În vâltoarea istoriei irlandeze: cazul Kevin O’Higgins

Departamentul de Justiţie al Guvernului Republicii Irlanda a inaugurat, la 22 no­iembrie 2017, o bogată expoziţie cu do­cu­mente relevante legate de viaţa şi ac­ti­vi­tatea lui Kevin O’Higgins, una dintre fi­gu­rile mai puţin cunoscute ale mişcării na­ţio­naliste care a dus la ruperea celor 26 de comitate sud-irlandeze de Imperiul Bri­ta­nic, în 1921. Asemenea celei a altor lideri republicani, şi soarta lui O’Higgins a fost una tragică, într-o notă care domină is­toria irlandeză, cu o ascensiune fulmi­nan­tă, urmată de un sângeros sfârşit violent, la o vârstă la care alţii abia îşi încep viaţa matură. Alături de mult mai cunoscuţii Mi­chael Collins sau Arthur Griffith (cel ca­re a înfiinţat Partidul Sinn Féin), amândoi morţi în 1922, Kevin O’Higgins şi William Cosgrave au reprezentat curentul repu­blican mai moderat, care s-a mulţumit cu plecarea administraţiei şi armatei bri­ta­nice, chiar dacă Tratatul Anglo-Irlandez din 1921 nu recunoştea de jure inde­pen­denţa Irlandei de Sud (şi cu atât mai puţin o republică), spre deosebire de curentul mai radical, care s-a opus ratificării Tra­tatului, condusă de Éamon de Valera. De altfel, această fractură a dominat viaţa po­litică irlandeză până recent, cele două cu­rente luând forma a două partide (Fine Gael, cel moderat, şi Fianna Fáil, cel mai ra­di­cal, dar al cărui radicalism s-a di­mi­nu­at odată cu trecerea timpului şi cu exer­ci­ta­rea puterii) care s-au aflat în competiţie.

Kevin O’Higgins s-a născut în 1892 într-o familie numeroasă în orăşelul Stradbally din co­mi­tatul Laois, aflat în centrul Ir­landei. În 2016, populaţia oră­şe­lului nu depăşea 1.800 de oameni, numele lui în irlandeză derivând de la sintagma „oraşul cu o singură stradă“. Iniţial, tâ­nă­rul Kevin O’Higgins ar fi dorit să devină preot, studiind la Colegiul Saint Patrick din Maynooth (din comitatul Kildare), dar a fost dat afară pentru că nu a res­pec­tat regula care interzicea fumatul. Ul­te­rior, O’Higgins a urmat Colegiul Uni­ver­sitar din Dublin. Cariera militaro-politică (cele două fiind strâns legate între ele în acea perioadă) şi-a început-o la numai 23 de ani, când, în 1915, a devenit membru al formaţiunii paramilitare Voluntarii Ir­lan­dezi, ajungând rapid căpitanul com­pa­niei din Stradbally (companiile repu­bli­cane nu aveau efectivul unei companii al unei armate regulate).

În 1918 a fost arestat, dar a făcut parte din valul membrilor Sinn Féin care au can­di­dat la alegerile pentru parlamentul au­tonom din Dublin, chiar dacă erau în în­chi­soare, fiind ales parlamentar în comi­tatul său natal, Laois (numit în timpul dominaţiei britanice Queen’s County). În 1919 tabăra republicană pregătea războiul de gherilă împotriva bitanicilor şi, în acest context, a fost numit primul guvern re­pu­blican din care făcea parte şi O’Higgins, în ciuda faptului că avea doar 27 de ani, fiind numit asistentul ministrului Ad­mi­nis­traţiei, Cosgrave, de care, de altfel, O’Hig­gins avea să fie apropiat întreaga lui scurtă viaţă.

Kevin O’Higgins (1892-1927)

Când Cosgrave a fost arestat de bri­ta­nici, în 1920, O’Higgins a de­venit titularul portofoliului. În perioada 1919-1920 multe din­tre aceste ministere erau lipsite de influenţă şi importanţă, având în ve­dere că administraţia şi Armata Britanică, dar şi celebrele forţe paramilitare Black and Tans duceau un război nemilos îm­po­triva celor câtorva mii de republicani. Cele mai importante „ministere“ erau cele de Finanţe (în fruntea căruia se afla Col­lins, pentru că făcea rost de bani pentru achiziţionarea de arme şi explozibili) şi de Război. Aceste structuri erau dublate de or­gansime subterane mult mai puternice, precum Irish Republican Brotherhood, care mijlocea contactele cu diaspora irlan­deză din întreaga lume. În 1922, în mo­mentele în care Dáil Éireann (parlamentul irlandez) dezbătea cu multă pasiune şi într-o atmosferă extrem de tensionată Tra­tatul semnat de delegaţia irlandeză la Lon­dra, în decembrie 1921, O’Higgins recu­noş­tea, într-un discurs, că, în ciuda faptului că în anul trecut susţinuse că mişcarea na­ţionalistă irlandeză nu putea accepta sub nicio formă menţinerea suveranităţii de jure a Regatului Marii Britanii (în fapt, această prevedere a fost eludată din pri­mul moment) asupra Irlandei de Sud, to­tuşi, îşi reevaluase poziţia, apropiindu-se de tabăra moderată, care era mulţumită cu plecarea britanicilor chiar cu preţul unor renunţări tactice, de o mai mică im­portanţă. O’Higgins a devenit, am spune noi, adeptul politicii paşilor mărunţi, dar sem­nificativi, spre deosebire de tabăra re­publicană intransigentă, care nu dorea să renunţe la impunerea republicii, ceea ce presupunea reluarea ostilităţilor pe o scară amplă.

O’Higgins a fost numit în dificilele poziţii de ministru al Justiției şi al Afacerilor Externe în noul Guvern Provizoriu, în ajunul izbucnirii războiului civil dintre cele două tabere, fiind răspunzător de introducerea unor măsuri dure, pentru a curma rezistenţa republicanilor, con­tra­semnând sentinţele care au dus la execuţia a 77 de republicani, luați prizonieri de către Armata Statului Liber, formată din acea parte a IRA care-l urmase pe Michael Collins (el însuşi ucis într-un schimb de focuri în august 1922 în comitatul Cork, de unde era originar). Execuția lor a fost determinată de asasinarea de către IRA a doi parlamentari pro-Tratat. Printre cei executaţi se afla şi Rory O’Connor, care cu un an înainte fusese cavaler de onoare la nunta lui O’Higgins. Acesta din urmă se număra printre cei care se temeau că, în cazul în care războiul civil ar fi durat prea mult, el ar fi reprezentat un pretext pen­tru britanici pentru a reveni, folosind ar­gumentul instaurării ordinii publice. Din această perspectivă, vitală era formarea unei poliţii a Statului Liber Irlandez care să ia locul celei britanice (Royal Irish Consta­bulary). Cel ales de O’Higgins pentru această misiune a fost Eoin O’Duf­fy, care a organizat An Garda Síochána (Gardienii Păcii) care funcţionează sub această denumire şi astăzi. În anii 1930, O’Duffy avea să conducă singura mişcare fascistă irlandeză şi avea să ia parte la Răz­boiul Civil din Spania, evident, de partea mişcării naţionaliste a lui Franco.

Pentru a se răzbuna pe O’Hig­gins, IRA i-a incen­diat casa părintească din Stradbally şi i-a ucis tatăl, o altă dovadă clară a brutalităţii care caracterizează orice război civil, când iraţionalul capătă proporţii nebănuite. În decembrie 1922, Cosgrave, care rămăsese cam singurul li­der important al taberei moderate, care con­ducea acum Statul Liber Irlandez după morţile lui Collins şi Griffith, l-a numit pe Higgins vicepreședintele Consiliului de Miniștri (actuala denumire românească ar fi de vicepremier). Anul 1923 a consfinţit vic­toria Statului Liber Irlandez asupra rebelilor IRA, care au fost fie arestaţi şi in­ternaţi, fie au dispărut în natură (doar pen­tru a reapărea mai târziu). Până în 1927 a continuat să rămână un om politic foar­te influent, alături de Cosgrave con­ducând guvernul dominat de partidul care ulterior avea să se transforme în actualul Fine Gael (la putere în aceste momente). Cu atât mai greu de înţeles cum a putut fi asasinat în Dublin, în cartierul Blackrock, de un comando format din trei voluntari IRA, care s-ar fi îndreptat de fapt spre un meci de fotbal, dar când l-au văzut pe O’Higgins mergând singur, fără escortă, în dimineața zilei de 10 iulie 1927, către biserică, pentru a lua parte la mesa de du­minică, nu au ezitat să se răzbune. Ser­gen­tul de poliţie Sweeney a fost primul care a ajuns la locul unde O’Higgins zăcea într-o baltă de sânge. „Am îngenuncheat lângă el şi l-am întrebat dacă poate face o declaraţie“ îşi aducea aminte Sweeney. „Mergeam pe Cross Avenue. Trei oameni mă aşteptau la colţ. Au tras în mine. Unul dintre ei m-a urmărit şi m-a îm­puşcat. Erau bărbaţi tineri între 20 şi 25 de ani, constituţie fizică medie...“, a răs­puns omul politic. Polițistul l-a mai în­trebat dacă i-a recunoscut, dar O’Higgins a negat şi nu a mai putut şopti decât „mor...“. O’Higgins nu a murit pe stradă, fiind adus acasă unde i-a spus soţiei că îşi iartă asasinii. A murit după cinci ore de ago­nie în care a avut timp să-şi ia rămas bun de la tânăra lui soţie.

Niciunul dintre cei trei asasini nu a compărut în faţa vreunui tribunal pentru crimă, însă unul dintre ei a fost ucis la Dublin de un agent secret al serviciului special proguvernamental, iar ceilalţi doi au beneficiat de amnistia acordată de Éa­mon de Valera foştilor săi camarazi, atunci când a venit la putere. Unul dintre ei, Archie Doyle, a trăit până în anii ’80, lu­ând parte la nenumărate alte acţiuni ale IRA, fiind foarte mândru până la finalul vieţii de rolul pe care l-a avut în asasinat.

O’Higgins a fost îngropat, după ce a beneficiat de funeralii de stat, în celebrul cimitir du­bli­nez Glasnevin. Una dintre mă­surile luate de guvernul irlan­dez a fost aceea de a forţa partidul Fianna Fáil să aleagă: fie îşi ocupă locurile din par­lament (până atunci, acesta adoptase ve­chea tactică republicană, boicotându-l pen­tru că nu-l recunoaşteau), fie era dizol­vat. Fianna Fáil a preferat prima variantă, ajungând rapid la putere (în 1932), de­ţinând-o timp de mai bine de şase de­ce­nii. În iulie 2012, premierul Fine Gael de atunci, Enda Kenny, a dezvelit o placă me­morială bilingvă (ca mai toate înscrisurile oficiale din Republica Irlanda, atât în ir­lan­deză, cât şi în engleză) în locul unde a fost O’Higgins împuşcat, însă, parcă pen­tru a do­vedi cât de lungă este memoria istorică în Irlanda, după câteva săptămâni placa a fost acoperită cu spray roşu, ulte­rior fiind vandalizată suplimentar. Atât fratele său, Thomas O’Higgins, cât şi ne­poţii săi, Tom și Michael, au fost aleşi în parlamentul ir­landez, iar o altă nepoată este judecător al Curţii Supreme a Repu­bli­cii Irlanda. Ex­po­ziţia găzduită de De­partamentul de Jus­ti­ţie marchează în mod oficial nouă de­ce­nii de la moartea lui O’Higgins. Printre exponate se numără şi te­legramele oficiale de condoleanţe adre­sa­te guvernului irlan­dez de către premierul britanic de atunci, Stanley Baldwin, şi premierul guvernului nord-irlandez pro­tes­tant, duşman înver­şunat al catolicilor, James Craig.