Pe aceeași temă
Criticul şi teoreticianul literar Matei Călinescu (1934-2009), în vârstă de 75 de ani, a încetat din viaţă, ieri, în Bloomington, SUA.
În 1957 devine Licenţiat al Facultatii de Filologie, secţia engleză, de la Universitatea din Bucureşti. Rămâne în universitate, devenind pe rând asistent, apoi lector la Catedra de literatură universală şi comparată. Publică numeroase volume de teorie literară printre care: “Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu” în 1964, “Eseuri despre literatura modernă” în 1970, “Clasicismul european” în 1971; “Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă” în 1972.
În 1973 pleacă în Statele Unite cu o bursă Fulbright. În 1979, devine profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, SUA. Publică în 1987, în Statele Unite studiul “Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism”, iar in 1988 editeaza volumul “Exploring Postmodernism”. Totodata, publică numeroase eseuri şi studii de literatură comparată, în reviste prestigioase precum Partisan Review, World Literature Today, Salmagundi, The Journal of Religion, History of European Ideas, Comparative Literature Studies.
A publicat împreună cu Ion Vianu volumul “Amintiri in dialog” in 1994, iar în 2006 semneaza un studiu despre dramaturgul Eugene Ionesco intitulat “Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale”. La editura Polirom au mai fost publicate volumele “Amintiri, lecturi, reflecţii” şi “Mateiu I. Caragiale: recitiri” în 2007.
A primit de-a lungul vieţii numeroase premii si distincţii literare: Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (2002), Premiul AER pentru ştiinţe umane (2003), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu şi critică (2006).
Redăm în continuare un scurt fragment din volumul “Amintiri in dialog” publicat împreună cu Ion Vianu la Editura Polirom:
„Actul scrisului ca atare – deşi el poate fi chinuitor: uneori la fel de chinuitor ca privaţiunile la care se supune un pustnic – e lipsit de importanţă: de aceea, în cartea lui Proust, a cărei temă e propria ei geneză, despre scrierea ei, despre aşternerea laborioasă pe hârtie a miilor de imagini care o alcătuiesc, nu se spune niciun cuvânt, nu se face nici cea mai mică sugestie. Tot aşa cum scriitorul nu crede să vorbească în operă de sacrificiile pe care le-a cerut compunerea ei, adevăratul lui scop fiind unul extatic (şi anume revelaţia simultană a morţii şi a transcendenţei ei prin scris), ascetul nu ia, de fapt, în seamnă torturile pe care şi le impune, pentru că eel nu sunt decât nişte mijloace lipsite de importanţă faţă de scopul său sublim, uniunea mistică.“
