Fantoma lui Gaddafi îl ajunge din urmă pe Sarkozy

O premieră tristă pentru Franţa: un fost şef de stat este oficial pus sub acuzare pentru fapte de corupţie. Poate părea ciudat că laţul justiţiei se strânge abia acum în jurul lui Nicolas Sarkozy, care nu mai este preşedinte din 2012. Dosarul este însă unul spinos, iar acuzaţiile sunt deosebit de grave pentru imaginea Franţei. Sarkozy a fost inculpat pentru „corupţie pasivă“, „finanţare ilegală a campaniei electorale“ şi „tăinuire de fonduri publice libiene“. Mai exact, că ar fi acceptat o mită electorală uriaşă (de circa 50 de milioane de euro) din partea fostului regim dictatorial al lui Muammar Gaddafi pentru campania din 2007 la prezidenţiale. În schimbul acestei sume, Franța lui Sarkozy s-ar fi angajat să ajute Libia să iasă din izolarea sa diplomatică după ani grei de embargou. Ulterior, Sarkozy a contribuit decisiv la înlăturarea lui Gaddafi de la putere.

Aşadar, la şase ani de când a pierdut realegerea pentru un nou mandat şi după ce s-a retras din viaţa politică, autorităţile judiciare au considerat abia acum că au suficiente probe pentru a merge mai departe cu investigaţia, chiar dacă nu este sigur că se va ajunge la proces. Suficient însă pentru a-l aresta, pune oficial sub acuzare şi plasa sub control judiciar pe fostul şef de stat. După două zile de arest şi interogatoriu, el a fost eliberat, dar ancheta continuă.

Încă din 2011, liderul francez s-a confruntat cu acuzaţii de corupţie dintre cele mai grave. La acea vreme, suma maximă admisă pentru finanţarea campaniei era de puţin peste 20 de milioane de euro, a căror sursă trebuia oricum declarată. S-a pus de atunci problema filierei libiene, dar sursa nu a fost considerată suficient de credibilă, având în vedere că era vorba chiar de fiul dictatorului ucis, Seif al-Islam. Ulterior, site-ul de investigaţii Mediapart a publicat şi alte anchete referitoare la subiect, pornind de la mărturiile unui cunoscut intermediar de contracte internaționale din sfera comerțului cu arme. Detaliile sunt picante: omul de afaceri libian în cauză (Ziad Takieddine) a povestit cum ducea valizele cu bani libieni fie la oameni din stafful lui Sarkozy, fie direct la „palat“. O altă sursă libiană, fostul ministru al Petrolului, Shukri Ghanem, care avea documente legate de aceste plăţi libiene către Sarkozy, a fost găsit mort în circumstanţe ciudate, înecat în Dunăre la Viena. Par scene desprinse dintr-un film cu mafioţi. Treptat, investigatorii au mai găsit probe că în 2007 exista un circuit financiar ciudat în echipa lui Sarkozy. Au apărut noi martori, nu doar libieni, ci şi francezi care au avut conexiuni cu campania sa din 2007, însă deocamdată dosarele sunt închise publicului. Dosarul este greu de completat, întrucât o parte dintre cei ce au depus deja mărturie sunt morţi sau plecaţi în exil. Este, de asemenea, greu de gestionat public, având asemenea greutate şi implicaţii greu de estimat.

Decizia investigatorilor de a continua cazul reprezintă un semn de sănătate a justiţiei franceze. Dacă se va constata că Sarkozy se face într-adevăr vinovat de faptele imputate, atunci se vor pune câteva probleme deosebit de importante şi delicate. În primul rând, dacă, fără acei bani ilegali suplimentari, Sarkozy ar mai fi câştigat alegerile din 2007 (în care a învins-o pe contracandidata sa socialistă, Ségolène Royal). Mai important decât atât, rămâne de stabilit cât a contat întreaga poveste în decizia Franţei de a ataca militar Libia, răsturnând regimul din acea ţară. Relaţiile dintre Franţa şi Libia s-au dezgheţat considerabil sub mandatul celui anchetat. Nicolas Sarkozy a fost primul şef de stat occidental care l-a primit cu braţele deschise pe Gaddafi, transformându-l peste noapte dintr-un paria într-o persoană „frecventabilă“. La acea vreme, Sarko nu s-a zgârcit cu gesturile de apreciere faţă de dictator: colonelul a fost primit cu onoruri, lăsat să-şi instaleze cortul în grădinile Palatului Elysée, s-au semnat acorduri importante, un semn transmis de Franţa restului Europei că, din acel punct, afacerile cu Libia sunt perfect acceptabile.

Nu a durat mult. În 2011, după primele semne ale Primăverii Arabe în Libia, Franţa a fost în prima linie a bombardamentelor aeriene ce au dus la căderea regimului Gaddafi (şi apoi executarea sumară a dictatorului). E imposibil să ştim dacă fără aceste atacuri aeriene rebelii ar fi avut câştig de cauză sau nu, cert este că în prezent Libia e un stat eşuat, teren de joacă pentru diferite triburi concurente, fără guvern funcţional şi cea mai mare exportatoare de imigranţi ilegali către Europa. O ironie a istoriei, de vreme ce Nicolas Sarkozy a fost, de asemenea, primul lider occidental care a restrâns drastic imigraţia, întâi ca ministru de Interne, apoi ca preşedinte.

Pentru Nicolas Sarkozy, implicaţiile sunt clare: că va ajunge sau nu la închisoare, acesta e sfârşitul definitiv al carierei sale politice. Sarko s-a apărat virulent contra acuzaţiilor şi a insistat că există doar speculaţii „groteşti“, nu dovezi reale. Pentru Franţa însă, implicaţiile pot fi grave şi pe termen lung. Şi e poate legitim să ne întrebăm acum dacă Franţa lui Sarkozy chiar avea autoritatea morală să dea lecţii anticorupţie altor state. Rămâne de văzut însă dacă justiţia franceză e dispusă să cauzeze un asemenea prejudiciu de imagine Franţei, oricât ar fi acesta de justificat.