De același autor
Pentru a răspunde la aceste întrebări, să stabilim de la bun început ce este populismul. Voi pleca de la o definiție proprie, dar pentru care am împrumutat elemente de la mai mulți politologi (Ernesto Laclau, Hélio Jaguaribe, Guy Hermet, Daniele Albertazzi & Duncan McDonnel): populismul este discursul care mobilizează poporul împotriva unor elite conducătoare care ar priva (sau ar încerca să priveze) poporul suveran de drepturi, valori, prosperitate, identitate sau voce și care pretinde că are o soluție imediată pentru problemele unei societăți. De altfel, acest articol reia ipoteze pe care le-am formulat pe larg în publicații științifice în limbile engleză sau franceză.
Într-o a doua etapă, spre a decide dacă asistăm ori ba la un val populist, se cuvine să repertoriem mișcările populiste la nivel european. Discursul populist a fost preluat și de alte formațiuni, însă pe baza definiției putem tria între populiști substanțiali și circumstanțiali. Am luat în considerare doar partidele reprezentate în parlament în ultimii cinci ani sau care au obținut măcar 5% în alegeri naționale. Astfel, putem trece în revistă și UKIP, care nu are niciun parlamentar în Legislativul britanic.
Lista de mai jos poate fi contestată. Nu am inclus Zorii Aurii din Grecia, mișcare pe care o consider de dreapta radicală. La fel, Alianța Cetățenilor din Cipru îmi pare un partid de stânga radicală. Partidul Popular Slovacia Noastră al lui Marian Kotleba se încadrează în opinia mea la extrema dreaptă. Jobbik a evoluat dinspre extrema dreaptă spre național-populism. Nu am reținut nici partidul lui Boiko Borisov, GERB, cu toate propensiunile sale populiste, nici unele partide din Cehia. În nouă țări, nu există momentan un actor politic populist de succes: Croația, Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Malta, Portugalia, România și Slovenia. Populismul nu este nici de dreapta, nici de stânga. Așadar, vom regăsi partide plasate la ambele extremități ale spectrului politic, de la stânga (SYRIZA, Die Linke) spre dreapta (AfD, Jobbik).
Conform definiției, toate aceste partide mobilizează poporul împotriva elitelor, cel mai adesea UE cu invizibilii și ilegitimii ei birocrați, dar și sistemul politic național perceput drept străin de nevoile și aspirațiile omului de rând (FN, AfD, M5S, Unidos Podemos, UKIP). Pentru populiștii de stânga, elitele corupte reprezintă sistemul capitalist (Die Linke, SYRIZA). Unele dintre ele sunt partide de guvernământ (SYRIZA, PiS, Smer-SD, Fidesz) sau parteneri de coaliție (FPÖ, SNS, Patrioții Uniți), astfel că, neputând utiliza retorica antisistem, recurg la populismul unificator. Acesta este propriu politicienilor ce încearcă să treacă dincolo de clivaje, să unească poporul în diverse scopuri, dar întotdeauna împotriva a ceva: ceilalți politicieni și partide, străinii sau minoritățile, alteori cei bogați și puternici descriși ca o castă.
UE este țapul ispășitor preferat al populiștilor, dar euroscepticismul nu este monopolul lor. Unele partide nepopuliste, precum conservatorii britanici, au adus critici severe politicilor europene. În funcție de atitudinea față de UE, partidele populiste pot fi împărțite în eurosceptici radicali și moderați. Euroscepticii radicali (eurofobi) doresc retragerea țării lor din UE. Moderații pledează pentru reformarea Uniunii. Radicalii sunt, în mare, UKIP, Frontul Național, Mișcarea 5 Stele, Partidul Poporului Danez, Jobbik, lituanienii din Ordine și Justiție, Partidul Libertății olandez, Democrații Suedezi, o parte a alianței electorale bulgare Patrioții Uniți (anume Ataka) și Vlaams Belang.
Clivajul pro/anti-UE este, desigur, capital în alegerile pentru Parlamentul European, dar mai puțin relevant în alegerile naționale. Partide eurofobe (UKIP, FN, Ordine și Justiție, Partidul Poporului Danez) au obținut la europarlamentare scoruri importante, de peste două ori mai mari decât la legislative.
Majoritatea partidelor citate au folosit momeala soluției imediate spre a atrage electorat (Patrioții Uniți, Volya, FN, SYRIZA, Jobbik, M5S, PVV, Smer-SD, SNS, Unidos Podemos fiind chiar campioni în materie). Respectiva tactică este cu atât mai eficientă cu cât partidul este sigur că nu va putea guverna, dar unele dintre aceste partide au reușit până la urmă, ceea ce le-a împins spre abordări mai precaute (SYRIZA, Smer-SD).
Pățania UKIP este pilduitoare. După victoria în referendumul din 2016 pentru ieșirea din UE, partidul s-a prăbușit până la un minuscul 1,8% în legislativele din iunie 2017 (față de 12,6% în 2013 și 27,5% la europarlamentarele din 2014).
Rezultatele partidelor populiste din UE la alegerile europene 2014 și la ultimul scrutin legislativ național
Putem afirma, pe baza acestor date empirice, că un val populist a măturat Uniunea Europeană? Da, la alegerile europarlamentare din 2014, în orice caz. Fidesz, Smer-SD, UKIP, SYRIZA, Partidul Poporului Danez, Frontul Național au câștigat în țările lor. PiS a înregistrat un rezultat foarte bun, la mică depărtare de prima formațiune. Sinn Fein și Mișcarea 5 Stele s-au situat pe a doua poziție, în jurul a 20%. Însă în Franța, Marea Britanie și Irlanda, la alegerile parlamentare următoare, respectivele formațiuni au cunoscut un puternic recul. Scorul de la europarlamentare nu este prin urmare un indiciu fiabil al forței lor. Respectivul scrutin gravitează în jurul chestiunii pro/anti-UE, deci respectivele formațiuni capitalizează poziționarea antieuropeană.
În 2014, euroscepticii au obținut cam un sfert din mandatele Parlamentului European. Tendința s-ar putea confirma în mai 2019, deși masivul contingent britanic va dispărea. Ei s-au împărțit însă în mai multe grupuri politice (cinci), iar impactul asupra deciziilor europene este unul redus. În PE, familiile politice majore (Partidul Popular European și Socialiștii & Democrații în principal, cu Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa în subsidiar) conlucrează pentru formarea de majorități pe temele importante. Populiștii se regăsesc de cele mai multe ori izolați, iar rivalitățile lor (Nigel Farage contra Marine Le Pen, de pildă) îngreunează cooperarea.
Pe de altă parte, populiștii sunt departe de a fi marginali. Ultimele două scrutine europene au marcat triumful lor: peste 50% în Italia (două formațiuni) și aproape 70% în Ungaria (tot două). Însă adevăratul impact la nivel european îl constituie reprezentarea populiștilor în Consiliul European. În 1999, Partidul Libertății din Austria (FPÖ), pe atunci condus de Jörg Haider, obținea cel mai bun scor în alegerile naționale și intra la guvernare (doar ca partener de coaliție, nu dădea premierul), ca și acum, alături de conservatorii de la ÖVP. A urmat o blocadă diplomatică impusă în februarie 2000 de celelalte 14 state membre UE, care avea să fie ridicată abia în septembrie. Motivul? În Europa Occidentală, populismul era asociat cu extrema dreaptă și izolat de ceilalți actori ai jocului democratic. Această atitudine este și azi exercitată în Franța față de FN sau în Germania față de AfD.
Izolarea populiștilor ar fi de neconceput azi. O dovedește polemica iscată fără rezultat în jurul invocării Articolului 7 din Tratatul UE împotriva Poloniei. Atunci când a fost conceput Tratatul, nimeni nu și-a putut imagina o situație în care două partide populiste (sau extremiste) să ajungă simultan la putere în țări UE. De aceea, declanșarea procedurii necesită unanimitatea membrilor UE (minus statul vizat, desigur). Prin extinderile succesive din 2004 și 2007, în UE au intrat țări în care memoria politică este diferită, la fel și tabuurile. Populismul a aflat aici o breșă, iar în unele state din Europa Centrală și de Est a devenit curentul dominant (Ungaria, Slovacia, Polonia, dar și Austria mai nou). Astfel, lideri precum Orbán Viktor, Robert Fico, dar, de ce nu, și Sebastian Kurz stau la masa Consiliului. Exemplul lor este contagios, iar consensul devine din ce în ce mai greu de realizat. Subversiunea a pătruns în citadela UE, de unde nu va ieși prea curând.
(Răspunderea pentru opiniile exprimate aparține exclusiv autorului. Ele nu angajează redacția și nicio altă instituție)
