Opera buffa şi încă ceva

„La patruzeci de ani, încă mai visez la semnele unei tandreţi nesfârşite“, spune naratorul din Promisiunea zorilor, nimeni altul decât scriitorul însuşi, Romain Gary. Scris în 1960, romanul a fost tradus recent la Editura Humanitas de Daniel Nicolescu.

Aflat pe plaja californiană de la Big Sur, faimosul scriitor, fost aviator decorat în al doilea război, apoi devenit diplomat şi chiar cineast, Gary se simte deja bătrân la 46 de ani şi îşi rememorează viaţa. Urma să mai trăiască douăzeci de ani şi să sfârşească prin sinucidere. Dar deja la mijlocul vieţii, totul pare consumat şi incipitul romanului ne duce cu gândul la alt mare disperat care hohoteşte de râs, la L.F. Céline. Incipitul acestuia de la Moarte pe credit seamănă enorm cu cel al lui Gary: „Gata, s-a isprăvit“. Povestea nici nu a început să fie depănată şi autorul ei este istovit, dezabuzat, nostalgic până la deznădeje şi totuşi încă în stare să râdă în hohote. Râs şi plâns amestecate, până nu le mai poţi deosebi unul de celălalt.

De ce visează încă la o tandreţe nesfârşită, la vârsta lui? Nu pentru că nu ar fi avut parte de aşa ceva, ci tocmai pentru că a fost copleşit de iubirea mamei sale, Mina Kacew, a primit un preaplin fără de care, după moartea ei, simte uneori că nu mai poate rezista. Romanul autobiografic Promisiunea zorilor ne oferă varianta feminină a lui Moş Goriot, sfântul sentimentelor paterne, în viziunea lui Balzac. Mina Kacew nu este doar o mamă singură care îşi creşte fiul cu sacrificii, de la Vilnius, Lituania, trecând prin Polonia şi Nisa, până la Paris. Ea este dublul feminin al lui Goriot, dar posedând şi accente comice, nu doar tragice, e un fel de „Madona“ complet dezvrăjită de aura sacră, o mamă evreică tipică şi care încântă şi exasperează în acelaşi timp.

Mina îşi doreşte pentru fiul ei când să-l vadă devenind un mare artist, adorat de femei, când ambasador al Franţei. De ce tocmai Franţa? Pentru că, spune ea, „Franţa e tot ce poate fi mai frumos pe lume“. Îi caută fiului ei pseudonime artistice, „Alexandre Natal. Armand de La Torre, Terral, Vasco de La Fernaye“, şi tună spre băieţaşul ei, ca o prezicătoare inspirată: „O să fii d’Annunzio ! O să fii Victor Hugo, o să iei premiul Nobel!“. Nu e singura ei fantasmă, se opreşte la literatură după ce constată că bietul ei copilaş este complet afon şi lamentabil ca posibil balerin. Scenele dintre Mina Kacew şi micul Roman (cel care va deveni Romain Gary) balansează între lacrimi şi extaz. Băieţelul se supune întotdeauna, iar punctul de vedere al bărbatului în vârstă de 46 de ani, care rememorează o copilărie şi o adolescenţă cu aer din alt veac, se întretaie cu acela al băieţaşului care trăieşte în lumea nebună a mamei sale ca în singura lume posibilă.

Tatăl e absent, iar ceea ce putem bănui despre el e faptul că are ochi albaştri, pe care fiul îi moşteneşte şi cu care o tulbură pe mama sa, care nu-şi va înlocui niciodată iubirea vieţii.

Şi totuşi, scriitorul - şi în acelaşi timp eroul narator - precizează că nu a simţit vreodată nici cea mai mică urmă de dorinţă incestuoasă faţă de mama sa şi dă de pământ cu teoriile psihanalitice. Dacă Mina Kacew e constantă în monomania ei maternală, Roman - Romuşka are momente de jenă faţă de excesele mamei sale. Dar nu o contrazice!

Copil fiind, Roman se îndrăgosteşte şi îi satisface toate dorinţele fetiţei care i-a furat inima: înghite, la ordinul ei, gândaci, frunze, nisip, melci, până la propriu-i pantof din cauciuc, lucru care îl va duce la spital, dar nu şi la regrete pentru ceea ce a făcut.

Totul este extravagant în acest roman şi de aceea se şi citeşte cu plăcere, pentru că e ca un carusel care, odată pornit, la prima pagină, nu se mai opreşte şi nici nu încetineşte până la final şi provoacă senzaţii tari.

Aflat în Polonia, Roman este luat în derâdere la şcoală de către colegi, care ştiu că Mina nu a fost o mare actriţă de teatru la Moscova, cum declară, şi e numită „fostă paţachină“. Băieţaşul îi povesteşte umilinţa şi primeşte o lecţie de viaţă pe care nu o va uita: „Ascultă-mă cu atenţie. Data viitoare când mai păţești aşa ceva, când maica-ta va fi făcută de ocară în faţa ta, data viitoare vreau să fii adus acasă pe targă. Ai băgat la cap?“. Ca o zeiţă a Infernului, ca o Furie, Mina nu cere acest lucru pentru ea, ci pentru a face un adevărat bărbat din fiul ei!

În 1939, ea îi va cere fiului ei nici mai mult, nici mai puţin decât să îl asasineze pe Hitler, salvând astfel lumea. În ultimul moment se va răzgândi şi îl va implora să rămână lângă ea. Un an mai târziu, când Roman e soldat şi se cam plictiseşte în perioada numită „la drôle de guerre“, în care timp de luni în șir francezii stau în expectativă pe linia Maginot, Mina clocoteşte ca un general de armată frustrat: „Trebuie să atacaţi de îndată! (...) Trebuie mers direct la Berlin!“.

Cum Gary a participat din plin la Al Doilea Război Mondial, episoadele de război sunt foarte verosimile. Pilot, el a scăpat cu viaţă în mod miraculos, pentru că avioanele cu care zbura erau un fel de conserve care se dezmembrau adesea şi fără să fie atacate. Fie că luptă, de partea lui Charles de Gaulle, în Anglia, fie în Africa de Nord, eroul devenit adult nu priveşte totuşi ceea ce trăieşte ca pe un carnagiu şi aici se desparte de viziunea lui Céline. El narează atrocitatea războiului ca şi cum ar povesti viaţa însăşi. Chiar când îşi pierde camarazi, nu cedează psihic şi asumă realitatea sălbatică, crudă ca pe o altă faţă a normalităţii.

La întoarcerea din război, Roman va afla că mama sa murise de trei ani şi, înainte să îşi dea duhul, scrisese peste două sute de scrisori de încurajare pentru fiul ei, pe care el le primise trimise de altcineva.

Nici bolile prin care trece Roman nu sunt oarecare, medicii care îl îngrijesc în spatele frontului de luptă sunt uluiţi că supravieţuieşte, lucru care însă pe el nu îl miră, pentru că pe Roman nu îl miră nimic din ce e ieşit din comun. El a fost crescut de o femeie care a fost întruchiparea extra-ordinarului, prin urmare, toată viaţa e pentru el o aventură pe lângă care cele povestite prin romane sunt apă de trandafiri.

Reuşeşte să scrie un roman care îi va fi publicat în Anglia, apoi în Franţa şi se întoarce din război, unde fusese decorat, gândindu-se că a respectat întrucâtva dorinţele mamei sale.

Deşi se distanţează de obsesiile ei, la un moment dat Roman face o observaţie care e mai puţin o declaraţie de dragoste, cât o intuiţie psihologică foarte fină: „...cred că tot ce era mai puternic în firea mamei a triumfat definitiv asupra metehnelor şi nehotărârilor mele, că duhul ei s-a aciuat în mine, înlocuind propriu-mi duh, că a devenit adevăratul meu eu...“.

De la scenele copilăriei, la Vilnius, unde Mina Kacew se chinuie să facă rost de banii necesari unui trai decent pentru ea şi fiul ei, făcând croitorie, dar şi comisioane şi joburi precare, oferindu-i lui zilnic o bucată de friptură în vreme ce ea doar linge tigaia, ferindu-şi copilul de impresia că sunt săraci, şi până la roadele eforturilor ei, când ajung la Paris, viaţa acestui cuplu de pomină ar fi una de circar (tragic), dacă nu ar avea totuşi o anumită măreţie.

Mina este paralelă cu lumea normală, dar are ambiţie şi suflet slav şi devine personaj literar mai pregnant decât multe creaturi celebre, din mari romane franţuzeşti sau de aiurea.

Ca să caracterizezi acest roman, ai nevoie să exagerezi, aşa cum face textul însuşi. Pasiune şi suferinţă, Promisiunea zorilor de Romain Gary este o opera buffa, dar şi altceva dincolo de acest gen. //