Un nou An nou

Anul care începe este un viitor an vechi. Mă întreb deja cum îl voi estima la ur­mă­torul prag. Obsesia noutății mă inhibă, fi­ind acompaniată în subtext de atâta ul­terioară tocire și uitare încât previziunea în­săși devine obsedantă. Aici e piatra de încercare. Învechirea anului care tocmai se deschide, proaspăt ca un bujor, mă ne­liniștește, la gândul că prospețimea se va banaliza prea curând, că se va prăfui (și) din vina mea. Insist că anul nou va deveni un an vechi, pentru a mă autoatenționa în legătură cu buna lui chivernisire - ca pre­zent al viitorului și ca... viitor trecut. In­di­ferența lăuntrică față de evenimentul pă­și­rii, încă o dată, peste granița simbolică din­tre ani și rutina implicită mă nemul­țu­mesc tot mai profund. Imaginea con­tras­tivă: trecut uzat vs. incipit glorios, îm­brăcat în neoane, mă îndeamnă periodic să caut o schimbare. Proastele obiceiuri pân­desc însă la tot pasul, iar mai presus de orice, pândește amânarea... Amânarea ame­liorării, a urcușului pe spirala ascunsă. Primejdia e, deci, de ordin nevăzut. Pro­vine din curiozitatea excesivă față de ceea ce ar putea aduce pe tavă, ca ofertă, noul orizont de timp. Iar sub o asemenea pre­siu­ne, trece în planul doi esențialul. Iu­bi­rea în primul rând. Eterna poruncă.

Urarea „Anul nou să fie mai bun decât cel trecut“ a devenit un automatism, câți din­tre noi îl umplem de conținut? Și din ce punct de vedere să fie mai bun? Mai pros­per, mai variat, mai împlinit profesional? Cum să fac, întru adevăr, ca noul An nou să nu umple încă un pic sacul clipelor irosite? Poate, închipuindu-l ca pe un nou-născut al meu. Un fel de prunc pe ca­re trebuie să-l cresc, să-l educ, să-l în­zes­trez cât mai temeinic. Amețită (precum mulți) de valul cutumelor instalate, mă în­durerează, pe măsură ce îmbătrânesc, lipsa de atenție și de implicare în raport cu această materie primă impecabilă - nu­mită timp - care-mi e pusă generos îna­inte. Timpul încă netrăit. Încă pur. Deși mul­te sunt definitiv stricate sau ratate, no­ul arc temporal încă intact s-ar putea do­vedi salvator. Cu condiția să-mi propun o strategie personală, să-mi asum față de el îndatoriri clare. Foamea de realizări pal­pabile, cuantificabile sufocă însă de atâtea ori spiritul, țintuindu-mă în logica pre­vi­zibilă a competiției. Reificând propriile as­pi­rații. Pregătirile demente și chermezele din­tre ani, înfruptarea, distracția pro­fi­lea­ză vetust etapa care se încheie, favorizând uitarea. „Să întoarcem așadar pagina!“- spu­nem adesea, într-un glas. Doar că nu vreau să uit, vreau să înțeleg! Să-mi re­pre­zint cât mai limpede ce am „ne-izbutit“ în anul vechi și cum voi reuși să ies din pa­radigma lui „lasă,- că-mai-e-timp-până-altă­dată“... Anulvechi și anulnou re­pre­zin­tă un continuum, dacă viața e spirală și nu plimbare în cerc prin curtea unei în­chisori. Ce poate fi nou în ce se repetă?! Gra­dul investiției interioare. Gândul, do­rința dezmărginirii.

Bilanț și memorie

Și anul care trece, și cel care sosește sunt da­ruri. Cum altfel? Timpul ce ni s-a dat sună titlul uneia dintre cele mai frumoase cărți de memorialistică a suferințelor în co­munism. Indiferent de meteorologia în­sorită sau vijelioasă a acestui răstimp con­ferit fiecăruia în parte, el rămâne su­pre­mul „cadou“. Primindu-l, nimic nu e mai firesc decât a socoti că am, la rândul meu, de dăruit. Ce anume? Rost!... Cum? Trans­for­mând, de pildă, convenția seacă a „pe-trecerii“ anuale în prilej de bilanț, me­morie și anticipare. Câteva paliere ale me­moriei pot genera tot atâtea tipuri de bi­lanț: memoria rațională, memoria afec­tivă, memoria colectivă, memoria morală, me­moria spirituală. Pe fiecare plan am de conștientizat, de lucrat artizanal. Voi în­țelege dacă mi-am mobilizat voința și in­telectul, dacă am învățat destul sau am pre­ferat suficiența. Voi pune în balanță sen­timentele și resentimentele (nu cumva constatarea va fi tristă?). Îmi voi interoga implicarea în cauza comună, în soarta aproa­pelui meu. Mă voi întreba cum am trăit credința, unde mă aflu pe Scara ei, mai sus sau mai jos? Și tot așa, exercițiul multiplului bilanț se va dovedi terapeutic. În charismaticele convorbiri cu Claude Bonnefoy (Între viață și vis, Humanitas, 2017), Eugène Ionesco punctează, cu bine­cunoscuta sa acuratețe confesivă, ceva fru­mos: „Istoria și politica încearcă în van să soluționeze sau să mascheze problema fundamentală a condiției noastre, căci ele nu pot răspunde acestor întrebări: Ce fac eu aici? De ce sunt aici? Ce este lu­mea din jurul meu? Sunt întrebări ele­men­ta­re, pe care istoria le face uitate, dar pe ca­re nu poți să nu ți le pui: nu tre­buie să-ți pierzi conștiința de sine“ (p. 164).

Atenție la brazi!

Mai e ceva. Bateria de clișee care au ajuns să acompanieze răspântia anilor își fac tot mai insidios treaba nefastă, golind de con­ținut Crăciunul, feeria darurilor, bucuria comuniunii, pacea sărbătorilor, puterea lor renăscătoare... Simțim că punerea în scenă a abundentei recuzite de sezon, tot mai ofertante, contribuie la amnezia de ca­re tot pomeneam mai înainte. La delăsare. Prea multe „bifăm“ și prea puține trăim. În această privință, unul dintre cele mai năpăstuite repere este chiar... bradul. Cres­cut și tăiat în pepiniere, cumpărat cu bani grei, împodobit fastuos, luminat, po­zat și... sumar lepădat. Vă rog citiți atent aceste rânduri ale etnologului-trăitor Iri­na Nicolau (atât de prezentă, după 15 ani de la plecare!), din volumul Talmeș-bal­meș de etnologie și multe altele (Editura Ars Docendi, 2001): „În ultimii ani, astfel de gânduri îmi vin la începutul lui ia­nuarie. Când văd brazii de Crăciun arun­cați la gunoi - strâmbi, teșiti, uscați, cu urme de vată pe crengi, risipindu-și ace­le pe scările imobilului - îmi provoacă o tristețe nimicitoare. «Cum poți, dom­nu­le, să-l arunci așa, după ce ai dat o groa­ză de bani pe el, după ce l-ai colindat și l-ai împodobit și după ce ai făcut din el centrul în jurul căruia s-a învârtit toată Sărbătoarea?!» «Și ce vrei să fac cu el?» - poate să mă întrebe cineva care mă ia în serios. «Tu nu trebuie să faci nimic. So­luția s-ar cuveni să o găsească Orașul. El a inventat bradul de Crăciun, el să gă­sească formula decentă prin care să-l scoți din casă.» În sensul acesta însă, de la Oraș nu trebuie să aștepți nimic. Re­lațiile lui cu obiectele sunt slabe. Modele fac să ajungă la gunoi obiecte casnice și piese de mobilă în stare bună. Haine in­tacte. Orașul nu sesizează enormitatea. Rezolvările pe care le oferă sunt de ordin practic. Cine să le ridice de unde au fost aruncate și cui să le dea. Am în vedere între altele acțiunea civică de sortare a gunoaielor care se practică în alte țări. Sticlele, la sticle. Plasticul la plastic. Hâr­tia la hârtie. Și, de ce nu, brazii la brazi. Fac o paranteză. Ați auzit de brazii de în­chiriat, de la Brașov? Tot timpul anului, locuiesc într-un ciubăr. Și de Crăciun, tu dai bănuțul, furnizorul ți-l aduce și, când Sărbătoarea s-a terminat, vine și-l ia ca să-l dea altuia la anul. Din punct de vedere ecologic este ok. Dar nu există oare o ecologie a Sărbătorii?... Ce pro­pun?! Nu propun nimic. Pot să spun cum mi-ar plăcea mie să se petreacă lu­cru­ri­le. În logica Sărbătorii, mi s-ar părea fi­resc ca în fiecare an să păstrezi din brad o crenguță. Se poate folosi în acest scop o cutie de pantofi. Apoi, după cei îi scoți podoabele, să-l învelești într-un cearceaf și când îl duci la ghenă să îi ceri iertare. Aș putea de asemenea să închipui că oa­menii duc brazii de Crăciun în locuri speciale unde, cât timp ard brazii, ei mai beau câte ceva. Nu insist. Ideile de acest gen sună jalnic. În fond, nu am în vedere decât niște gesturi care să facă din des­părțirea de brad altceva decât acel adio și la gară cu care tratăm frecvent lu­cru­rile care au însemnat pentru noi ceva. Evident, ca și în alte privințe, consider că nu se poate face nimic. Lipsa de res­pect pentru recuzită se accentuează pe măsură ce scade sentimentul Sărbătorii. O vreme, am crezut că ne poate salva po­vestea lucrurilor pe care le-am pierdut. Astăzi cred altceva. Ce crenguță în cu­tie?! Ce cearceaf, ce iertare cerută bra­du­lui?! Ar fi mai util să-ți asumi condiția. Când târâi pomul de Crăciun la ghenă, să-ți spui în gând: «Da, domnule. Sunt un consumator incapabil să realizez rel­a­ții grave și durabile cu obiectele. Găsesc că este lipsit de sens să păstrezi în casă fragmente de Sărbători. Energiile mele vin din altă parte! La școală mi-au făcut capul tobă, dar nu m-au învățat cum să mă port cu un obiect».“ Câtă dreptate avea Irina! Ne lăsăm părăsiți de misterul săr­bătorilor fără a ne opune, fără a face mai nimic pentru a-l redobândi. (Cine știe, poate la anul?...)