Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Asaltul asupra băncilor centrale, la ei și la noi
2018-04-11
1
Asaltul asupra băncilor centrale va continua pe măsură ce populismul prinde tot mai mult teren.

 

Spre deosebire de politicieni, bancherii centrali nu caută lumina reflectoarelor. Nu stau nici ascunși, știu însă că nu orice întrebare simplă poate fi lămurită cu un răspuns simplu. „Mai crește economia la anul?“, „Cade cursul?“, „Cu inflația ce faceți?“ ș.a.m.d. Întrebări legitime pe care le auzi atât la București, cât și la Londra, Frankfurt sau Washington. Doar că nu orice subiect din sfera economică ține de competența unui bancher central. Pe deasupra, mai există și cutumele. Nu este vorba de vreun cod secret. Ele sunt născute din prudență. Orice reper generează mișcări de piață, potențial costisitoare.

 

Dar cum de ce ți-e frică nu scapi, ultimii zece ani au spulberat zona de confort a bancherilor centrali. Criza a fost doar parțial de vină. De restul s-au ocupat politicienii. Cel puțin pe segmentul populist, nu mai există de mult niciun dubiu: la originea tuturor relelor se află banca centrală. În 2016, Donald Trump a pus tunurile pe Rezerva Federală și a acuzat-o că alimentează un imens balon speculativ. În paralel, clipuri electorale pictate într-o tușă antisemită deloc subtilă propagau imaginea finanțiștilor evrei care-i văduvesc de oportunități pe americanii de rând. Foștii președinți ai FED erau plasați în context cu George Soros sau cu Lloyd Blankfein de la Goldman Sachs.

 

Peste ocean, Banca Angliei avea propriile lovituri de încasat. Militanții pentru Brexit atacau virulent banca centrală pe motiv de atitudine proeuropeană. Unii chiar au cerut capul guvernatorului. De altfel, după referendum au și primit satisfacție: Carney a anunțat că va pleca cu doi ani înainte de expirarea mandatului.

 

La nivelul percepției, distincția dintre politica guvernamentală și cea monetară este tot mai vagă. De aici și atacurile. Vizibilitatea băncilor centrale a crescut odată cu nivelul de implicare. Nici nu se putea altfel, având în vedere răspunsul la criza financiară din 2008. Mai toate soluțiile adoptate au avut ca actori principali băncile centrale. În prima fază, prioritatea zero a fost stabilitatea, de fapt „salvarea“, sectorului financiar. A urmat așa-numita problemă „suverană“ sau de solvabilitate a unor state. În paralel, au fost operate măsurile cantitative, în speranța că, la un moment dat, acestea vor produce efecte și în economia reală. Ce s-a înțeles de aici? Că băncile centrale le rezolvă pe toate. Mulți decidenți au îmbrățișat rapid filozofia. Ce poate fi mai tentant decât un tap ispășitor, mereu la-ndemână? Sau, de ce nu, un tezaur de soluții rapide? Cu asemenea opțiuni, e păcat să nu profiți. La București, Liviu Dragnea nu mai stă pe gânduri: „Politica monetară trebuie realizată în urma unui dialog constant cu guvernul și cu parlamentul“. Să fie Dragnea un adept al monetarismului britanic din anii ’70? Pe vremea aceea lucrurile erau, într-adevăr, mult mai simple. De dobânzi se ocupa guvernul! Și o făcea atât de eficient, încât, în disperare de cauză, a trebuit să ceară ajutorul FMI în 1976. Pentru cine este realmente interesat, ar fi multe de învățat de aici. Ca și în România zilelor noastre, toate majorările de salarii și de pensii erau spulberate instantaneu de inflație. Normalizarea dobânzilor s-a produs abia după 1998, atunci când toate prerogativele politicii monetare au trecut la Banca Angliei și instituția a devenit independentă.

 

Între situația macroeconomică a Marii Britanii și cea a României pot fi trasate și paralele mult mai actuale. Pe fondul deficitelor comerciale cvasipermanente, ambele au o problemă cu inflația. „Iar au ratat ținta“ se spune la București când vine vorba de BNR. Dincolo, lucrurile sunt privite ceva mai nuanțat, chiar la nivel de public, însă, în principiu, „scumpiri“ și „Banca Angliei“ sunt doi termeni pe care-i întâlnești des în aceeași frază. Discuția despre regimul de țintire a inflației, ca obiectiv statutar al băncilor centrale, despre eficiența și oportunitatea acestuia este una pe cât de vastă, pe atât de teoretică. În urma crizei, era de așteptat ca rolul autorității monetare să fie redefinit. Nu s-a întâmplat decât parțial. Dezbaterea trebuie păstrată totuși în parametri raționali. Să culpabilizezi o instituție pentru ceva ce nu controlează nu este rațional. Când o țară importă mai mult decât exportă, nu poți să dai vina nici pe BNR și nici pe Banca Angliei. Decât dacă ești om politic iresponsabil, bine-nțeles.

 

Revenind la sfera politică, asaltul asupra băncilor centrale va continua pe măsură ce populismul prinde tot mai mult teren. În regiunea noastră, tonul l-a dat Viktor Orbán, imediat după preluarea puterii în 2010. A încercat în repetate rânduri să-și subordoneze MNB (Banca Națională a Ungariei) și l-a impus ca guvernator pe György Matolcsy, personaj extrem de controversat, care încearcă zilnic să-și confirme prostul renume. Practica finanțărilor dubioase făcute fără perdea din banii băncii centrale ar putea să-i inspire și pe alții. Șeful său politic este oricum liderul spiritual al tuturor celor care se simt încorsetați de legile și de obiceiurile Europei Occidentale. Emularea modelului Orbán ar putea să-l tenteze și pe Dragnea. Doar că toleranța Bruxellesului față de Budapesta a fost întotdeauna ciudat de mare. România nu se bucură de așa ceva și cu atât mai puțin Liviu Dragnea.

TAGS : banca centrala trump inflatie rezerva federala soros Goldman Sachs londra dragnea BNR ungaria criza financiara dobinzi
Comentarii
Imreh Istvan 2018-04-13
Ciudata incheiere de articol, plin de minciuni, dezinformari si neadevaruri, spusa drept realitate. Matolcsy a venit la Banca Nationala a Ungariei in 2013, dupa o regnarea unor personaje, care au duspana in 2009-2010, alaturi de guvernarile liberalo-stngiste , la marginea prapastiei, la limita falimentului de tara. Ungaria in perioada lui Medgyesi, Gyurcsany si Baynai, in cardasie cu guvernatorii bancii centrale au dus datoria externa de la 52 la 81 %, inflatia la 27 %, dobanda de baza la peste 12 %, somajul la 12.5 %. si indatorarea populatiei in franci elvetieni, intr-o situatie de colaps, asemanatoare cu Grecia. Acest asa zis "POPULIST" Orban, cu Matolcsy, in decurs de 8 ani au reformat institutional statul, au redus datoria externa la 72 %, inflatia la aproape zero, dobanda de baza la 0.9, deficitul extern din 2010 sub 3 %, (de la 9 %-acceptata atunci de Dl Almunia), au creat peste 750 000 de locuri de munca, au marit pensiile, au redat a 13 pensie, au dat bonus la pensionari, au redus cheltuielile la gaze, apa, curent la populatie cu peste 35 %, cam cu acelasi procent au crescut salariile, au crescut alocatiile pentru copii si familii cu multi copii si au scapat de FMI. Au fost ajutati sectoarele agricole, intreprinderile mici si mijlocii etc. Au facut acorduri avantajoase cu bancile straine, cu concernele multinationale si sa vezi, acestia nu au plecat din Ungaria, ba numarul investitorilor a crescut. A recumparat sectoare energetice si strategice privatizate in detrimentul statului maghiar. Banca Nationala a devenit chiar nationala in limitele posibile, servind natiunea si nu finantele mondiale, asa cum trebuie sa faca o banca nationala. Pe deasupra Banca Nationala a Ungariei si-a crescut si averea proprie. Pe deasupra, marile concerne internationale din Ungaria prefereau castigarea alegerilor din 2018 de catre FIDESZ, exact pentru stabilitatea financiaro-economica din ultimii ani. Si colac peste pupaza Brusselul urla ca din gaura de sarpe, ca este dictatura. Cam strident nu? Si cel mai important lucru, peste aceste realizari, a aratat ca problema migratarii ilegale, acceptata si chiar favorizata de Brussel si altii, ca se poate rezolva simplu, in limitele legilor interne si a celor europene (apararea granitei Schengen). Deja multi declara, ca cu toate cele sus mentionate, Ungaria a ajuns un stat prosper, cu o economie functionala, cu asigurarea sigurantei in interiorul granitelor, model ce prinde viata si prin intermediul grupului de la Visegrad. Prietena traditionala a Romaniei si dusmanul istoric a Ungariei, SERBIA, a ajuns prietenuaUngariei si un partener de incredere in relatiile bilaterale, asigurand chiar o autonomie larga maghiarilor din nordul Serbiei.
Si atunci vin niste ziaristi, probabil afiliati, aduc o critica ordinara, nedeamna sau deja obisnuita? in coloanele Revistei 22. Oare de ce Dle Victor Popa? Oare ce interese aveti in acest sens?
Total 1 comments.
Recomandari
2317
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22