`Basarabia e România!` sau naționalismul anacronic a ieșit în stradă

Valul de proteste de stradă care a debutat în ianurie 2012 continuă sa facă valuri și să se amplifice fără probleme și în toamna lui 2013. Inspirați probabil de succesul protestelor anti-RMGC și a celor anti-fracturare, adepții re-unificării cu „Basarabia” au ieșit și ei în stradă, duminică 20 octombrie, pentru a realiza un lanț uman în jurul Casei Poporulu – Palatul Parlamentului, ca să atragă atenția parlamentarilor asupra „năzuinței” lor. Protestul a fost organizat de „Acțiunea 2012”, care anul trecut pentru a comemora Tratatul de la București din 1812, care a dus la ruperea Basarabiei din Principatul Moldovei și transferarea acesteia Imperiului Rus, a „tapetat” Bucureștiul cu mesajul „Basarabia e România!” – practic nu există gard sau zid, fie la periferie sau fie în centru, pe care să nu apară acest mesaj (apare inclusiv și pe unul din malurile Dâmboviței).

Organizatorii marșului pro-re-unificare de duminică 2o octombrie 2013 au reușit să troleze obișnuitul protest anti-RMGC – Duminica în familie –, și să aducă pe agenda publică tema lor favorită. Marșul poate fi considerat un succes pentru cauza „naționalistă” în România. Dacă Noua Dreapta scoate câteva sute de persoane la protestele anti-homosexuali („Marșul Normalității”), re-unificarea cu „Basarabia” este o cauză mult mai populară. Pe  măsură ce se apropie momentul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire din 1918 popularitatea re-unificării s-ar putea să sporească, iar marșurile de acest gen sau acțiuni de promovare a aceste cauze se vor înmulți cel mai probabil. Un sondaj realizat recent de INSCOP asupra memoriei istorice a românilor arată că cel mai important eveniment istoric pentru aceștia este Marea Unire din 1918.

Se poate presupune, cu un grad ridicat de probabilite, că tema unei posibile re-unificări între România și Republica Moldova e una cu priză la public.

De ce este un protest anacronic?

Ar fi câteva motive. În primul rând o posibilă re-unificare cu Republica Moldova nu este echivalentă cu re-alipirea Basarabiei istorice, lipsesc județele din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail aparțin Ucrainei – cât despre Transnistria, ea nu a făcut parte din vechea provincie românească, fiind alipită Republicii Moldova după anexarea la URSS.

În al doilea rând reconstituirea, măcar și parțială a României Mari este în esență un anacronism ce reflectă incapacitatea de a trece peste un trecut traumatic și de a articula un proiect de țară orientat spre viitor. Reflectă o întoarcere într-un timp „mai bun”, o disonanță cognitivă între provocările actuale și un idealizat timp glorios.

Anacronismul este accentuat de faptul că din punct de vedere socio-politic re-creerea unui stat național care să reunească „toți românii” este în esență un ideal de secol XIX și de începutul secolului XX. Având în vedere că statul național român a luat naștere destul de recent – 1859 – dar târziu în raport cu alte state europene, iar tribulațiile prin care a trecut statul Român după formarea sa au lăsat o amprentă puternică în memoria colectivă.

În fine anacronismul este întărit și reprodus de un discurs istoric și public cu puternice accente naționaliste. Manualele de istorie după care învață majoritatea românilor prezintă, încă, istoria românilor ca un proces de creare a statului național, iar în discursul politicienilor apar și în prezent ecouri naționaliste, precum și trimiteri, mai mult sau mai puțin voalate la refacerea „unității” naționale.

Ignoranța unui slogan…

Demersul unioniștilor români ignoră o serie întreagă de realități politice, etnice și istorice de peste Prut.

În primul rând că peste Prut opinia publică este foarte împărțită cu privire la destinele geopolitice ale Republicii Moldova. Există într-adevăr un public pro-românesc și pro-unionist în Republica Moldova, numai că nu reprezintă un curent covârșitor. Dintre politicienii pro-români și pro-europeni de la Chișinău foarte puțini își asumă un discurs pro-unionist, fie din pragmatism politic, fie deoarece consideră că statalitatea Republicii Moldova nu poate fi pusă în discuție. Și bineînțeles există publicul rusofon, reprezentat mai ales de PCRM și care își vede destinele geopolitice legate inextricabil de Moscova. Pe scurt nu există în Republica Moldova masă critică pentru o eventuală re-unificare.

Mai mult componenta etnică a ceea ce naționaliștii unioniști români consideră a fi Basarabia, este destul de diversă: există într-adevăr vorbitori de limbă română care însă se identifică ca moldoveni (cam 69% din populație), români (1,9%), iar restul sunt ucraineni, ruși, găgăuzi și bulgari. Politica etnică sovietică este în mare parte responsabilă pentru acest mozaic etnic. La rigoare mesajul „Basarabia e România!” rezonează cu 1,9 procente din populație. Bineînțeles că din cei care se identifică ca fiind moldoveni, o parte ar rezona la mesajul unionist, dar faptul că aceștia se identifică în primul rând ca „moldoveni” ridică semne de întrebare cu privire la disponibilitatea acestora de a sprijini un proiect unionist.

O eventuală reunificare al celor două state în care se vorbește limba română ar conduce la apariția unui stat român multietnic și la cereri privind autonomia teritorială sau culturală – un adevărat coșmar politic pentru orice naționalist român „verde”. Astfel dacă prin documentul de reunificare s-ar accepta existența autonomiei găgăuze, atunci va fi greu de justificat, dacă nu chiar imposibil, refuzul de a recunoaște autonomia maghiară în „Ținutul Secuiesc”. Dacă prin documentul de reunificare se convine asupra unei structuri federale pentru noul stat atunci situația devine de-a dreptul „albastră” pentru naționaliștii români. Și toate acestea nu iau în considerare sporirea exponențială a minorităților ruse și ucrainene de pe teritoriul României, care vor articula la rândul lor cereri de autonomie, cu sprijinul „statelor mamă” bineînțeles. Acest scenariu nu ia în considerare situația Transnistriei, al cărui statut încă este incert.

Naționaliștii unioniști români aleg de asemenea să ignore poziția elitei politice de la Chișinău. Această elită a condus  de bine, de rău destinele a peste 3,5 milioane de locuitori, iar perspectiva re-unificării cu România înseamnă că membrii acestei elite vor fi reduși la nivelul unor baroni locali care ascultă de București – o perspectivă deloc încântătoare pentru aceștia. De unde și reticența acestora privind promovarea proiectului unionist.

În fine, înainte de a încheia această secțiune trebuie realizat și un exercițiu de istorie alternativă – ce ar fi fost dacă România nu ar fi recunoscut statalitatea Republicii Moldova. În primul rând România ar fi fost implicată în războiul civil din Transnistria – ar fi fost primul război civil de pe teritoriul României moderne, ba chiar este probabil să fi existat confruntări directe cu forțele ruse. Rusia post-sovietică nu ar fi invadat România, dar ar fi subminat constant noul stat apărut în sud-estul Europei. Ar fi fost chiar probabil ca România să fie obligată să accepte în schimbul recunoașterii unirii cu Republica Moldova prezența trupelor rusești pe teritoriul național.

Recunoașterea re-unificării ar fi fost problematică, vecinii României ar fi ezitat cel mai probabil să recunoască noua entitate politică și teritorială de frică alimentării iredentismului românesc – cazul Bulgariei și Ucrainei. Ungaria cel mai probabil ar fi insistat pentru recunoașterea unui statut special pentru minoritatea maghiară din Transilvania, dacă nu chiar autonomia teritorială. Exista riscul ca România să fie asociată cu Serbia, ca promotoare a iredentismului și naționalismului etnic în Europa și prin urmare noul stat apărut pe harta europei să fie privit cu suspiciune și tratat ca un stat paria. Cel mai probabil România ar fi ratat integrarea în NATO – din cauza prezenței forțelor ruse pe teritoriul său, al obiecțiilor rusești și a unui conflict civil, mai mult sau mai puțin înghețat. Aderarea la Uniunea Europeană nu s-ar mai fi produs, din cauza inabilității statului român de a-și manifesta plenar suveranitatea asupra unei părți a teritoriului său, dar și din cauza percepțiilor occidentale cu privire la natura politicii externe a statului român. Cu alte cuvinte unificarea cu Republica Moldova, dacă s-ar fi realizat, ne-ar fi plasat în zona gri a Europei – populată în prezent de Ucraina, Belarus, Serbia și Georgia – „undeva” între Rusia și Occident.

Economic, re-unificarea nu ar fi adus cu sine perspectiva creării unui stat prosper. În prezent România este una dintre cele mai sărace state ale Uniunii Europene, în timp ce Republica Moldova este cel mai sărac stat european. Dacă în 1991 cele două state s-ar fi unit și ar fi creat unul singur, această realitate nu s-ar fi schimbat foarte mult. Costurile re-unificări, ale războiului civil precum și lipsa accesului liber la piețele de desfacere și de capital europene ar fi condus la crearea unei comunități politice într-o permanentă stare de precaritate. Pe scurt unificarea a două state sărace nu ar fi condus decât la crearea unui stat și mai sărac.

Cum naționalismul subminează politica externă…

Imaginați-vă că sunteți un diplomat rus la București și vedeți întreg orașul tapetat cu mesajul „Basarabia e România!”, că vedeți tineri pe stradă purtând tricouri cu același mesaj și că cineva organizează un marș de protest prin care se cere re-unificarea cu Republica Moldova la care participă câteva mii de oameni. Toate aceste evoluții reprezintă o mană cerească pentru propaganda pro-rusă în Republica Moldova – „imperialismul” românesc este astfel demascat. „Parcursul european al Republicii Moldova” poate fi astfel reprezentat ca un demers al „imperialiștilor” români pentru a subjuga Chișinăul. Naționaliștii unioniști români nu fac altceva decât să submineze pozițiile de politică externă ale României și să ofere „muniție”, în mod gratuit, propagandei rusești și celei a PCRM, nu să promoveze interesele României.

Nu numai diplomații ruși ar fi încântați de exaltarea naționalist-unionistă de pe străzile Bucureștiului, ci și cei ucraineni, care la rândul lor vor găsi destulă muniție pentru a atrage atenția asupra „iredentismului” românesc.  Imagistică naționalistă cu România Mare, din care fac parte nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, nu face decât să alimenteze temerile Kievului în privința intențiilor guvernului de la București privind românii din această țară.

Instrumentalizarea politică naționalismului unionist de către politicienii români contribuie și ea la subminarea pozițiilor de politică externă românești vis à vis de Republica Moldova, deoarece validează percepțiile Rusiei în privința intențiilor românești. În momentul în care președinte Traian Băsescu spune cu subiect și predicat: „Moldoveni, cereți unirea și o veți avea!”, Moscova nu poate presupune decât că scopul final al politicii externe românești în raport cu Moldova este realizarea re-unificării. În plus Kremlinul nu crede în mișcări de stradă autonome de voința politică a unui guvern (a se vedea în acest sens paranoia ruseasăc în legătură cu „revoluțiile colorate”) – cu alte cuvinte este foarte posibil ca Moscova să considere că marșul „Acțiunii” 2012 precum și activitatea sa, ca fiind susținute de statul român.

Aliații occidentali ai României pot fi și ei ușor confuzați de mesajele politice venite de la București cu privire la re-unificarea cu Republica Moldova. Chiar dacă aceștia au recunoscut României interesele speciale în raport cu Republica Moldova, re-unificarea este o cu totul altă poveste, deoarece ar implica pe de o parte extinderea UE cu încă vreo 3,5 de cetățeni, iar pe de alta a ariei de responsabilitate a NATO. Inițiativa României de a acorda cetățenie cetățenilor moldoveni de origine română a fost la început prost văzută în UE, fiind percepută ca o măsură ce ar încurja migrația, percepție datorată unei comunicări deficitare cu restul statelor membre UE pe această temă. Politicienii de la București trebuie să dea dovadă de mai multă prudență în declarațiile privitoare la viitorul Republicii Moldova, să nu dea impresia că doresc dispariția unui stat european, a cărei independență și suveranitate au recunoscut-o acum mai bine de 20 de ani.

Concluzie

Nu este o tragedie geopolitică faptul că în prezent există două state în care se vorbește limba română. Tragic ar fi fost să nu existe nici măcar unul singur. În loc să ne agățăm de idealuri anacronice legate de unificarea cu Republica Moldova și re-crearea, măcăr parțială, a României Mari – mai curând ar trebui să încercăm să croim un viitor pentru actuala Românie. În așa fel ne ajutăm pe noi înșine, și îi ajutăm și pe cei din Republica Moldova. Visele exaltaților și declarațiile sforăitoare ale politicienilor fac mai mult rău, decât bine și abat atenția de la obiectivele reale în raport cu Republica Moldova: soluționarea conflictului din Transnistria și integrarea europeană a Chișinăului.

Articol publicat si pe site-ul civitaspolitics.org.