s-a realizat foarte mult, iar ceea ce s-a petrecut la Muzeul de Artă, cu sprijinul lui Ovidiu Șandor, expozițiile Brâncuși și Brauner, dar și alte evenimente plastice din bienala Art Encounters, a fost excepțional. Aș fi vrut și altele, cum ar fi o nouă filarmonică, dar știu că nu e simplu. Am văzut că se dă o mai mare atenție Timișoarei la televiziune, în presa străină. Pot zice că a fost un an special.

Interviu realizat de Brîndușa Armanca