Portrete feminine pe scenă

O prejudecată mai veche ne spune că ar fi prea puține roluri pentru femei în dramaturgie. Dar nu la fel de puține povești despre și cu femei. Cel puțin până la repunerea în discuție a genurilor. Cert e că actrițele bune și foarte bune sunt la fel de multe ca bărbații care se bat pe Hamlet, și își cer drepturile pe scenă la fel ca în viață, uneori în piese rescrise special, precum recentele Scorpia neîmblânzită sau Gertrude.

Adăugăm aici în galeria succeselor feminine alte nume de actrițe aplaudate pe scenele bucureștene. 

Irina Movilă  –  Arkadina, frivolă și tragică

Biografia artistică a Irinei Movilă trece în ultima vreme prin evenimente de natură să-i pună în valoare uriașul talent. Unul dintre acestea îl datorăm lui Eugen Jebeleanu și spectacolului Pescărușul produs la TNB. Nu știm ce l-a făcut pe regizorul nonconformist să o distribuie și nici ce și-a închipuit actrița că va fi rolul ei în viziunea acestui original artist, dar portretul Arkadinei din această montare e poate cel mai tulburător văzut vreodată. Ea însăși un temperament artistic dominat de un tremolo existențial, de vulnerabilități și fragilități pe care doar la Valeria Seciu le-am mai văzut, Irina Movilă pare că‑și spune în Pescărușul propria poveste. Și începe chiar din cabina în care ne-o arată filmată înainte de spectacol. Chipul ei ascunde frământare, tensiune. Nările îi freamătă. Va izbucni în apărare actrița din piesă în confruntare cu îmbătrânirea, cu noile forme, cu cei care n-o mai vor? Sau se va retrage în resemnare acceptându-și fiul cu lumea lui. Și una, și alta, căci drumul acesta trece prin toate stările, de la frivolitate la dramă, pentru care actrița-interpretă are o infinitate de moduri și nuanțe de exprimare.

O vedem dezinvoltă în primele scene de dinaintea spectacolului pregătit pentru ea de Kostea, fiul, și Nina, iubita, jucând dezangajarea. Cu paharul în mână, într-o rochie albă cu franjuri care-i flutură nervos, se agită, se cațără pe masă perorând despre calitățile rivalei pe care o invidiază și o ironizează patetic. Admirabilă scenă. E disperată, în fond. E toată un strigăt care urcă din propria-i ființă amenințată, sfâșiată, destabilizată în confortul ei de divă. Dar mai are puterea să se opună timpului. Îngenuncherea treptată, până la cea propriu-zisă de la picioarele lui Trigorin, pe cale să o părăsească, trece prin tot ce poate trăi o femeie ca ea, frumoasă, obișnuită cu succesul. O imagine construită până la delir de care se agață cu dinții, cu prețul maximei umilințe când se târăște ca o felină rănită, cerșind iubirea. Are resurse de tandrețe maternă în relația cu Kostea, fiul ei, în plină criză de personalitate. În această scenă alături de Niko Beker, partener ideal, și mai apoi în aceea a recuceririi lui Trigorin, cu Alexandru Potocean mimând cinic aderarea la situație, Irina Movilă atinge sublimul dramei materne și mai apoi tragedia femeii, învinsă în iubire de propriul orgoliu. Până la epuizarea totală și abandonarea luptei, când regizorul ne-o arată filmată undeva în subsolul teatrului, printre mașinării, prăvălită într-un fotoliu. Pe ecran, ca și pe scenă, actrița păstrează aceeași vibrație care i se citește în gesturi, în priviri, în glas. În ansamblul acestui spectacol – recviem, dedicat tuturor neiubiților lui Cehov, pe care timpul îi împinge într‑un subsol al istoriei de unde doar teatrul îi mai poate aduce la viață, Irina Movilă rămâne vie, egală cu sine. Există un moment în spectacol, bine ales, când unul dintre personaje se adresează Arkadinei pe nume: Irina. Cât trăiește și cât joacă Irina Movilă în acest rol e greu de spus. E sigur însă că, văzând-o, te gândești că da, există roluri pentru care regizorul e minunat când intuiește potrivirea. Portretul interior, secretul talentului Irinei Movilă, e aici arătat nouă cu asupra de măsură. 

Natalia Călin – omul de lângă tine  

Mai multe apariții ale Nataliei Călin în spectacole inspirate din lumea românească de azi, și mai ales din atmosfera unui Ardeal molcom, aproape că definesc un prototip uman, feminin specific. Un tip de umanitate în care naivitatea din picturile lui Ștefan Câlția se întâlnește cu umorul rural, involuntar, într‑un aliaj de râsu΄-plânsu΄ căptușit de o tristețe ancestrală. (Ar fi fost potrivită și în Moromeții).

Cel mai proaspăt rol, cel din spectacolul tandru în ironiile lui, realizat de Radu Afrim pe un text de Dan Coman și intitulat La câțiva oameni distanță de tine, ne-o reamintește pe actrița la fel de empatică și adevărată din Repetiție pentru o lume mai bună al aceluiași regizor, semn că e în largul ei când ne povestește ce simt aceste femei cu mentalitate de marginali resemnați.

Mimează optimismul în relație cu fiul care nu-și găsește locul în lume și vrea să dispară în La câțiva oameni distanță (producție TNB și Centrul cultural din Bistrița); dar simte apăsarea răspunderilor când apare  trăgând după ea o căsnicie pustiitoare, nimicitoare în Repetiție pentru o lume mai bună – scena antologică unde e înhămată la casa din decor ca o urmașă vașnică a Fefeleagăi din povestea cunoscută a lui Agârbiceanu. Aceste femei pe care ni le livrează prin jocul ei Natalia Călin sunt tot ce renegă cu vehemență feminismul, adică supunere oarbă, destin asumat, reducționism, conformism și, mai ales, automințirea. Prin acceptarea acestor prejudecăți, o mamă însingurată, redusă la furnică (personajul din La câțiva oameni distanță) își închipuie că își poate ajuta și scoate fiul din impas cu ciorbele și telefoanele ei de consolare, actrița trăind aici cu o iradiere diafană frumoasele amăgiri. Ca și atunci când speră la iubire, crezând că bărbatul cu care pleacă la „băi” a știut vreodată ce e dragostea sau pur și simplu un trup de femeie.

Ce mai are ca să ni se lipească de suflet Natalia Călin e firescul, naturalețea jocului ei dezarmant de simplu și prietenos cu care își asumă și posturile neconfortabile, când trebuie să facă pe prostuța, ipostază care tocmai datorită inteligenței ei scenice îi face prezența atașantă. Rostirea calmă, măsurată și asumată, mlădierile dialectale din vorbire, timbrul vocii au devenit inconfundabile. Natalia Călin în rolul femeii românce, cea de la firul ierbii, e o consolare pentru tot ce ne revoltă când ne gândim la soarta atâtor femei care au vrut să fie altfel. 

Radu Afrim a distribuit-o pe Natalia Călin și în rolul Olgăi, sora mai mare, învățătoarea dedicată și muncitoare din Trei surori de Cehov, rol pe care l-a plămădit din aceeași generozitate și înțelegere umană care-i sunt proprii actriței și care trec rampa între un hohot de râs și o lacrimă.

Mihaela Trofimov –de la Molly Sweeney la femeia de succes

Cu ani în urmă, Mihaela Trofimov, pe care  o știam din atâtea roluri izbutite pe scena de la Brăila, țâșnea meteoric producând surprize bucureștenilor în rolul Molly Sweeny, din piesa cu același nume a englezului Brian Friel. Rolul femeii oarbe care‑și recapătă vederea în mod miraculos i-a pus probabil mari probleme actriței obișnuite cu personaje din lumea normalității, iar izbânda ei a fost cu atât mai mare. Molly corespundea însă perfect zonei de sensibilitate a actriței și mai ales capacității ei de a face să vorbească tăcerile, gândurile. De aceea, văzând-o de curând în Pterodactili, comedia neagră montată mult prea zgomotos de Radu Iacoban la Teatrul Excelsior, am avut o altă revelație. Pentru că plasticitatea talentului acestei actrițe care a dobândit o maturitate solidă jucând mult și divers o face să fie cât se poate de naturală în acest rol aparent nepotrivit cu empoi-ul ei. Emma Duncan e o americană excentrică care trăiește cu inconștiență sfârșitul visului de bunăstare, snoabă și surdă la realitățile celor din jur, în afara amenințărilor care vin din afară, dar și din propriul preaplin. Schematic și absurd în anumite segmente, textul lui Nicky Silver, scris în 1994, când omenirea avea alte probleme, ne-ar fi rămas străin dacă o actriță ca Mihaela Trofimov, care acaparează prim-planul spectacolului, nu ne-ar fi făcut să înțelegem că e vorba totuși de degradare umană, chiar a speciei, fiindcă nu degeaba e evocată biologia cu dinozaurii și pterodactilii pe care fiul ei rătăcitor prin lume și sentimente îi dezgroapă simbolic în grădina casei. De la primele scene, când actrița, îmbrăcată după jurnalele de modă, apare îngroșând cu exaltare un comportament monden, și până la alcoolismul care o consolează după decăderea familiei atinsă de sărăcie și moarte, Mihaela Trofimov umple scena cu prezența ei. Actrița știe să se miște cu dezangajare, dar fără stridențe, își folosește glasul bun la toată capacitatea și caută adâncimi personajului mai mult chiar decât îi permite textul.
Este o profesionistă desăvârșită, și, dacă mă gândesc la alte atâtea spectacole în care a jucat, e o actriță cu o disponibilitate extrem de diversă. De la  rolul Jenny Speluncă, prostituata decăzută din Opera de trei parale, la apariții la celălalt pol, redând trăiri omenești din mediul domestic (vezi Orașul nostru) și până la saltul din Pterodactili, unde afectarea ridicolă adoptată îi stă la fel de bine, actrița probează o mare putere de adaptare, confirmând ceea ce numeam plasticitatea talentului ei. //