Pe aceeași temă
Am avut parte săptămâna trecută de una dintre cele mai interesante întâlniri din viaţa mea. Cu un om despre care nu ştiam nimic, venit dintr-un loc despre care ştiam foarte puţine, şi nu de bine. E vorba de Antanas Mockus, fostul primar al Bogotei, capitala Columbiei. Un academician de origine lituaniană ajuns primarul uneia dintre cele mai periculoase, sărace şi corupte capitale ale Americii Latine. La prima vedere, o perfectă contradicţie în termeni între un matematician subjugat ideilor din sălile de lectură şi o metropolă subjugată violenţei de stradă a cartelurilor de droguri.
La o vedere mai atentă, însă, prilejuită pentru mine de proiecţia filmului Bogota Change (în cadrul festivalului One World România) în prezenţa regizorului filmului şi a principalului său protagonist - domnul Mockus -, singura contradicţie căreia a trebuit să-i fac faţă a fost aceea dintre realitatea faptelor primarului şi propriile mele prejudecăţi.
Filmul descrie într-o oră progresul făcut de Bogota pe parcursul celor două mandate ale lui Antanas Mockus, 1995-1997 şi 2001-2003, precum şi în mandatul intermediar al unui alt primar, aliat al său, Enrique Penalosa, între 1998-2000. Cifrele de scădere a criminalităţii, accidentelor şi sărăciei sunt absolut impresionante, dar nu asupra lor vreau să insist. Învăţămintele pe care eu le-am luat cu mine atât din film, cât şi din dialogul cu publicul de peste o oră care a urmat proiecţiei filmului ţin nu doar de ce a făcut Antanas Mockus, cât mai ales de cum a făcut.
El a plecat de la un trinom - lege, morală, cultură -, în jurul căruia a reconstruit din temelii felul în care arată Bogota, dar mai ales felul în care se simt oamenii care trăiesc în ea. Faptele lui s-au bazat pe câteva principii care cred că le-au conferit forţa de a schimba ceva ce nimeni nu credea că poate fi schimbat. Primul pas pe care Antanas l-a făcut a fost chiar acesta: să spună că lucrurile se pot schimba. Pasul ăsta e mult mai greu decât pare.
La întrebarea moderatoarei către sală dacă o astfel de schimbare e posibilă şi în România sau în Bucureşti, cele mai multe voci din sală au fost inechivoce: „Imposibil!“. N-avem nevoie doar de un om care să creadă şi să spună că se poate, avem nevoie şi de un public care să poată crede că se poate. E un demers pe care ne e din ce în ce mai greu să-l facem.
Uitându-mă la manierele foarte creative, surprinzătoare prin care primarul Bogotei a propus soluţii la problemele oraşului său, m-am gândit că un exerciţiu simplu ne-ar fi şi nouă foarte util: când auzim o propunere, o idee, un proiect, în loc să zicem „nu“ (având inevitabil suficiente motive care să le demoleze), să zicem „da“ şi apoi să ne gândim noi cum putem pune „da“-ul în practică.
La provocarea asta, abordarea lui Antanas a fost ea însăşi contraintuitivă. Majoritatea dintre noi ne uităm la probleme cu gândul la reguli şi constrângeri care să le elimine. El s-a uitat fix din colţul opus. A ales ca, înainte să-i pedepsească pe cei care încălcau legea sau normele morale, să-i premieze pe cei care le respectau. Să-i transforme în modele publice pe care oamenii să vrea să le imite. Să creeze, din respectarea legii şi a moralei publice, o nouă cultură a oraşului.
Dau un singur exemplu care e foarte relevant şi pentru Bucureşti: taximetriştii. La un moment dat, locuitorilor capitalei columbiene le era teamă să se mai suie într-un taxi pentru că mulţi taximetrişti erau un fel de infractori deghizaţi. Soluţia lui Antanas a fost următoarea: a rugat un grup de oameni să-i urmărească pe taximetriştii care îndeplineau 3 reguli: salutau politicos, duceau clienţii unde doreau aceştia, fără refuzuri şi negocieri, şi dădeau restul corect. De fiecare dată când întâlneau un astfel de taximetrist, oamenii primarului îi cereau numărul telefonului mobil.
După ce a strâns o bază de date cu 400 de taximetrişti corecţi, Antanas i-a invitat la primărie pentru o discuţie. Au venit 150. I-a convins să intre în programul numit Zebra Knights (Cavalerii Zebrei) şi le-a înmânat câte un abţibild pe care să-l lipească la vedere, pe parbrizul maşinii. În plus, a dat fiecăruia câte 10 abţibilduri pe care să le împartă cunoscuţilor lor, la fel de corecţi ca şi ei. Au urmat alte întâlniri, printre care una, pe un stadion, cu 5.000 de taximetrişti şi familiile lor. Până la finalul programului, peste 25.000 dintre taximetriştii Bogotei îşi respectau meseria şi clienţii.
Un alt principiu de care s-a folosit primarul-erou a fost puterea presiunii sociale. În loc să apeleze la poliţia rutieră coruptă pentru amendarea celor care comiteau contravenţii în trafic, a concediat toţi poliţiştii şi a angajat 400 de mimi care îi ridiculizau în stradă pe cei care treceau pe roşu, blocau intersecţiile sau parcau neregulamentar. Situaţia traficului din Bogota s-a schimbat rapid, deoarece columbienilor - ca şi românilor, cred - le era mult mai frică să fie ridiculizaţi decât amendaţi.
Rezultatele acţiunilor neobişnuite ale lui Antanas au fost atât de puternice, încât a reuşit să instituie chiar principiul taxelor voluntare. Peste 63.000 de locuitori ai Bogotei au fost de acord să plătească 10% în plus faţă de taxele legale către primărie, pentru ca aceasta să-şi poată dezvolta în continuare programele de educare a comportamentului în spaţiul public.
Pare o poveste exotică dintr-un loc aflat la celălalt capăt al lumii. La o privire mai atentă însă, asemănările cu ce trăim în România sunt mult mai multe şi mai relevante decât deosebirile. O ultimă completare: Antanas Mockus a câştigat ambele mandate fără să fie membrul niciunui partid politic şi fără să fi cerut sprijinul vreunuia. S-a înconjurat doar de buni profesionişti în care avea încredere. Avem de învăţat. //
Citeste si despre: Columbia, Bogota, primar, academician, corupta.
