Tinerețea ca provocare

Născut în 1982, la Torino, Paolo Giordano ar fi putut fi doar un fizician care lucrează în cercetare (în fizica particulelor elementare). Însă talentul literar îl dovedește cu prisosință de la romanul de debut, Singurătatea numerelor prime (2008), care obține șapte premii literare, din care prestigioasele premii Strega și Campiello, și e tradus în peste 40 de țări. Romanele care urmează au succes în continuare și fac din el un scriitor italian contemporan de mare forță și interes public: Corpul uman (2012), Negru și argint (2014), Devorarea cerului (2018). Primele două romane ale lui Giordano sunt traduse deja în românește, așa cum e tradus și eseul său despre coronavirus, sub titlul În vremea contaminării (2020), la Editura Polirom.

Cel mai recent roman al său, Devorarea cerului, tradus, ca și primul, de Cerasela Barbone, a apărut recent la Editura Polirom.

Ca și în romanele sale precedente, în Devorarea cerului avem același univers al tinereții, în care experiențele formatoare dor și marchează uneori ireversibil psihicul personajelor. Adolescența este din nou vârsta preferată a autorului, în vederea unei investigații nuanțate, și se continuă cu analiza vârstei (tot tinere) care îi urmează. Dorind să fie autentică, tinerețea se supune unor riscuri pe care nu e capabilă uneori să le gestioneze, cade pradă unor greșeli sau eșecuri zguduitoare, își revine − sau nu − după ani și, în ciuda existenței unor sentimente foarte puternice, eroii lui Giordano nu ajung mereu să comunice așa cum și-ar dori, de aici suferința și violența, destul de multă în relațiile descrise. Multă singurătate și multă inadaptare la lumea contemporană, aspirații către puritate și autenticitate, obsesia căutării de sine și a sensului din viață ar fi, foarte pe scurt, trăsăturile caracteristice ale eroilor lui Paolo Giordano.

Naratoarea din cele patru părți ale romanului este Teresa, la început o fată de 14 ani din Torino, care își petrece vacanțele de vară la bunica ei din sudul Italiei. Fără să aibă frați sau surori și în lipsa unei relații bune cu părinții ei, Teresa se apropie de un grup format din trei băieți de vârsta ei, care locuiesc la ferma de lângă casa bunicii. Acești băieți, Tommaso, Nicola și Bern, sunt crescuți de Cesare și de Floriana, un cuplu foarte credincios, care încearcă să trăiască la fermă cât mai ecologic. Cesare e tatăl lui Nicola și unchiul lui Bern, iar valorile sale pacifiste se împletesc cu predici din Biblie. Anii sunt ’90, iar satul din sudul Italiei pare cumva rupt de lume.

Alături de cei trei băieți, Teresa va învăța să iubească natura și animalele și să facă munci fizice ale câmpului pe care nu ar fi avut cum să le cunoască în alt mod, fiind orășeancă.

Romanul alternează în permanență trecutul cu prezentul, prezent în care Teresa are deja peste 30 de ani, iar părțile distincte ale romanului corespund unor vârste diferite ale Teresei. Povestea de iubire din adolescență, dintre ea și Bern, se sfârșește odată cu dispariția bruscă la oraș a băiatului, despre care Teresa află că ar fi lăsat însărcinată o fată. După ani buni, Teresa va afla adevărul de la Tommaso, iar cititorul va fi șocat.

Între timp, Teresa va trăi o a doua perioadă de relație cu Bern, după vârsta de douăzeci de ani.

Partea cea mai consistentă a romanului este aceea în care tinerii aceștia, foști adolescenți care trăiau în natură cu nonșalanța primitivilor de altădată, devin niște ecologiști înflăcărați, care la ferma părăsită de Cesare și Floriana pun bazele unei comunități utopice, în care nu există apă curentă sau electricitate și rezistă prin ceea ce vând din roadele pământului pe care îl cultivă. Abandonându-și facultatea, Teresa se alătură iar lor.

Ca și studiile, religia e renegată, pentru că liderul de necontestat al grupului, Bern, spusese în urma lecturii lui Max Stirner: „Acțiunea noastră este atacul asupra cerului! Noi trebuie să devorăm cerul! (…) Dumnezeu e o invenție banală. Numai cine trăiește are dreptate”.

Imposibilitatea acestor tineri, care provin din familii dezorganizate, cu părinți în pușcărie sau morți deja, de a se adapta la societate e grefată pe o critică făcută lumii contemporane, prea alienantă și tehnicistă, criminală chiar în anumite privințe. Dacă traiul lor din vremea adolescenței în acea Italie de sud avea, în ciuda sărăciei accentuate, un aer boem, pentru că natura era foarte generoasă și organizarea vieții aparținea unor adulți responsabili, zece ani mai târziu, în lipsa părintelui (Cesare), primitivitatea traiului e dură, în cele din urmă insuportabilă pentru fete, iubitele băieților, pentru Giuliana, Corinne și Teresa.

Romanul este nu doar despre încercările de a conviețui ale unor prieteni, legați de anumite idei, ci și despre relația dintre autoritatea adulților și revolta tinerilor. Cesare este o figură paternă, care se va dovedi falimentară în eforturile sale de a-i educa pe acești copii rătăciți. Dar el rămâne un exemplu de morală creștină atunci când are de iertat crima săvârșită asupra fiului său.

Eroul cel mai provocator și, prin aceasta, și cel mai atrăgător este, fără îndoială, Bern. Deși nu își termină liceul, Bern are o inteligență nativă remarcabilă și o personalitate nu doar excentrică, dar și profundă. Își dorește să afle ceea ce e esențial în el, în ceilalți, în lume și are momente de nihilism: „Adevărul a murit, e o literă a alfabetului, un cuvânt, un material pe care îl pot folosi (…) Adevărurile sunt ceva material, ca ierburile: eu hotărăsc dacă sunt bune sau rele”.

Bern e cel ce va conduce lupta împotriva autorităților, care vor să distrugă măslinii afectați de un parazit, iar tragedia care va urma va fi responsabilitatea lui. Pe care și-o asumă în felul lui, dispărând într-o țară îndepărtată, pentru ani buni. Călătoria Teresei în acea țară nordică este o întreagă poveste.

Ceea ce face antrenantă lectura romanului este oscilarea între trecut și prezent. Ceea ce îl face captivant este faptul că autorul își dozează surprizele: ne prezintă niște fapte, așa cum le percepe Teresa, apoi ne oferă o parte din adevărata lor desfășurare mai târziu, prin confesiunea lui Tommaso, după care aflăm tot adevărul la final. Cititorul nu are nicio clipă senzația că ar putea să ghicească tot ceea ce urmează.

Romanul are o miză identitară puternică, pentru că toți acești tineri se caută pe ei înșiși, unii se găsesc, alții se pierd, alții rătăcesc până ajung să se recupereze cumva. Tinerețea este în același timp și slăbiciunea, și forța lor. Din ea provin aspirațiile lor către iubire, puritate și adevăr și tot din ea provin ispitele cărora le cad pradă, ignoranța, naivitățile care duc la fapte grave.

Personajele din Devorarea cerului sunt cu totul opuse genului tipic de tânăr al zilelor noastre și nu pentru că reprezintă tineri din anii ’90, ci pentru că acesta e portretul caracteristic eroilor lui Paolo Giordano. Ca și natura Italiei de sud, copleșitoare, mistuită de căldura soarelui, ei sunt animați de sentimente vulcanice, de naturi sălbatice, de dorința de a trăi poate periculos, dar sigur autentic. Foarte departe, deci, de pragmatismul, de indiferența față de trecut și de adicția față de bani și de device-uri ale tinerilor de azi. Și foarte departe de deprimarea și primitivismul crud ale eroilor din povestirile lui Pavese (alt torinez), care se desfășoară în același sud al Italiei. Tinerii lui Paolo Giordano sunt frumoși și vulnerabili la culme, iar în urma uceniciei de pe lângă Cesare, fac tentativa unui trai de tip Robinson Crusoe și evoluează fiecare în alt fel.

Valoarea romanului Devorarea cerului, care dă măsura maturizării profunde a lui Paolo Giordano ca scriitor, stă în explorarea fină a resorturilor psihologice ale unei vârste a contradicțiilor, a experiențelor variate, autorul căutând ceea ce e cel mai adânc uman în eroii săi. Iar când fac erori, personajele sale știu să plătească pentru ceea ce au distrus − o lecție de umanitate demnă de Cesare, învățătorul lor iubit, apoi renegat. //

PAOLO GIORDANO

Devorarea cerului

Traducere: Cerasela Barbone

Editura Polirom, București, 2020, 416 pagini