Hermeneutica îndrăcirii. Irina (IV)

10. O colibă pe Tabor

Părintele Daniel i-a îndemnat pe Irina și pe fratele ei să se stabilească în preajma mă­năstirii. Modelul unei ast­fel de proximități e unul pres­tigios. Dacă primii asceți fu­geau la propriu de lume, cât mai adânciți în pus­ti­e­tăți, ulterior mănăstirile au pătruns chiar în locurile cele mai populate – în ini­ma metropolelor. Dar, în ge­neral, s-a preferat o com­binație de separare și apro­piere: majoritatea mănăs­ti­rilor sunt mai retrase, dar relativ ușor ac­cesibile. Această apropiere poate cunoaște și cercuri concentrice, astfel încât cel din­tâi să corespundă unei comunități laice cu legături mai strânse cu universul monahal. În Rusia medievală, de pildă, satele apă­rute în jurul unor schituri inițial extrem de izolate au fost vârful de lance al co­lo­nizării tărâmurilor virgine. Cine mai leagă astăzi numele unei cochete stațiuni tu­ristice precum Sinaia de vechea așezare mo­nahală numită după biblicul Sinai? În zilele noastre, exemplul cel mai remarcabil e obștea laică crescută în jurul mănăstirii nem­țene Petru Vodă. De altfel, pentru Da­niel Corogeanu, principalul model mo­na­hal era chiar Iustin Pârvu, ctitorul și sta­rețul acesteia. Și întrucât civilizația creș­tină datorează enorm monahismului – iar Biserica Ortodoxă încă e condusă de călu­gări –, o astfel de apropiere pare a fi cu totul firească și dezirabilă. În fond, viața ortodoxă e una infuzată serios de duh monahal – pentru mulți, e chiar un titlu de glorie, mai ales în raport cu alte con­fe­siuni mai lumețe. Și totuși, în acest raport dintre laici și călugări, nu au lipsit părțile de umbră – iar, uneori, una tare întu­ne­cată. În primul rând, ascetul, în loc să-și ia în serios până la capăt nevrednicia pentru care a ales o terapie radicală, se pretează prea ușor rolurilor de prim-plan. Și părăsește – la propriu sau la figurat – pus­tia pentru a se erija în model an­tropologic. Încât laicilor nu le rămâne de­cât să-și asume imperfecțiunea de a nu fi monahi. Și nu e vorba doar de o con­curență morală – liturgica, ascetica, dog­matica, catehetica, apologetica ortodoxe sunt impregnate de mentalitate monahală. Uneori influența, deși atât de profundă, nu mai sare în ochi, dar un pic de ar­heo­logie îi poate ușor regăsi urmele. Azi pu­nem criza Bisericii pe seama unei mo­der­nități agresive și lipsite de pietate, as­cun­zând sub preș clericalismul și mo­na­ho­latria, care au transformat laicatul în­tr-o masă aproape cu totul pasivă – reli­gios vor­bind. Într-un astfel de context tre­buie plasat și îndemnul starețului de la Tanacu: mănăstirea oferă o rară mângâiere su­fle­tească – precum au simțit cei trei apostoli pe Tabor, când Iisus s-a schimbat la față, iar Petru s-a gândit să cons­tru­iască trei colibe, de bine ce le era –, dar și protecție socială, pentru amărâți ca Irina ori fratele ei. O astfel de chemare as­cun­dea însă im­plicațiile unui vot cvasi-mo­nahal: accep­tarea unei culturi în război cu lumea. Daniel Corogeanu era ucenicul lui Iustin Pârvu, cel care i-a smintit pe mulți dintre con­temporanii noștri cu furiile sale apo­ca­liptice. Și cum, timorați de secole de mar­ginalizare, laicii nu au cu­rajul de a lua teologia din mâna clericilor și de a de­monta astfel de im­pe­ni­ten­te discursuri ale urii – cu ni­mic mai nocive decât ce­le islamiste –, ortodoxia își seduce cum poate re­cru­ții. Chiar dacă aceștia, îna­inte de a o adânci, numai la astfel de războaie nu visau.

Imagine din filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, bazat pe romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu

11. O singură pungă

Unul dintre cele trei voturi ale monahului e sărăcia. Până și Steinhardt, odată retras la Rohia, a avut nevoie de dispensa unui vlădică pentru a-și păstra garsoniera din Capitală, în folosul unor descinderi mo­ti­vate cultural. Comunitatea de bunuri e o practică creștină străveche – pentru a o fi călcat, soții Anania și Safira au plătit cu via­ța, un dublu omor (prin certare de apos­­­tol) greu de înțeles azi, mai ales pen­tru o astfel de vină. În orice caz, de două mi­le­nii se dezbate statutul bogatului în creș­ti­nism și unii promovează în con­tinuare idealul unui socialism bazat pe măr­turii apostolice și patristice. Într-ade­văr, Vasile cel Mare considera hoție și fap­tul de a nu-ți dărui surplusul (doar apa­rent cinstit) săra­cilor. După ce Irina a fost internată la Vas­lui, starețul a solicitat o sumă com­pen­sa­torie din banii acesteia. Economiile ei se aflau în custodia unei fa­milii din Caraș-Se­verin, unde Irina locuia (cu intermitențe, date fiind perioadele de muncă în Ger­ma­nia). Ulterior, unul dintre reproșurile răs­ti­te ale fetei se referea toc­mai la această pre­levare fără voia ei. În loc să dea să­ra­cei, starețul – invocând ne­voile unei mă­năstiri încă în construcție – a luat, cât timp era neputincioasă în spi­tal, din mica ei pungă. Dar pentru ea acei puțini bani reprezentau un gaj de inde­pendență. Din zgârcenie ori din simplă des­considerare a dreptului ei la pro­prie­tate, tânărul iero­mo­nah nu s-a gândit că practica Bisericii - și cu atât mai mult a unei mănăstiri – e aju­torul acordat gra­tuit, mai ales când e vor­ba de cei atât de vulnerabili. Probabil și-a împăcat con­știin­ța gândindu-se că, deja apropiată de mă­năstire, punga ei era acum parte a pungii lor mai mari. Un alibi pios care a mascat o mică lăcomie. De banii ei profita și fa­milia bănățeană, dar de la asceți te aștepți la mai multă reținere.

12. Demonologie pentru toate gusturile

Demonologia a fost, timp de milenii, un do­meniu predilect al asceților și teo­lo­gilor. Sursele prestigioase sunt nenu­mă­ra­te. Într-o relatare din Pateric despre ava Longinus, de pildă, se amintește de refu­zul său de a se ocupa de o femeie în­drăcită, pe care o trimite cu însoțitorii ei la ava Zenon. Acesta se apucă de exor­cism, dar demonul îl smerește, măr­tu­ri­sindu-i că pleacă doar datorită rugă­ciu­nilor simultane ale lui Longinus – dovada unei mari concurențe în materie. Apo­lo­getul Iustin – filozof și martir – considera în sec. II că apariția demonilor se explică prin însoțirea sexuală a unor îngeri cu fe­mei – un precedent teologic pentru pers­pec­­tiva asupra masturbării care a tul­bu­rat-o și pe Irina. Diadoh al Foticeii pre­ciza în sec. V că Satana e scos prin botez din su­fletul omului, dar continuă și mai în­dârjit să-l supere, „învăluind prin mus­tul trupului mintea, ca într-un fum, în dul­ceața poftelor neraționale“ –, de aici aten­ția milenară la plăcerile vinovate. Și Ioan Gură de Aur îi stabilise, în sec. IV, li­mi­tele acțiunii: „Nici chiar pe îndrăciți Dum­nezeu nu i-a dat cu totul în stă­pâ­nirea dracilor, pentru că, dacă i-ar fi dat, ar suferi mai cumplit decât suferă acum“ – de altfel, de la el avem una din­tre cele două slujbe de exorcizare din Mo­litfelnic. Dacă deschidem manualul uni­versitar de dogmatică datorat părintelui Stă­niloae, vom găsi menționate fugitiv câ­teva trăsături ale celor aflați în stăpânirea diavolului, a cărui prezență „se arată și în fețele lor întunecate, crispate, în râsul nestăpânit, în vorbele necontrolate, ob­sce­ne, în fapte nesocotite“ – parcă e por­tretul atribuit Irinei în criză. În tratatul său de ascetică și mistică, în schimb, axat pe conceptul de patimi - „ele sunt fer­­mentul dezordinii lăuntrice și inter­per­­sonale“ –, e amintită vechea ta­xo­no­mie a celor 8, din care au derivat și cele 7 păcate capitale – acuza de desfrânare i-a fost fatală Irinei. Nikolaos Matsoukas, pro­fesor de dogmatică la Tesalonic, autorul unui inedit tratat contemporan de de­mo­nologie, își rezumă astfel demersul: „Sa­tana ca existență și activitatea oamenilor satanoformi – în principal a celor care, având puterea, creează ca o pânză de pa­ianjen organizații internaționale în­fru­musețate ideologic – au fost subiectul lu­crării noastre“ – o abordare convergentă cu cea a lui Iustin Pârvu și a ucenicilor săi. Dar paralel cu opiniile teologilor a în­florit dintotdeauna și o vastă demonologie populară. La Poșaga ori la Călugăreni – un­de exorciza părintele Horga, un alt model pentru Daniel Corogeanu – atmosfera era de un realism magic de mare efect. Și să nu uităm de iconografie: Judecata din ur­mă continuă să stimuleze imaginația, în focul damnării regăsindu-se azi, în pas cu vremea, și personaje/categorii inedite. Și nici de gustul profețiilor apocaliptice, pe­riodic la modă, care complică și mai mult demersul demonologic: dracii par mai activi, mobilizați special pentru apropierea sfârșitului – chiar și la Tanacu se pre­gă­teau pentru vremuri de restriște. Cât pri­vește exorcismele, biografiile de cuvioși pre­zentate de Ioanichie Bălan în Patericul românesc le consemnează drept o prac­tică curentă în orice epocă. Într-un astfel de variat univers cultural, impregnat în fel și chip de duhuri maligne, her­me­neu­tica îndrăcirii (de diverse grade) nu poate fi decât o îndatorire cotidiană.

13. Stigmatizarea

Principalul motiv pentru care Irina a in­trat în acest orizont hermeneutic a fost su­bita ei agresivitate, dezordonată și incon­trolabilă. Prima opțiune a fost cea a in­ter­nării psihiatrice. Ajunsă la spital, a fost le­gată și sedată – și, în fond, abandonată sor­ții de un psihiatru dezabuzat (și refu­giat în spiritualism). I s-a pus abuziv – cum va recunoaște chiar medicul la pro­ces – un diagnostic sever. Cu alte cuvinte, dacă pentru unii va deveni curând o îndrăcită, pentru alții era deja o nebună de legat – o psihotică fără mari speranțe. Nici gând să i se ofere șansa unei psi­ho­terapii – o carență mai structurală a psi­hia­triei românești, de altfel. Pentru me­dic, incriminatorie a fost, ca pentru mo­nahi, pierderea autocontrolului. Când spu­nem despre cineva că face ca toți dracii, deja catalogăm anumite manifestări drept extrem de grave – nu atât prin consecințe, cât prin cauze. Dar este un astfel de puseu de agresivitate haotică, oricât de strident, un indiciu fatal? Psihologii știu bine azi că deseori e vorba de un încâlcit mecanism de apărare. Așa cum nu trebuie să de­mo­nizăm facil delincvența juvenilă – mai bi­ne am revedea mai des Cele 400 de lo­vi­turi sau Sciuscià –, nu ar trebui să ne pri­pim nici cu detectarea semnelor unei ire­versibile psihoze. Cu siguranță, un tera­peut priceput și mai responsabil ar fi privit cu alți ochi cazul Irinei. Fără s-o stig­matizeze – în sensul lui Erving Goff­man – ca psihiatrul ori, într-un registru com­parabil, ca asceții de la Tanacu. Și pentru unul, și pentru ceilalți, tocmai vul­nerabilitatea accentuată a fetei a fost un argument determinant pentru declasarea ei – o nebună/psihotică sau o îndrăcită sunt mai puțin decât un om normal. Nu din lipsă de bunăvoință, ci pentru că nu mai pare posibil să te înțelegi cu ea.

(Va urma)

Primele trei părţi ale articolului pot fi citite aici, aici şi aici.