Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Anatomia unei anchete trucate de Securitate (IV)
Madalin Hodor - - - -
2016-09-06
Dosar
1
Continuăm în acest număr seria de articole având ca subiect misterioasele crime din Poiana Brașov din februarie-aprilie 1971

Primele trei episoade au fost publicate în numerele 1327 (25–31 august 2015), 1331 (22–28 septembrie 2015) şi 1375-1376 (26 iulie – 8 august 2016) ale revistei 22.

 

Arestarea colonelului Stelian Pereanu, la 7 august 1971, ar fi trebuit să fie un pas de­ci­siv în dezlegarea misterului crimelor din Po­iana Braşov. Teodosiu şi Coman alcătuiseră un rechizitoriu solid, care, pentru prima oară de la debutul cercetărilor, ţinea cont de declaraţiile martorilor, ale ofiţerilor ca­re participaseră la ancheta iniţială şi de do­vezile materiale. Nu mai aveau nici cea mai mică îndoială că Ana Pereanu fusese ucisă de soţul ei şi că acesta se folosise de asa­si­na­rea turistei vest-germane Gisela Bor­man pentru a induce anchetatorilor ideea că era vorba despre un violator şi criminal în serie. Nu le mai rămânea de făcut decât să obţină recunoaşterea faptei. Apoi an­che­ta se putea ocupa de găsirea adevăratului criminal al Giselei Borman şi, eventual, de descoperirea celui care o ucisese şi violase pe Maria Blănaru, al cărei caz fusese pur şi simplu lipit de celelalte două şi ignorat.

 

„Cosa Nostra“ - în româneşte DIE

 

Ca oameni ai sistemului, atât Coman, cât şi Teodosiu erau deplin conştienţi de mi­ze­le afacerii. Nu era chiar simplu să arestezi un colonel DIE sub acuzaţia de omor ca­li­fi­cat, mai ales pe unul care avea atâtea re­la­ţii. Primiseră suficiente „atenţionări“ pe par­cursul anchetei, unele destul de ex­pli­ci­te. Astfel, la 17 iulie 1971 (aniversarea zilei sale de naştere), colonelul Pereanu, despre vinovăţia căruia conducerea CSS era la cu­rent, primise de la Doicaru şi Pacepa un coş de cadouri conţinând sticle de şampanie. Şefii DIE au avut grijă ca mesajul „discret“ să fie receptat de cei doi anchetatori: Pe­rea­nu era „conectat“. Din modul în care era condusă Acţiunea Bradul au realizat, la fel ca şi ceilalţi înaintea lor, că efor­tu­ri­le uriaşe depuse pentru trucarea anchetei de­păşeau orice văzuseră până atunci. Cu toa­te acestea, erau convinşi că există o limită dincolo de care protectorii lui „Nea’ Stelică“ nu vor mai putea să-l acopere. Cre­deau că e posibil să fie vorba doar des­pre incompetenţă, lipsă de coordonare şi obişnuitele intrigi din interiorul Minis­te­ru­lui de Interne. Greşeau.

 

Ce nu ştiau cei doi ofiţeri de la Direcţia a II-a, şi nu numai ei, era că deja, de ceva vre­me, DIE devenise „A doua Securitate“. În paşi mici, cu răbdare şi abilitate, Ni­co­lae Doicaru, Mihai Pacepa şi Gheorghe Mar­cu transformaseră spionajul românesc în­tr-un „stat în stat“, o „Cosa Nostra“ cu pro­priile reguli nescrise, bazată pe lo­ia­li­tăţi mafiote şi strict ierarhizată. Cei trei se ocu­pau constant de extinderea „Ono­ra­bi­lei Or­­ganizaţii“, lucrau „în haită“, coru­pând şi cumpărând influenţă, plasându-şi aliaţii în poziţii cheie şi înlăturându-i pe in­co­mozi, atenţi să nu-l deranjeze din pro­pria su­fi­cienţă şi prostie pe Nicolae Ceauşescu.

 

De altfel, „Şeful“ era foarte puţin preo­cu­pat de maşinaţiunile şi ilegalităţile „spi­o­ni­lor“ săi, singura condiţie pe care aceştia o aveau de îndeplinit fiind să menţină des­chis flu­xul de valută care-i alimenta con­tu­rile şi să îi organizeze vizite în stră­i­nă­tate, unde se putea juca liniştit „de-a li­de­rul mon­dial“. Cadourile scumpe (bijuterii, arme de vâ­nă­toare, opere de artă, apa­ra­tu­ră elec­tro­ni­că, maşini) erau şi ele apre­cia­te, iar di­plo­mele, decoraţiile şi recu­noaş­te­rile uni­ver­si­tare (cumpărate cu bani grei) se bucurau de mare trecere, mai ales la Ca­binetul 2.

 

Numirea lui Ion Stănescu în fruntea CSS şi anunţarea intenţiei de a pune capăt abu­zu­rilor şi crimelor săvârşite de „Securitatea Rea“ de dinainte de 1968 li s-au părut lui Doicaru, Pacepa şi Marcu gluma secolului. În particular, aşa cum s-a aflat, cei trei îl considerau pe Stănescu „idiotul perfect“, un tip care venea din afara sistemului şi care nu era la curent cu toate subtilităţile lui, pe care îl puteau manipula şi sub „con­du­cerea“ căruia îşi puteau extinde in­flu­en­ţa. Asta până când vor reuşi ei înşişi să ajun­gă sus. Doicaru se visa ministru de In­terne, Pacepa, şef plin la DIE; cât despre Gheorghe Marcu, era mulţumit să-şi con­ti­nue cu impunitate prodigioasa „carieră fi­nanciară“ începută cu vânzarea evreilor contra animale. Va reuşi în câţiva ani să pună la punct un uriaş trafic internaţional cu cereale (tot domeniul agricol!), îm­preu­nă cu ulterior faimosul Triţă Făniţă. Mo­mentan, se mulţumea să-i care lui Nicolae Ceauşescu valizele cu milioane de dolari.

 

Teodosiu şi Coman habar nu aveau cu cine îşi măsoară forţele.

                       

„Dizidenţii“ Doicaru şi Pacepa

 

În decembrie 1989, pe ecranele încinse ale televizoarelor care transmiteau Revoluţia a apărut un personaj care contrasta pu­ter­nic cu restul celor care se perindau prin studiourile improvizate ale TVR. Spre deo­sebire de revoluţionarii speriaţi, murdari şi exaltaţi din zilele respective, omul care vorbea în Studioul 4 părea venit din altă lume. La costum, încruntat şi plin de gra­vi­tatea momentului, apăsa cuvintele, ca ci­neva obişnuit să comande: „Sunt general-locotenent Doicaru Nicolae (...). Ur­mea­ză partea forte: „(...) din dispoziţia lui Ceau­şescu am fost arestat, deblocat şi urmărit în permanenţă, atât eu, cât şi fa­milia mea, pentru nicio vină, decât pen­tru că eram împotriva principiilor lui de comandă“. Telespectatorii nu se îndoiau că era vorba despre o altă victimă a „Că­lăului“. Oricum, puţini auziseră vreodată de generalul Nicolae Doicaru, iar faptul că se autopropunea „şef al Securităţii“ nu pă­rea deplasat.

 

Existau însă, în decembrie 1989, oameni care îl cunoşteau foarte bine pe Nicolae Doicaru şi cărora apariţia lui la televizor în postură de „dizident“ trebuie că le-a produs un sentiment acut de panică. Unii din­tre aceştia erau cei care avuseseră ma­rea neşansă să îşi intersecteze destinele cu el în timpul Acţiunii Bradul.

 

18 ani mai devreme, în vara lui 1971, Ni­co­lae Doicaru era la fel de încruntat. Dar nu pentru că se frământa cum să împiedice ordinele abuzive ale lui Nicolae Ceauşescu, ci pentru că îşi bătea capul cum să-l facă scăpat pe asasinul Anei Pereanu.

 

La început, lucrurile au părut că se des­făşoară în termenii „legalităţii socialiste“. Imediat după arestarea lui Stelian Pe­rea­nu, Teodosiu şi Coman au obţinut de la el o de­cla­raţie prin care acesta se arăta de acord cu o percheziţie la domiciliu. A măr­turisit că în ziua crimei era într-adevăr încălţat cu o pereche de ghete cu talpă zim­ţată (fapt negat cu înverşunare până atunci) şi că de­ţi­ne ilegal „circa 300“ de dolari. Însoţiţi de colonelul Ion Stanca, procuror militar, ei au descins la do­mi­ci­liul soţilor Pereanu din strada Schitul Mai­cilor, numărul 18A. La per­cheziţie au găsit perechea de ghete cu mo­del atipic pe tal­pă, haina de piele cu care fusese îmbrăcat colonelul DIE în ziua crimei, dar şi suma de 426 de dolari. Pen­tru cei doi, desco­pe­ri­rea dolarilor era un motiv de bucurie. Pu­teau să extindă ares­ta­rea preventivă şi pen­tru deţinere ilegală de valută, deoarece pedeapsa prevăzută era mai mare de doi ani, şi să se asigure astfel că Pereanu va ră­mâne în arest până când vor obţine recu­noaş­terea crimei. Procu­ro­rul Stanca a emis mandatul de arestare nr. 98/7 august 1971 pentru cinci zile.

 

În ancheta începută în aceeaşi zi, Stelian Pe­­reanu a dat trei declaraţii olografe, toa­te trei contradictorii şi pline de minciuni evidente. Apoi, a mărturisit că mai are într-o boxă şi un pistol Parabellum şi 16 car­tuşe. După o nouă percheziţie, apar­ta­men­tul colonelului a fost sigilat, iar cei doi anchetatori simţeau deja că rezolvarea cazului era doar o chestiune de timp. Însă, exact în momentul în care Pereanu, încolţit şi încurcat în propriile minciuni, era pe punctul să cedeze, au descoperit că arestatul a dispărut.

 

Colonelul Alexandrescu, şeful Direcţiei An­chete Penale a Securităţii, i-a informat că Pereanu „s-a îmbolnăvit“ şi a fost mu­tat la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti. Cine a autorizat transferul? Nicolae Doi­ca­ru. Nu exista niciun diagnostic disponibil, dar li se transmite că arestatul nu mai poa­te fi anchetat decât maximum două ore în fiecare zi pentru a nu fi suprasolicitat. Cei doi află, abia după câteva zile, că Pereanu este, în realitate, ţinut într-un birou se­pa­rat la sediul Direcţiei Anchete Penale, un­de i se amenajase o cameră cu pat şi de un­de putea comanda la discreţie mâncare şi bău­tură din oraş. Acuză faptul că ares­tatul si­mulează pentru a scăpa de anchetă şi cer să-l interogheze în continuare. Li se apro­bă cu greu şi doar cu supervizarea co­lo­ne­lu­lui Alexandrescu sau a adjuncţilor acestuia.

 

Din declaraţiile martorilor reieşea că, du­pă revenirea în ţară, între soţii Pereanu exis­taseră numeroase conflicte, care de­ge­ne­raseră în bătaie şi ameninţări reciproce. Teodosiu şi Coman ştiau că la domiciliul co­lonelului funcţiona o instalaţie TO (prac­ti­că obişnuită a DIE pentru verificarea ofi­ţerilor întorşi din misiuni în exterior) şi au solicitat să li se pună la dispoziţie ben­zile. Erau siguri că certurile dintre soţi vor revela şi mobilul crimei.

 

Şi de data aceasta răspunsul le-a venit tot pe filiera colonelului Alexandrescu: „Ben­zi­le DIE sunt strict secrete, dar au fost audiate de generalul Pacepa, care nu a descoperit nimic relevant“. Cum a ajuns Pacepa la concluzia respectivă şi ce benzi a audiat el nu ştim. Ce ştim este că, atunci când ancheta a fost redeschisă, în 1978-1979, Petre Enache, prieten al lui Pereanu, a declarat că imediat după înmormântarea Anei Pereanu (25 februarie 1971) a fost in­vitat de colonel la domiciliu să-l ajute „să-şi înece amarul“. După mai multe pa­ha­re de vin, acesta i-a mărturisit că şi-a ucis soţia şi i-a arătat exact cum a pro­ce­dat ca să o asfixieze. Cum instalaţia TO a DIE funcţiona din plin la acea dată, se poate deduce că Pacepa, dacă într-adevăr a ascultat benzile, nu avea cum să rateze măr­turisirea criminalului. Şi mai puţin pro­ba­bil că nu i-a împărtăşit informaţia lui Ni­colae Doicaru. Desigur, pentru Teo­do­siu şi Coman, totul a fost ascuns sub pretextul „conspirativităţii“. Ani în șir mai târziu, când cei doi vor reveni cu so­li­ci­tarea lor, vor afla că nu mai există nici mă­car tran­scrierea benzilor din ziua respectivă.

 

În ciuda obstrucţionărilor lui Doicaru şi Pacepa, cei doi anchetatori erau încă op­ti­mişti pentru că aveau un as în mânecă. Iden­tificaseră, fără ştiinţa şefilor DIE, un martor ocular, care îl văzuse pe Stelian Pe­reanu plecând de la Restaurantul Teleferic împreună cu soţia sa spre Coliba Hai­du­ci­lor, chiar înainte de uciderea ei. Spre ghi­nio­nul lui Pereanu, respectivul martor l-a re­cunoscut uşor pentru că lucra în mod obişnuit ca ospătar la un restaurant din Bu­cureşti frecventat de colonel. Se afla la Poiana Braşov pentru că fusese detaşat pe perioada sezonului turistic de iarnă, pen­tru suplimentarea personalului. La iden­ti­ficarea în grup din septembrie 1971, or­ga­ni­zată într-o sală de şedinţe a Direcţiei An­chete Penale, martorul Rusu l-a indicat fără ezitare pe Stelian Pereanu. Cu această ultimă dovadă irefutabilă, Teodosiu şi Co­man erau siguri că au câştigat partida. Ca de obicei, îl subestimau pe Nicolae Doi­ca­ru. Şi încă nu ştiau cine este Stelian Pe­rea­nu şi până unde ajung relaţiile sale.

 

Nicolae Ceauşescu este „interesat“

 

Panicat după confruntarea directă cu Ru­su, Stelian Perianu nu a mai aşteptat ca Doi­caru să inventeze din nou un mod de a-l ajuta şi s-a apucat singur de treabă. A întocmit un memoriu adresat „To­va­ră­şu­lui Secretar General al CC al PCR“ (pe care lăsa să se înţeleagă că îl cunoştea per­sonal) şi a cerut să fie scos la raport la „Pre­şedintele CSS“, Ion Stănescu. Moti­vul? Este arestat pe nedrept şi bătut de anchetatori. Ca să fie mai convingător, se taie pe faţă cu lama de ras.

 

Nu ştim ce rol a jucat Nicolae Ceauşescu în această fază a anchetei, dar ştim din afirmaţiile lui Nicolae Doicaru făcute în fa­ţa altor ofiţeri superiori ai Securităţii că era direct interesat, cerând să fie informat zilnic despre stadiul ei. De altfel, de-a lun­gul anchetei, Nicolae Doicaru va invoca mereu „aprobările conducerii superioare de partid şi stat“ de fiecare dată când mă­surile sale ilegale erau contestate. Cert es­te că șeful CSS, Ion Stănescu, s-a executat neverosimil de urgent şi, la 15 septembrie 1971, l-a primit într-o audienţă pe „ne­drep­tăţit“. Şi ei erau cunoştinţe vechi: fu­se­seră colegi la 23 August, familiile se vi­zi­tau reciproc, iar soţiile schimbau frec­vent haine şi bijuterii. Rezultatul întâl­ni­rii, tran­scrisă de pe TO, este halucinant: Teo­do­­siu şi Coman vor fi scoşi din anchetă pentru că Pereanu se plânge de ei („Într-o zi i-am dat la unul bună–ziua şi nu mi-a răspuns. Se uita la mine aşa parcă aş fi omorât pe cineva din familia dânsului!“), i se promite că va fi eliberat în cel mai scurt timp („Tov. procuror facem aşa şi hai să-l punem în libertate“) şi i se cere să par­ticipe la descoperirea criminalului (!?!). Încurajat, Stelian Perianu se lansează în ipo­teze: „poate a avut o combinaţie, vreun amant, că femeia-i femeie“. Ca într-o pie­să absurdă, criminalul dirija ancheta pro­priei fapte şi indica piste de investigaţii.

 

Între timp, Nicolae Doicaru se ocupa în­deaproape de Teodosiu şi Coman. A che­mat-o la „discuţii“ pe Doina Borcescu, aman­ta lui Pereanu, şi a încercat să o „con­vingă“ să depună mărturie împotriva celor doi ofiţeri. Să spună că în timpul per­cheziţiei domiciliare şi-au însuşit lucruri din apartamentul colonelului. În timpul „discuţiilor“ este bătută şi ameninţată că va fi trimisă în judecată pentru prostituţie. Cu toate presiunile, Borcescu refuză să sem­neze declaraţia şi în cele din urmă es­te eliberată. De altfel, problema se rezol­va­se deja, aşa cum am văzut, şi Doicaru a abandonat ideea de a-i acuza de furt pe Teodosiu şi Coman, pentru că acum avea altceva de făcut: să găsească „criminalii“ care să-l înlocuiască pe Pereanu.

 

Cât despre acesta, la 30 septembrie 1971 este eliberat după o nouă ilegalitate. Şeful Direcţiei Procuraturilor Militare şi prim-adjunct al procurorului general, general-ma­ior Filimon Ardeleanu îi solicită lui Ion Stănescu avizul pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a colonelului Pereanu pentru „deţinere ile­gală de valută“ şi „deţinere fără drept de arme şi muniţii“. Îşi oferea umila con­tri­bu­ţie la „spălarea legală“ a lui Pereanu. Prezenţi la şedinţă, Teodosiu şi Coman au pro­testat vehement, arătând că arestarea şi cercetarea penală se făcuse pentru „omor“, şi nu pentru cele două infracţiuni menţionate, care nu aveau nicio legătură cu moartea Anei Pereanu. Nu se putea ca Parchetul Militar şi preşedintele CSS să ignore legea. Stănescu le-a respins obiec­ţii­le şi a refuzat să avizeze cererea, pre­tex­tând că sunt fapte săvârşite pe linia atri­bu­ţiilor de serviciu şi că ofiţerul „va fi mus­trat disciplinar“.

 

Teodosiu şi Coman erau conştienţi totuşi că trăiesc în România Socialistă. Unde le­gea era secretarul general al PCR, aşa cum Doi­ca­ru, mai puţin vehement ca în 1989, a ţi­nut să le reamintească. Era clar că nu mai au ce face. Vor avea ocazia să-şi ia re­van­şa doar după ce Nicolae Ceauşescu s-a răz­gân­dit, în 1979, supărat pe „dizidenţii“ săi.

                       

Doicaru trece la „masaj galvanic“

 

După eliberarea lui Pereanu şi scoaterea din anchetă a lui Teodosiu şi Coman, Ni­co­lae Doicaru avea mână liberă „să rezolve“ cazul. Nu trebuia decât să găsească un „ţap ispăşitor“ căruia să-i pună în cârcă, dacă se putea, toate cele trei victime. Nici măcar nu era ceva neobişnuit pentru prac­ti­­ca anchetelor criminale din România. Be­ciurile Miliţiei erau pline de recidivişti că­rora anchetatori, dornici să nu rămână cu „AN-uri“, le încărcau cazierul în de­pli­nă înţelegere cu aceştia. Toată lumea câş­tiga, mai puţin victimele, se înţelege. Mi­li­ţienii „rezolvau“ cazurile, recidiviştii pri­meau „în­ţelegere“ la Tribunal şi oricum erau gra­ţiaţi de „Tata’ nostru Ceauşescu“, după o perioadă. Era mai greu cu in­frac­ţiunile gra­ve, de genul crimei, dar, unde nu exis­ta „înţelegere“, se rezolva cu multă bătaie.

 

Nicolae Doicaru nu era însă un miliţian de duzină, ci un tip „rafinat“ şi „creativ“. Plus că era momentul perfect să arate cum re­zolvă Securitatea (el, de fapt) astfel de ca­zuri, spre deosebire de Miliţia lui State, ca­re tocmai dăduse un rateu monumental în cazul Rîmaru şi-l înfuriase teribil pe „To­varăşul“. A considerat că în situaţia de fa­ţă nu ajunge un singur „criminal“. Era mai bine să aibă de unde alege. În consecinţă, în perioada decembrie 1971 - februarie 1972, sub acuzaţia că au ucis-o sau au participat la uciderea Anei Pereanu, au fost arestate 17 persoane. Toţi proveneau din anturajul so­ţilor Pereanu şi fuseseră, într-un fel sau altul, indicaţi de Stelian Pereanu ca po­si­bili făptaşi. Cazat confortabil la aceeaşi vi­lă unde concepuse planul de asasinare a so­ţiei sale, colonelul participa, în pauzele de la chefurile din Bucureşti, la cons­trui­rea „rechizitoriului“ acestora cu poveşti in­ventate.

 

Pentru că nu există, în opinia mea, o mo­da­litate de a povesti suficient de explicit ce s-a întâmplat în arestul Securităţii Bra­şov în respectiva perioadă, voi reda pasaje din declaraţiile celor care au fost acolo. Toate au fost obţinute la redeschiderea ca­zului, după 1978.

 

Ion T. Cornel (soţul nepoatei Anei Pe­rea­nu): „Am fost arestat la 3 ianuarie 1972 (...) Temeiul arestării mele l-a constituit de­claraţia fostului colonel Pereanu Ste­li­an prin care acesta a susţinut în mod fals că în ziua de 21 februarie 1971 aş fi fost în Poiana Braşov unde a fost soţia sa ucisă. (...) În legătură cu şocurile elec­trice ce mi-au fost administrate de 3-4 ori, arăt că acestea s-au efectuat de că­tre o doctoriţă în etate de cca 40 de ani, înaltă, corpolentă, brunetă şi cu accent străin, folosind în acest scop un fel de aparat de produs curent electric. Elec­tro­zii acestui aparat mi-au fost aplicaţi pe testicule şi pe alte regiuni sensibile ale corpului, după ce în prealabil eram udat cu apă. Aceste şocuri electrice îmi pro­du­ceau dureri insuportabile, ceea ce m-a determinat să fac declaraţii în sensul dorit de anchetator şi să recunosc astfel o faptă pe care nu o săvârşisem. De ase­menea, în două–trei rânduri mi s-au fă­cut injecţii cu alcool în venă, după care am fost supus la un aparat cu electrozi, ce se aplicau pe cap şi pe membre, ase­mănător cu electro-encefalograma. (...) din cauza loviturilor primite la tălpi în timp ce eram legat pe rangă, am dureri groaz­nice şi în prezent“.

 

Enache Petre zis Ştefan (prieten cu Stelian Pereanu): „În ziua de 4 ianuarie 1972 am fost arestat de organele Securităţii (...) am fost supus mai multe zile în şir la mal­tratări groaznice, fiind bătut la tălpi cu o ţeavă din fier groasă de cca 20 mm şi legat la mâini şi picioare, suspendat pe două capre, tras cu funia şi bătut cu frân­ghia udă şi baston de cauciuc în zona fesieră. Pentru a fi bătut eram dus într-o cameră special amenajată la sub­solul clădirii. (...) În timp ce eram bătut şi schingiuit mi se solicita stăruitor de către anchetatori să declar că eu am omo­rât-o pe Ana Pereanu. Am mai fost tor­turat prin aşezarea peste bucăţi de că­ră­midă sparte mărunt, colţuroase, dez­bră­cat în pielea goală, întins alternativ pe spate şi pe faţă, după care cei care mă torturau se urcau cu picioarele peste cor­pul meu apăsându-mă cu corpul pe bu­că­ţile (colţuri) de cărămidă (...) O altă for­mă de tortură a fost manejul. Aceasta con­sta în aceea că eram condus într-o în­căpere lungă, de format dreptunghiular şi obligat să alerg de la un capăt la altul al acesteia. În timp ce alergam eram lo­vit de către mai multe persoane cu bas­toa­ne de cauciuc, vine de bou sau frân­ghii ude“.

 

General-maior Ioan Nasea (şef al In­spec­to­ratului Judeţean de Miliţie Braşov): „Re­ţinuţii şi arestaţii erau ţinuţi în arestul Securităţii şi cercetaţi îndeosebi de ofi­ţeri de Securitate sub conducerea ne­mij­lo­cită a col. Alexandrescu. În acea pe­ri­oa­dă tov. general-colonel Doicaru N. şi ge­ne­ral-maior State N. erau aproape în per­ma­nenţă la Braşov. (...) Pe parcursul cer­ce­tărilor nu s-a urmărit aflarea ade­vă­ru­lui, au dispărut probe sau mijloace de pro­bă, au fost arestaţi, bătuţi şi schin­giuiţi oa­meni nevinovaţi, în funcţie de dorinţele, interesele, pasiunile, orgoliile şi am­bi­ţii­le care se înfruntau la nivel înalt“.

 

General-maior Ion Bolintineanu (şeful Se­cu­rităţii Braşov): „Activitatea de cer­ce­ta­re a fost controlată şi condusă nemijlocit de generalul Doicaru Nicolae, iar în lipsa acestuia din Braşov era condusă de co­lo­nelul Dorobanţu Victor din DGIE. (...) În­cepând cu a doua jumătate a lunii de­cem­brie 1971 şi continuând în luna ia­nuarie 1972 au fost aduse la Braşov şi în­car­ce­ra­te mai multe persoane (bărbaţi şi femei) cu aprobarea generalului Doicaru Ni­co­lae. (...) La începutul lunii februarie 1972 a fost adusă de la Bucureşti, cu apro­ba­rea generalului Doicaru Nicolae, medicul Vrabie Elena de la Spitalul nr. 9, care avea asupra ei un aparat de produs şo­curi elec­trice. Nu am cunoştinţă di­rec­tă des­pre această situaţie, cu excepţia ares­ta­tei Borcescu Doina, pe care am vă­zut-o în camera de anchetă în timp ce era bă­tută de colonelul Mihăilescu Gheor­ghe, şi a numitului Furdui Radu, pe care l-am vă­zut o singură dată şi prezenta sem­ne că a fost bătut. Ştiu însă că a exis­tat apro­barea generalului Doicaru Ni­co­lae să se folosească violenţa pentru con­strângerea arestaţilor să facă mărtu­ri­siri. (...)“.

 

Colonel Simionescu Gheorghe (fost şef al Unităţii Speciale „T“): „Într-o seară de la începutul lunii februarie 1972 am fost chemat de Doicaru Nicolae într-o ca­me­ră de la subsolul clădirii Securităţii Bra­şov. În această cameră se aflau Doicaru Nicolae, Alexandrescu George, Bolin­ti­nea­nu Ion, Dorobanţu Victor, Cenuşe Cons­tantin, Mărgineanu Constantin, Băiescu şi alţi câţiva anchetatori care asistau la aplicarea de şocuri electrice arestatului Furdui Radu. Cu această ocazie am văzut pe dr. Vrabie Elena cum îi punea pe cor­pul lui Furdui Radu, care era dezbrăcat şi întins pe o saltea, nişte electrozi de la un aparat electric asemănător cu un te­le­fon cu manivelă. Prin învârtirea mani­ve­lei se producea curent electric. Electrozii erau aplicaţi pe corpul lui Furdui Radu în părţile mai sensibile (pe abdomen) du­pă ce în prealabil locurile respective erau udate cu apă. În tot acest timp Furdui Ra­du scotea ţipete şi se zbătea, însă era ţi­nut de mâini şi de picioare de nişte sub­ofiţeri. La un moment dat, nemaiputând suporta şocurile electrice, Furdui Radu a spus că recunoaşte“.

 

Până la sfârşitul lui februarie 1972, şapte persoane recunoscuseră că o asasinaseră şi violaseră pe Ana Pereanu. Nicolae Doi­ca­ru putea raporta că a rezolvat cazul în timp record. S-a gândit că nu strică să în­groape întreaga anchetă, doar ca să fie sigur, şi să-i distribuie „echitabil şi to­vă­răşeşte“ pe cei şapte şi către celelalte do­uă crime. Mai trebuia să cauterizeze câ­te­va fire rămase în aer (înscenarea pusă la ca­le arhitectului bucureştean Mihai Nă­vo­da­riu şi profesoarei Marta Guţu) şi să-i dea doctoriţei Vrabie cei 1.000 de lei re­compensă pentru „contribuţia“ ei „psihia­tri­că“. Când va fi întrebată, în 1979, des­pre aceasta, Elena Vrabie va pretinde se­ni­nă că le-a aplicat arestaţilor un... „masaj galvanic“ şi nu a primit pentru el decât „700 de lei“. Asupra acestei vajnice des­cendente a unor ilegalişti spanioli şi a mi­nunatului său aparat de extras „adevărul“, numit în mediul cunoscătorilor Mariana, vom reveni.

 

În 1972, norocul era clar pe strada lui Ni­colae Doicaru şi îl împingea de la spate spre funcţia de ministru de Interne. Miliţia toc­mai arestase un recidivist „psihopat“ care ucisese şi violase o femeie în zona Bra­şo­vului. Nu mai avea nevoie de cei şapte...

 

(Va urma)

TAGS : Stelian Pereanu Cosa Nostra Ceausescu Maria Blănaru
Recomandari
Comentarii
mihaela gheorghiu 2017-05-21
partea a-V-a ?
Total 1 comments.
3173
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.