Comparaţii

Andrei Cornea | 18.01.2011

Pe aceeași temă

Mai tot timpul comparăm. Preţurile de azi cu cele de ieri (mai mari, de regulă, cele de azi), aspectul vremii, gustul mâncării, propria înfăţişare, calitatea unor cărţi, dosare şi aşa mai departe. Uneori e simplu să compari, atunci când datele sunt unilaterale şi unitatea de măsură la îndemână. Acest creion e mai lung decât acel creion. Azi e mai cald decât a fost ieri. Nu încape echivoc aici. Când măsurăm în milimetri, grade sau grame, lucrurile stau simplu. Dar când A şi B sunt doi oameni care, să spunem, candidează pe acelaşi post, comparaţia devine mai complicată: unul e mai bun în x, altul în y; care e cel mai bun, încât să ia postul? Depinde de ce am nevoie, se va spune. Dar am nevoie şi de x, şi de y. De obicei, în aceste cazuri, intervine un z, care va face diferenţa.

Însă ce unităţi de măsură avem când comparăm imponderabilele – viaţa de azi cu cea de ieri, de pildă?

Unii – mai ales când sunt întrebaţi – compară viaţa de acum cu cea din timpul comunismului şi constată că pe atunci „era mai bine“. Dar ce compară ei de fapt? De obicei, aspiraţii nerealizate cu amintiri edulcorate. Atunci cum se numeşte unitatea de măsură între amintiri şi speranţe? Si până la urmă, cum ştim că un regim e mai bun decât un altul? Comparând PIB-uri, speranţe de viaţă sau amintirile unor martori? Pentru alţii, perioada cea mai bună din istoria României a fost cea interbelică, pentru câţiva – „la belle époque“. De fapt, toţi măsoară corect, numai că au unităţi de măsură diferite. Nu cumva ar trebui să le comparăm şi pe acestea între ele? Dar atunci, de unde vom lua noua unitate de măsură?

Publicul larg are propriile standarde de comparaţie, astfel că, atunci când i se cere să răspundă la întrebări gen „cine sunt cei mai importanţi 10 români“, dă răspunsuri care pe oamenii mai subţiri îi uluiesc, dacă nu chiar îi sperie. Însă, de foarte multe ori, cei pe care i-am numit „oameni subţiri“ se sperie unii pe alţii prin comparaţiile pe care le fac.

Într-un filmuleţ care circulă pe Internet, fostul dizident sovietic Vladimir Bukovski compară vechea URSS cu Uniunea Europeană şi constată că cele două nu se deosebesc prea mult, doar că una e hard, iar alta soft: ar fi vorba despre formaţiuni multinaţionale obţinute prin exercitare de forţă sau presiuni, ce distrug statul naţional, conduse birocratic de oameni nealeşi, exercitând un control riguros asupra populaţiilor etc. Mai mult, chiar Gulagul are un corespondent soft în UE: corectitudinea politică! Acest tip de comparaţii e foarte răspândit, de obicei UE fiind înlocuită de Statele Unite. Curios, aici şi stânga, şi dreapta radicale cred că ştiu ce şi cum să compare: stânga radicală vorbeşte despre imperialism, în vreme ce dreapta radicală ne avertizează, în stilul lui Bukovski, despre comunizarea prin corectitudine politică. Comparaţie incongruă, vom spune: critica URSS se pedepsea cu Gulagul, în vreme ce critica UE sau a SUA este liberă, se practică public şi nu se sancţionează nici măcar prin aplicarea hulitei corectitudini politice.

Cu toate astea, comparaţiile incongrue sunt frecvente: rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“, Andrei Marga, extrem de supărat pe noua Lege a educaţiei, o compară cu legislaţia nazistă, cu care îi găseşte asemănări. Opoziţia susţine că Băsescu e un dictator şi îi află mereu un alt termen de comparaţie, chipurile potrivit: fie Lukaşenko, fie Chavez, fie nu ştiu cine alt dictator african, dar o face strigând totul la televizor – ceea ce nu se prea potriveşte cu o dictatură. Stângiştii şi „nealiniaţii“ de mai demult obişnuiau (obişnuiesc şi acum) să pună egalitate între nazism şi sionism. Pentru unii gânditori, precum Foucault sau Agamben, nu-i o diferenţă fundamentală, ci doar de grad, între regimurile fasciste şi cele liberale; pentru o anumită stângă europeană, comunismul iese mai bine din comparaţie decât fascismul.

În schimb, pentru o anumită dreaptă românească (sau est-europeană), fascismul iese mai bine decât comunismul. Pentru unii, problema este nu numai ce cu ce se compară, ci şi în ce împrejurări se face comparaţia. Aşa cum reamintea recent Ion Vianu, pe la începutul anilor 90, Monica Lovinescu ne cerea să criticăm comunismul, dar nu şi (din păcate!) fascismul. Tot o comparaţie şi aici: anumite rele sunt nu neapărat mai rele decât altele, dar mai rele într-un anumit moment. Din păcate, momentul se prelungeşte indefinit, observa tot Vianu, şi comparaţia defectuoasă persistă şi ea indefinit. Probabil însă că, dacă societatea civilă ar fi criticat cu egală vehemenţă şi acuitate ambele sisteme, ar fi descoperit nu numai legătura fundamentală dintre ele, dar şi de ce societatea românească a avut atât de puţini anticorpi faţă de ambele. Dar şi ceea ce spun aici e rezultatul unei comparaţii: între ceea ce este societatea românească şi ceea ce ar fi putut fi, dacă... Altă comparaţie! Poate nu totuşi incongruă.

În esenţă, ne trăim viaţa făcând continuu comparaţii şi prea rar ne gândim cum le facem, de ce şi mai ales dacă măsura cu care operăm e legitimă şi, bineînţeles, dacă o aplicăm corespunzător. Suntem, în schimb, convinşi, de cele mai multe ori, că măsura pe care o aplicăm noi este cea mai bună, dacă nu cumva singura acceptabilă, pur şi simplu pentru că e a noastră. Aşa gândea şi anticul celebru care declara că „omul este măsura tuturor lucrurilor“, gândindu-se nu atât la omul în general, cât la fiecare dintre noi. Numai că el era un sofist. //

Taguri: preturi, alimente de baza, Andrei Marga, Ion Vianu, Gabriel Liiceanu.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22