Socialismul cu caracteristici chinezești

2017 marchează o premieră: pentru în­tâia oară, numărul miliardarilor din Asia l-a depășit pe cel din Statele Unite, în principal prin contribuția Chinei, din care provin mai mult de jumătate din totalul de 637. Contradicția e doar una apa­ren­tă. Titulatura de „socialism cu ca­rac­te­ris­tici chinezești“ este doar un alt nume pen­tru o economie capitalistă în care sta­tul, condus de un partid unic, deține ro­lul dominant. O economie cu enorme decalaje între săraci și bogați. Este unul dintre motivele pentru care analiștii oc­cidentali vorbesc, pe de o parte, de fap­tul că actualul curs este nesustenabil din cauza acumulării unor enorme credite ne­performante, iar pe de alta, că este inevitabilă o reformă în plan politic, prin abandonarea monopolului Partidului Co­mu­nist asupra puterii și adoptarea unui model de guvernare asemănător celui din Vest. Altfel, în opinia lor, regimul va ajunge la implozie din cauza tensiunilor din societate.

Fostul prim-ministru australian Kevin Rudd, un bun cunoscător al situației din China, spune însă că astfel de predicții sunt departe de realitate. De altfel, Xi

Jin­ping, considerat a fi cel mai puternic li­der de la Mao încoace, a ținut să res­pin­gă categoric orice sugestie că țara sa va importa vreodată un model politic din afa­ră. „Democrația socialistă din China este cea mai largă, cea mai adevărată și mai eficientă formă de democrație în stare să servească interesele fun­da­mentale ale poporului.“ În plus, cei care prevăd că tensiunile sociale sunt ine­vi­tabile într-un sistem autoritar confruntat cu o clasă mijlocie prosperă în ex­pan­siu­ne ignoră diferențele fundamentale din­tre China și Occident, atunci când e vor­ba de acceptarea autorității. Acest as­pect se vede cel mai bine la Hong Kong, atunci când compari mentalitatea unui lo­cuitor nativ de acolo, produsul unei lungi influențe britanice, și cea a unui chinez din „mainland“.

Ceea ce probabil îl face pe Xi să spună, din contra, că, din moment ce de­mo­cra­ția occidentală se dovedește a fi „co­rup­tă și ipocrită“, modelul chinezesc s-ar po­trivi mai bine țărilor în curs de dez­vol­tare. Departe de a avea în vedere o li­be­ralizare politică, Xi nu a făcut decât să strângă șurubul, întărind controlul par­ti­dului asupra societății în mai mare mă­sură decât predecesorii săi. Chris Patten, ultimul guvernator britanic al Hong Kon­gului, relatează că, după ce Xi a preluat pu­terea, Alexis de Tocqueville a devenit o lectură obligatorie pentru membrii ac­ti­vului de partid. Principalul motiv a fost analiza acestuia asupra situației din Fran­ța înaintea revoluției din 1789 și mai ales concluzia că regimul monarhic a fost răs­turnat într-o perioadă de creștere mar­cantă a prosperității, dar și a decalajelor din societate.

Pe de altă parte, el a fixat și o serie în­trea­gă de obiective strategice care se în­tind din 2025, când China ar trebui să de­vină un lider mondial într-un număr de domenii tehnologice cheie, de la ro­boți și circuite integrate la inteligență ar­tificală, până în 2050, când ar urma să exercite un rol global dominant. Inclusiv în fotbal. În 2014, Xi, care este un mare fan al acestui sport, a spus că până în 2050 China ar trebui să devină o forță în fotbalul mondial. Iar miliardarii au­toh­toni s-au conformat imediat. Au finanțat generos cluburi de fotbal și au început să construiască noi stadioane. Unii au cum­părat chiar echipe în Europa (de pil­dă Aston Villa, din Anglia, este pro­prie­ta­tea unui miliardar chinez).

Întrebarea este dacă această abordare e sau nu sustenabilă și dacă Beijingul are dreptate atunci când spune că modelul său economic este superior celui occi­den­tal, bazat pe primatul forțelor pieței li­bere. Părerile diferă din acest punct de vedere. De pildă, istoricul Niall Fergusson îi ironizează, într-un articol din The Times, pe cei care se declară en­tu­zias­mați de Xi Jinping. „Dacă chinezii au no­roc, el ar putea fi un absolutist luminat, ca Lee Kuan Yew în Singapore. În caz contrar, el ar putea fi doar un alt îm­pă­rat al cărui vis este acela de a domina o cincime din umanitate. Iar în cel mai rău scenariu, deși destul de improbabil, ar putea fi un Mao 2.0.“

Există însă și alte puncte de vedere avi­za­te, complet diferite. Adair Turner, un proeminent economist britanic, susține că Beijingul nu face decât să promoveze modelul de dezvoltare care a avut un mare succes în trecut în Japonia și Co­reea de Sud, ignorând prescripțiile economice oferite de așa-numitul „con­sens Washington“. Dirijând preferențial re­sursele financiare către sectoarele și corporațiile, de stat sau private, con­si­de­ra­te prioritare de către guvern, protejând piața internă în fața competiției externe și sprijinind „campioni“ naționali care să se impună agresiv pe plan global.