Ucraina, țara unei duble lupte

La 17 decembrie 2017, la Kiev a fost or­ga­ni­zat un nou protest pentru demiterea pre­ședintelui ucrainean, Petro Poroșenko. Organizatorii reunesc mai multe forțe po­litice care se pregătesc de alegeri pre­zi­dențiale, adică își doresc să își „conserve“ actualul statut în viața politică de la Kiev. Organizatorii sunt cetățeni ai Ucrainei – li­deri ai formațiunilor de opoziție - și ne­cetățeni, precum fostul președinte geor­gian și guvernator al regiunii Odessa, Mi­hail Saakaşvili. Miza protestului rămâne una politică. După alegerile prezidențiale vor urma alegerile parlamentare, iar un li­der politic puternic, care ascultă și se de­di­că nevoilor poporului, este un ins­tru­ment eficient pentru un partid politic.

La patru ani de la EuroMaidan, Ucraina este o țară măcinată de multiple bătălii in­terne și externe pentru reinventarea pro­priei identități civice și politice. Este o țară complicată, condusă de actori politici complicați, aflați de multe ori sub con­tro­lul oligarhilor. Totuși, orientarea politică a statului s-a schimbat, preluând o parte din elementele „poveștii de succes“ dintre Prut și Nistru, adică a realităților din Re­publica Moldova – actul de guvernare este asigurat de forțe politice proeuropene, dar care nu doresc să renunțe la bene­fi­ciile oferite de controlul politic asupra afa­cerilor statului. Beneficiile pot să dispară, dacă politicile anticorupție vor deveni efi­ciente, iar principiile și valorile demo­cra­tice vor fi internalizate de elita politică. As­tăzi, în Ucraina vedem transformarea dis­cursului politic într-unul proeuropean, dar căruia îi este greu să renunțe la cu­tu­mele de tip sovietic. În aceste condiții, sus­piciunile capitalelor occidentale rămân legitime, iar condiționarea ajutorului de­vi­ne cea mai importantă pârghie pentru re­formarea Ucrainei.

S-a schimbat direcția discursului, nu și calitatea acestuia

Dincolo de lupta pentru integritate teri­to­rială și suveranitate, cea mai importantă bătălie în Ucraina trebuie să se dea pentru democratizare și întărirea instituțiilor pu­blice. Este nevoie de reziliența în fața pro­ceselor distructive, precum preluarea con­trolului oligarhiei asupra politicului sau împotriva „patronalismului politic“ (ter­men introdus în literatura de specialitate de către Henry E. Hale și care descrie per­fect realitatea politică din spațiul ex-so­vie­tic). Acesta din urma explică relația clien­telară dintre politicieni și oligarhi și mo­dalitatea în care acest regim politic a ajuns să pătrundă și să controleze anumite societăți. Ceea ce vedem astăzi în spațiul ex-sovietic este o astfel de realitate – la con­ducerea statelor se perindă diferite ti­puri de relații clientelare. De fapt, actorii ca­re participă la perpetuarea patro­na­lis­mului politic par mai degrabă a fi conser­va­tori, insistând pe păstrarea structurilor ierarhice și pe conținutul relațiilor clien­te­lare, acceptând doar o schimbare de for­mă, pentru a mulțumi temporar cetă­țea­nul.

Cea de-a doua bătălie a Ucrainei este pur­tată de actorii politici pentru conservarea unei stări de fapt, dar sub un alt ambalaj, mult mai plăcut partenerilor externi. Vor­bim în acest caz de instituțiile publice ca­re au prerogative în combaterea corupției și implementarea reformelor economice. Ca și în alte state, mai multe forțe politice sau grupuri de influență economică fac anumite demersuri pentru a prelua con­trolul asupra acestor instituții, în special asupra Biroului Național Anti-Corupție din Ucraina (NABU – abreviere în ucrai­neană). Autoritățile guvernamentale de la Kiev nu au reușit să asigure nici inde­pen­dența politică a Agenției Naționale pentru Prevenirea Corupției. NABU era supus unor procese similare. Lui Petro Poro­șen­ko scandalul din jurul independenței aces­tei instituții publice, care a luat amploare în noiembrie 2017, i-a adus și mai multe probleme. Opinia publică l-a învinuit di­rect pe președinte de încercarea de a pre­lua controlul asupra „ultimei instituții anticorupție independente“. Evident, re­acția într-o țară precum este Ucraina nu putea fi decât un protest public. Mihail Saakaşvili, fostul conducător georgian, a preluat leadership-ul public asupra aces­tui protest, prezentându-se ca un luptător consecvent împotriva corupției, indiferent de țara „de adopție“. În iulie 2017, auto­ri­tățile de la Kiev anunțaseră oficial retra­gerea cetățeniei ucrainene acordată lui Saakaşvili. Decizia fusese luată în urma ana­lizei rezultatelor evaluării Comisiei pen­tru probleme de cetățenie, de pe lângă președintele Ucrainei. Deși Kievul l-a aver­tizat să nu intre pe teritoriul Ucrainei, Saa­kaş­vili „a spart“ frontiera în luna sep­tembrie 2017. Prin gestul său, el a arătat cât de slabe sunt instituțiile statului din Ucraina, responsabile de asigurarea se­cu­rității naționale.

Dacă Ucraina nu va arăta transformări pro­funde din perspectiva luptei anticorupție, a statului de drept și a consolidării anti­corpilor instituționali, atunci este puțin probabil să-și câștige credibilitatea în fața partenerilor externi, care au susținut prin diferite forme și instrumente dezvoltarea social-economică a acestui stat după 2014 – această afirmație este un fel de sentință pentru actuala conducere de la Kiev. De­cepția pe care Europa a înregistrat-o cu Re­publica Moldova, care nu a reușit să de­vină o „poveste de succes“ a Parte­ne­ria­tului Estic, poate căpăta accente și mai gra­ve în Ucraina. Mizele sunt mai pro­fun­de. În Ucraina vorbim de altă magnitudine geografică și demografică, despre alte re­surse economice.

Saakaşvili – lupta dintre ego și responsabilitatea politică

Invitația lansată mai multor tehnocrați georgieni de a-și strămuta activitatea la Ki­ev, în cadrul diferitelor instituții pu­blice, nu a uimit pe nimeni. Între Ucraina și Geor­gia a existat de mai mult timp o soli­da­ri­tate geopolitică arondată relației com­pli­ca­te cu Federația Rusă. Astfel, sus­ți­nerea ofe­rită de ucraineni în august 2008 Geor­giei sau voluntarii georgieni lup­tând pen­tru in­tegritatea Ucrainei, în estul țării, sunt doar două exemple. Mai mult, Petro Po­roșenko a invitat și profesioniști din al­te state. Și în Republica Moldova am fost mar­torii unui fenomen similar, când din Ca­binetul de Miniștri făcea parte și un ce­tă­țean străin. Mișcările de acest tip tre­bu­iau să ofere credibilitate intențiilor gu­ver­nării.

Mihail Saakaşvili a apărut oficial pe scena politică de la Kiev în anul 2015. El a fost invitat să ocupe funcția de preşedinte al Consiliului Consultativ Internaţional pentru Reforme în Ucraina – una dintre ins­tituțiile-cheie în promovarea refor­me­lor. Ulterior, a fost numit într-o altă func­ție – guvernator al regiunii Odessa. Aceas­tă mutare rapidă, dintr-o funcție în alta, s-a datorat în primul rând conexiunilor lui Saakaşvili cu Occidentul, mai ales cu Washingtonul. Cel puțin acesta a fost dis­cursul promovat la nivelul opiniei pu­blice internaționale. Funcția de guvernator de­semnat venea cu o misiune, una extrem de importantă pentru o țară aflată într-un război pentru integritate teritorială. Fostul președinte al Georgiei trebuia să combată corupția într-o regiune de importanță stra­tegică, dar și să țină regiunea Odessa, precum și Transnistria, în afara proiectului Novorusia, promovat insistent în acea perioadă (anul 2015) de către Moscova.

Ceea ce au înțeles greșit cei de la Kiev, dar și partenerii externi a fost faptul că Mihail Saakaşvili este un jucător politic ca­re nu se poate conforma unor limite im­pu­se. Pentru el, mandatul de guvernator nu a însemnat altceva decât un exil în afara marii politici. În Odessa el nu putea să fie un element central al politicii ucrainene, ci doar un instrument. Ego-ul politici­a­nu­lui Mihail Saakaşvili a repurtat o victorie asupra reformatorului Mihail Saakaşvili. În consecință, mandatul de guvernator a fost cedat artistic unei alte persoane, iar fos­tul președinte georgian și-a început pro­pria „cruciadă“ împotriva corupției ucrai­nene, făcându-și loc ostentativ în spa­țiul public cu acuzații aduse celor mai apropiate persoane din jurul președintelui Petro Poroșenko. O țintă predilectă a fost Ar­seni Avakov, ministrul Afacerilor In­ter­ne. Saakaşvili a ales personalități puter­ni­ce cu care să lupte public. Așa se putea le­gitima mai ușor în politica de la Kiev, iar formațiunii sale politice sigur i-ar fi fost asi­gurat un rol important în viitoarea for­mulă parlamentară. Scopul imediat nu era cel de a-i face concurență lui Petro Poro­șen­ko la alegerile prezidențiale. Dar, prin mi­marea concurenței și a demersului cel mai așteptat de ucraineni – implementarea măsurilor anticorupție –, el avea acces di­rect în Radă.

Ceea ce complică lucrurile cu adevărat în actualul context intern este faptul că par­tenerii externi sunt conștienți că Petro Po­roșenko este liderul care a reușit să limi­teze operațiunile militare în Est și să nu permită extinderea acestora în alte regiuni din Ucraina. Gestiunea afacerilor interne este adevărata problemă a președintelui ucrainean. Ca observatori, putem să evi­den­țiem și tendințe negative în mandatul său, care se referă la încercări de sub­mi­nare a măsurilor de combatere a corupției sau disfuncționalități ale unor instituții democratice, care asigură protejarea drep­turilor omului, sub pretextul combaterii propagandei rusești.

Astăzi, disponibilitatea de a protesta este mare în Ucraina, dar actorii care conduc acest nou protest nu sunt credibili. Este ne­voie de o mai mare responsabilizare a ac­tului de guvernare în scopul atingerii in­tereselor naționale, nu de conservarea re­lațiilor clientelare dintre politicieni și oli­garhi.