Un dosar extrem de sensibil – Transnistria românească

Chestiunea transnistreană din perioada celui de-al Doilea Război Mondial rămâne probabil una dintre cele mai mari găuri negre din întreaga noastră istorie contemporană. După 1945, și acest segment a fost evacuat rapid din istoria oficială, care se rezuma la un rând, de­spre nedreapta invadare a Uniunii Sovietice de către clica imperialistă antonesciană (neapărat) în cârdășie cu Hitler. După 1990, valul uitării a continuat nestingherit, pentru că în această regiune au murit zeci de mii de evrei, acțiune care întinează părerea excelentă a românilor despre ei înșiși și rolul lor fundamental pozitiv în regiune și istorie. Dar vedem chiar în zilele astea că negaționismul nu a dispărut deloc, fiind unul latent. Noi am murit mereu cu dreptatea în brațe și nu am făcut rău nici muștelor pe unde am trecut. Dar ce s-a întâmplat cu adevărat în Transnistria administrată de statul român în perioada august 1941 - martie 1944? Volumul istoricului basarabean Vladimir Solonari¹, prea puțin cunoscut în România, apărut pentru prima oară peste Ocean, la prestigioasa Cornell University Press, vine să pună ordine în acest dosar foarte spinos și problematic. Chiar dacă nu ne convine. În România încă avem capacitatea de a ne pune întrebări și practica o istorie autentică. Într-un regim autoritar precum cel din Rusia, apariția unei astfel de cărți ar fi de neconceput.

Voia Antonescu să facă din administrarea Transnistriei o vitrină? Anexarea provinciei ar fi putut fi un succes, cam cum a fost Dobrogea, care, să nu uităm, în 1878 nu prea era populată de români (mai mulți români locuiau în Transnistria în 1941 decât români în Dobrogea anului 1878). „Ideea de a folosi Transnistria drept gaj pentru a obține diverse câștiguri la sfârșitul războiului, fie în negocierile cu Rusia, fie cu Ucraina, fie cu Ungaria și Germania, a fost parte a marii strategii a României. Aplicarea sa trebuia să aștepte până la sfârșitul războiului”. Un rol în implicarea României în Transnistria l-ar fi avut și complexele de inferioritate ale lui Antonescu față de conducătorii altor state europene, el fiind până la urmă crescut într-o perioadă când toate statele vestice aveau întinse imperii coloniale. Cert este că administrarea românească s-a zbătut între două extreme: impunerea unui așa-zis model civilizațional superior maselor de slavi (cel românesc, evident) și exploatarea economică brutală, menită a ușura efortul de război al statului român de pe frontul de Est. Granițele provinciei au fost stabilite în urma negocierilor germano-române din 28-30 august 1941 din orașul Tighina, o problemă fiind trasarea graniței nordice a Transnistriei, românii dorind să cuprindă și nodul feroviar de la Jmerinca, germanii opunându-se. Ulterior, partea română a avut câștig de cauză. Securitatea zonei dintre Bug și Nipru urma să fie asigurată de români chiar dacă germanii i-ar fi oferit și această zonă², în timp ce comunicațiile din Transnistria rămâneau sub control german, frontul sudic având nevoie de sprijin. În martie 1942, și căile ferate aveau să revină părții române, după protestele lui Antonescu, care i-a amenințat pe germani cu retragerea din Transnistria. Ele erau importante pentru că administrația românească a provinciei întâmpina mari dificultăți în a trimite spre țară transporturi de cereale transnistrene. La 10 iunie 1942, și controlul portului Odessa a revenit României, fiind cedat de germani. Până la urmă, perla regiunii era frumosul port Odessa³, care i-a fermecat pe români. În mod paradoxal, tocmai germanii se plângeau în rapoarte de rechizițiile nemiloase ale românilor, care confiscau resursele alimentare ale regiunii. Nici românii nu erau mai prejos, reclamând că germanii se dedau la aceleași rechiziții. Relațiile româno-germane în Transnistria au fost bruiate de prezența unei minorități germane semnificative, de 130.000 de oameni (Volksdeutsch), care s-a transformat într-un stat în stat⁴. Germanii avuseseră mult de suferit atât în timpul Primului Război Mondial, când fuseseră persecutați de guvernul țarist, care se afla în război cu Imperiul German, cât mai ales după octombrie 1917. Inițial îi susținuseră pe Albi în timpul războiului civil rus, iar apoi comunitățile lor au fost decimate de bolșevici, având în vedere că erau comunități agricole prospere, cu mulți potențiali culaci (17% dintre bărbați fuseseră deportați sau uciși).

 „Beneficiind de fonduri de la București și bazându-se pe munca forțată a localnicilor, cărora li s-a ordonat să restaureze clădirile publice și infrastructura afectate de război și de retragerea sovieticilor, guvernatorii au creat o serie de «instituții-model» – școli, spitale și birouri administrative – care l-au entuziasmat pe Antonescu în timpul inspecției sale din aprilie 1942”. Vorbind miniștrilor, întors la București, el afirma enormitatea că situația celor trei provincii era mult mai bună decât cea din Regat (care nici nu fusese supus rigorilor războiului), care „era guvernat după vechile metehne” (în sensul că nu putuse disloca vechiul aparat administrativ moștenit). Întregul volum demonstrează însă exact contrariul. Interesantă rămâne relația între mareșalul Ion Antonescu și Gheorghe Alexianu, pe care l-a susținut în funcția de guvernator al Transnistriei până aproape de finalul guvernării românești, chiar dacă pe ceilalți doi guvernatori-militari (doi generali), ai Basarabiei și Bucovinei, avea să-i demită în martie 1943, Antonescu fiind nemulțumit de activitatea lor. Alexianu, descurcăreț, a știut să se bage pe sub pielea orgoliosului Antonescu, oferind multe atenții nu direct cuplului antonescian, ci donând bunuri transnistrene în cantități mari unor categorii sociale defavorizate din România, în numele lui Ion Antonescu, care nu le-a refuzat niciodată. Căci contribuiau la cultul personalității mareșalului. În iunie 1943, Antonescu a vizitat și Transnistria, fiind impresionat de activitatea lui Alexianu, care a readus la suprafață vechiul sistem local al potemkiniadei, practicat cu mult succes de către sovietici (ogoarele erau arate doar în dreptul drumului pe unde trecea convoiul oficial etc.). Transnistria oferea fonduri și Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale (CPOS), condus de Maria Antonescu. Guvernământul condus de Alexianu contribuia și la finalizarea unei școli la Predeal, pe atunci în Prahova, unde familia Antonescu deținea o vilă de vacanță. Trupelor române din Crimeea le-au fost trimise, în numele mareșalului, 300.000 de ouă, 15.000 kg bomboane, 5.000 de sticle de coniac. Și asta în timp ce în provincie avea loc contribuția românească la tragedia Holocaustului, chiar și populația slavă fiind nemulțumită de aceste rechiziții.

Un aspect complet necunoscut și neasumat de România l-a reprezentat exploatarea economică a Transnistriei, care ar fi trebuit să achite măcar parțial costul mare al participării statului român la războiul din Est. O modalitate de sărăcire a locuitorilor, așa cum face orice regim de ocupație, a fost așa-zisa reformă monetară, prin care moneda preexistentă, a statului învins, este înlocuită cu moneda noilor autorități și care niciodată nu ține seama de realitatea economică. În plus, noua monedă nu avea nici o acoperire. Rata de schimb a rublei a fost dezavantajoasă localnicilor, dar chiar și având bani, fiind implicați în structurile administrative locale, localnicii erau mult mai prost plătiți decât funcționarii români, care beneficiau și de accesul la economate, de unde se puteau aproviziona cu bunuri aduse din Regat la prețuri oficiale. Piața neagră a înflorit rapid, atât în orașele de la granița cu România, cât și în cele unde se aflau gări, ea fiind aprovizionată de bunuri din Germania și România, căci prin aceste gări treceau trupele către front. Interesant e și că administrația română a ales să păstreze fostele colhozuri sovietice, la fel ca și germanii, chiar dacă cererile populației locale erau în sens invers, de a i se reda pământurile cooperativizate de bolșevici la începutul anilor 1930 cu un preț uman imens. Recolta din Regat în anul 1941 a fost proastă, spre deosebire de cea din Transnistria, ceea ce a reprezentat salvarea regimului. În 1942-1943 au fost transportate în România 53.000 de vagoane cu cereale din provincie, ceea ce însemna că nu mai rămânea mare lucru pentru țăranii localnici, spre furia acestora, care fuseseră păcăliți că li se va aloca jumătate din producție.

Autorul analizează și rezistența locală la acțiunile administrației și Armatei române. „Gherilele și grupurile de rezistență create și conduse de NKVD și de partid au sfârșit practic în dezastre totale. Într-un context mai amplu, asta denotă disfuncționalitatea cumplită a regimului sovietic, ai cărui funcționari se confruntau adesea cu necesitatea de a îndeplini ordinele superiorilor lor chiar dacă erau pe deplin conștienți că erau irealizabile și nebunești.”. Singura instituție care iese cu o imagine acceptabilă este SSI, care a dat dovadă de profesionalism în zonă, cunoscând bine situația de pe teren, redactând rapoarte puțin măgulitoare la adresa administrației românești sau Jandarmeriei. Românii nu au întâmpinat mari probleme cu această rezistență locală, reprimând-o cu destul succes chiar dacă abuziv și sângeros (jandarmii aplicau metoda patentată încă din timpul regimului carlist – deținuții chipurile evadau și erau împușcați impenitent). Lăsând la o parte informațiile inedite, bazate pe cercetări aprofundate de arhivă despre implicarea României în Transnistria, regiunea rămâne locul care a cunoscut cele mai mari crime și abuzuri pe care statul român le-a organizat de-a lungul întregii sale istorii asupra civililor, contribuția românească la Holocaust, chiar dacă populația civilă slavă din Transnistria a trăit mult mai bine sub ocupația românească decât ar fi făcut-o sub cea germană.

1. Imperiul-satelit. Guvernarea românească în Transnistria. Editura Humanitas, București, 2021. Titlul este cam forțat, menit să șocheze – doar cu o regiune locuită de vreo două milioane de oameni, cu o suprafață de 50 de mii de kilometri pătrați, România să se fi transformat în imperiu? Ce s-ar mai fi distrat Caragiale dacă ar fi fost contemporan cu el...

2. Din fericire pentru România, Antonescu nu a acceptat, dându-și seama că nu avea capacitatea de a administra o zonă atât de întinsă, locuită de ucraineni într-o proporție zdrobitoare.

3. O bună parte din arhitectura sa eclectică de la începutul secolului al XIX-lea s-a păstrat până în zilele noastre. Odessa este înfrățită și cu Constanța, chiar dacă nu par a exista curse navale regulate între cele două mari porturi de la Marea Neagră.

4. Milițiile acestor sate au luat parte activ la Holocaustul din provincie.

Vladimir Solonari

Imperiul-satelit. Guvernarea românească în Transnistria, 1941–1944

Editura Humanitas, București,
2021, 400 pagini