Exercițiile de seducție ale Chinei în Europa

În 2011, în cadrul unei reuniuni organizate la Sintra, în Portugalia, de către EBU - o organizație internațională care grupează televiziunile publice -, directorul general al CCTV News (televiziune rebotezată între timp CGTN), o doamnă sofisticată și o ex­celentă vorbitoare de limba engleză, a explicat celor pre­zenți viziunea noului ca­nal internațional de știri lansat de Beijing: să ofere unei audiențe globale vi­ziunea chinezească asupra lumii contemporane pentru a contracara cvasi­mo­no­po­lul mediatic occidental, în principal an­glo-saxon. Cu acel prilej, un jurnalist de la BBC a întrebat-o cum a reflectat canalul pe care îl conduce decernarea Premiului Nobel pentru Pace pentru anul 2010 dizi­dentului chinez Liu Xiaobo. Puțin des­cum­pănită, ea a replicat, nu fără umor, că au transmis prompt, la doar 15 minute dis­tanță, comunicatul Ministerului de Exter­ne al Chinei. Nobelul cu pricina a pro­vocat o reacție extrem de dură a Beijin­gu­lui și a dus la înghețarea relațiilor diplo­ma­tice dintre China și Norvegia. În ciuda acestor presiuni, Comitetul de Decernare a Premiului Nobel a rămas ferm pe poziție și ceremonia decernării premiului acordat „pentru lunga sa luptă nonviolentă în fa­voarea drepturilor umane funda­men­ta­le în China“ s-a desfășurat la Oslo, ca de obi­cei, diploma onorifică care trebuia în­mâ­nată lui Liu Xiaobo (decedat în 2017, în timp ce se afla în închisoare) fiind așezată în mod simbolic pe un scaun gol.

Fermitatea norvegienilor nu a durat însă foarte mult. Pentru a dezgheța schim­bu­ri­le comerciale, guvernul de la Oslo a ac­ceptat în 2016 să pună surdină criticilor le­gate de drepturile omului. Duritatea cu ca­re Beijingul taxează imediat toate gesturile sau pozițiile adoptate de alte țări care nu îi convin dă mai întotdeauna rezultate. De pildă, în Cehia, un vicepremier și doi mi­niștri care au avut lipsa de inspirație să se întâlnească la Praga cu Dalai Lama au fost aspru mustrați, în cor, de președintele Ze­man, de premier și de șefii celor două ca­mere parlamentare. Iar ambasadorul ceh de la Beijing a fost aproape gata să fie re­chemat de la post după ce a trimis o scri­soare (privată!) autorităților pentru a atra­ge atenția asupa unor chestiuni legate de drepturile omului.

Recent, în timpul unei conferințe pe teme de securitate organizate la Cracovia, s-a vă­zut foarte clar că, în timp ce Rusia este privită drept o amenințare serioasă, în plan militar, pe zona cyber, în cea de pro­pagandă și de amplificare a fracturilor din societate, China era văzută, din contra, cu simpatie, uneori chiar cu entuziasm. În acord cu percepția generală din societatea poloneză, care privea favorabil dezvoltarea unor strânse legături între Polonia și Chi­na, pe toate planurile. Iar Polonia este de­parte de a fi o excepție. Aceeași percepție în general pozitivă poate fi întâlnită cam pes­te tot în Europa de Est. Un raport ela­borat de două think-tank-uri, Merics și GPPI, dat publicității chiar la începutul acestuia an, intitulat Authoritarian Ad­vance - Responding to China’s Growing Political Influence in Europe, vedea însă lucrurile cu totul altfel, fiind de părere că, pe termen mediu și lung, China va re­pre­zenta o amenințare mult mai serioasă pen­tru Europa decât Rusia. „Eli­tele politice din Uni­u­nea Europeană și din veci­nătatea acesteia au în­ce­put să îmbrățișeze retorica și interesele chinezești, chiar și atunci când ele in­tră în contradicție cu cele naționale sau europene“, se spune în raport.

Două sunt motivele prin­ci­pale pentru care există, mai ales în Europa de Est, această asi­me­trie pronunțată în privința percepției di­ferite asupra amenințărilor venite din par­tea Rusiei și Chinei. În primul rând, is­toria și proximitatea geografică fac ca per­cepția amenințării de natură militară a Ru­siei să fie extrem de puternică, cu pre­că­dere în țările baltice, în Polonia sau Ro­mâ­nia. Or, o astfel de îngrijorare nu există, evident, atunci când e vorba de China. În al doilea rând, unele țări precum Ungaria, Cehia, Polonia, dar și Grecia cred că o pre­zență economică substanțială a Chinei în țările lor le întărește poziția în relația ten­sionată cu Bruxellesul.

Seducția economică

În general, cel puțin până acum și mai ales din considerente economice, țările eu­ropene au cedat în fața presiunilor Bei­jin­gului, chiar și atunci când erau în joc prin­cipii și valori considerate sacre la Bru­xelles. Într-un articol publicat la sfârșitul lunii ianuarie în The New York Times, in­titulat semnificativ China ajunge în inima Europei, Didi Kirsten Tatlow relatează un episod din anul 2016, când ambasadorul chinez la Berlin i-a pus parlamentarului german Michael Brandt, șeful Comisiei de apărare a drepturilor omului din Bun­des­tag, două condiții pentru a putea călători în China: să renunțe la o serie de in­ter­venții în conferințe din Germania și să ștear­gă unele postări critice față de si­tuația din China de pe pagina sa de web. Ceea ce Michael Brandt a refuzat să facă, așa că a fost nevoit să renunțe la vizită. Cu toate astea, în ciuda acestui episod umi­litor, guvernul german a participat, la doar o lună distanță, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, la consultările bilaterale ale cabinetelor din cele două țări care au avut loc la Beijing. Un exemplu care de­monstrează că miza relațiilor comerciale bilaterale cântărește greu nu doar pentru ță­rile din Estul continentului, ci și în ca­zul unor mari puteri economice, precum Germania sau Marea Britanie. De pildă, în martie 2015, în ciuda obiecțiilor americane și în pofida „relației speciale“, Guvernul Cameron a decis ca Marea Britanie să devină unul dintre membrii fondatori ai AIIB, o instituție bancară internațională cre­ată de chinezi, văzută drept o alter­na­tivă la Banca Mondială. Ceea ce a pro­vo­cat la acea vreme o rară reacție critică a Casei Albe. De altfel, chiar în prezent Da­vid Cameron este implicat la Londra într-un demers vizând constituirea unui fond de investiții care să finanțeze proiecte le­gate de Belt and Road Initiative.

Raportul menționat mai înainte identifică trei mari categorii de ținte pe care China le are în vedere pentru a-și atinge obiec­tivele în Europa, exploatând și amplificând diviziunile interne existente pe continent: 1) elitele politice și economice; 2) mass-me­dia și în general actorii din spațiul pu­blic; 3) societatea civilă și zona academică. Este realizată chiar și o hartă pentru a releva dimensiunea acestor influențe în di­ferite țări europene. Și e interesant de menționat că, în cazul României, se consideră că influența Chinei se manifestă pe toate cele trei componente și că di­men­siunea sa nu este deloc neglijabilă.

Capitalul de influență soft

În paralel, China investește enorm și în ceea ce numim soft power, adică într-un ansamblu de produse culturale menite să promoveze la nivel mondial imaginea Chi­nei ca putere globală. O imensă producție de seriale și filme (în Franța există chiar un canal distinct CCTV dedicat exclusiv dra­melor istorice și contemporane chi­ne­zești), o rețea impresionantă de Institute Confucius (în ultima decadă, numărul acestora a crescut de la zero la peste 400), o agenție de știri, Xinhua, extrem de ac­tivă, de pildă, în Africa și un canal de știri, în engleză, CGTN (așa cum a fost re­botezat în 2016, canalul CCTV News, men­ționat anterior), prezent și la noi în pa­chetele de canale TV. David Shambaugh, profesor la George Washington Univer­sity, unul dintre cei mai cunoscuți experți în China, estimează că Beijingul cheltu­ieș­te anual peste 10 miliarde de dolari pe pro­iecte de soft power.

În esență, China are două mari obiective în Europa. Primul este acela de a-și cons­trui pârghii de influență, pe zona politică, economică, academică, care să-i promo­veze interesele la nivel național în statele membre sau la acela al Uniunii Europene, în ansamblu. În această a doua situație se do­vedesc a fi în special utile unele state din Estul continentului, membre UE, pe care Beijingul le cultivă în plan bilateral sau în cadrul unor inițiative economice re­gionale, precum cele din așa-numitul for­mat 16 + 1. Și, într-adevăr, demersurile Chinei dau deja rezultate. Prin intermediul Ungariei și Greciei, Beijingul a reușit în câ­teva rânduri să blocheze critici la adresa violărilor asupra drepturilor omului sau a comportamentului său agresiv din Marea Chinei de Sud.

Raportul Merics-GPPI evidențiază și cel de-al doilea obiectiv, slăbirea unității occi­dentale, atât în interiorul Europei, cât și a celei transatlantice, în sincronism cu ceea ce dorește de fapt și Moscova. „Beijingul a realizat încă de la început că separarea Statelor Unite de Europa are o im­por­tan­ță crucială pentru izolarea Statelor Uni­te, contracararea influenței occiden­tale în lume și expansiunea propriei sale in­fluențe globale. China crede că tendința actuală a Administrației Trump de a re­nunța la rolul tradițional al Americii de gardian al ordinii internaționale li­be­rale îi oferă o bună fereastră de opor­tu­nitate pentru atingerea obiectivelor sale pe plan internațional.“ Între care unul esențial este acela de a-și prezenta pro­priul său sis­tem politic și economic drept o alternativă via­bilă la democrația libe­rală.