Pe aceeași temă
Protestele sindicale de săptămâna trecută, soldate mai ales cu înjurături la adresa preşedintelui şi a primului ministru, venite din partea poliţiştilor-sindicalişti, în general, ridicarea tonului în polemica politică până la cote greu suportabile atrag atenţia asupra unei trăsături semnificative a ceea ce am putea numi „caracterul naţional“: contrastul dramatic dintre radicalismul în public şi tranzacţionalismul în privat.
În public, românul, mai ales când a fost procopsit cu ceva funcţii de conducere, crede că ţine de demnitatea lui să se arate feroce. Pe timpuri, dacă avea o funcţie la partid, tăia şi spânzura, cum se spune. Azi, dacă e om politic, ameninţă cu „ţepe“, cu „suspendări“, cu măsuri de forţă împotriva inamicilor poporului. Dacă e în opoziţie, proclamă fără ezitare ticăloşia fără margini a guvernanţilor, anunţă că se aud deja trâmbiţele Apocalipsului. Susţinut de jurnalistul complice la televiziunile prietene, utilizează fără simţul proprietăţii limbii cuvinte enorme, precum „genocid“, „catastrofă“, „dezastru naţional“. Dacă s-ar opri la simple comentarii, încă n-ar fi foarte grav. Dar acest bun român, care este omul din opoziţie, are şi propuneri pe măsură.
Când este sindicalist, cere ultimativ nici mai mult, nici mai puţin decât „totul“: salariile bugetarilor să crească la loc, să se stopeze concedierile din sectorul public, să fie reangajaţi cei concediaţi până acum, să se păstreze toate avantajele trecute în actualul Cod al Muncii, să fie crescute pensiile. Altminteri, ameninţă că „sindicatele vor bloca ţara“, că dă în judecată guvernul, că se duce la Curtea Constituţională, la Strasbourg, la ONU şi aşa mai departe. Iar până atunci, proferează sudalme cumplite, confecţionează bannere scabroase şi face gesturi de mardeiaş.
Când este politician şi chiar om important în opoziţie, bunul român susţine fără ezitări orice radicalism. Hotărârea lui pare nestrămutată, atestând curajul mitologic al unui Hercule înaintea Hidrei puterii. Anunţă solemn, precum Victor Ponta, că va iniţia, din nou, procedura de suspendare a preşedintelui, deşi nu are încă majoritate parlamentară, pentru a nu mai aminti că invocă pretexte ridicole ce nu au de-a face cu „încălcarea gravă a Constituţiei“. Dar trebuie neapărat să arate trupei că „e bărbat“, iar virilitatea la români se pare că se măsoară mai ales cu dimensiunea iresponsabilităţii. Sau, dacă-l cheamă Crin Antonescu, se autoproclamă prim-ministru, fie şi al unui „cabinet-fantomă“, sau susţine că nu va accepta să intre într-o coaliţie de guvernare decât ca prim-ministru. În realitate, ştie bine că va fi prim-ministru doar în vis, dar trebuie şi el, bietul, să se dovedească „bărbat“.
Sigur, dacă românul nostru e la putere, e nevoit să fie ceva mai rezervat; dar când e Traian Băsescu, nu poate trăi mult fără să azvârle din când în când vreun epitet contondent adversarilor, prin care, în mod gratuit, să-i înfurie şi să-i provoace la represalii.
Pe de altă parte, de îndată ce nu mai e văzut de camerele de televiziune, bunul român politician devine deosebit de maleabil. Îmbăţoşarea viforoasă din public face loc familiarităţii lăbărţate din privat. Răcnetele principiale de dinainte se dau la o parte dinaintea bancurilor de internat de liceu. Se pupă unsuros cu inamicul vinovat de „genocid social“, ciocneşte un păhărel de tărie cu autorul „catastrofei naţionale“, se confesează, se plânge de „vremuri“. (Victor Ponta ne-a relatat o scenă de acest tip petrecută între el şi Traian Băsescu în 2002, în anticamera unei televiziuni. Nimic excepţional.) Numai să nu se vadă la televizor că de fapt e mâţă, şi nu tigru! Mai grav este că omul principial de dinainte devine brusc dispus la diferite tranzacţii, uneori veroase, la aranjamente inavuabile.
Nu sunt greu de văzut dezavantajele unui asemenea comportament tradiţional la noi: teama de a nu apărea concesiv în public se explică, nu în ultimul rând, tocmai prin conştiinţa culpabilă a celui care e prea concesiv în particular. Pentru că aproape toţi politicienii se ştiu vinovaţi de tranzacţii de culise murdare cu „inamicul“, trebuie să dezmintă zvonurile şi să se arate fiare pe scenă.
E dificil atunci să se negocieze un compromis politic real între adversari – chintesenţa politicului – şi să se ajungă la acorduri rezonabile de durată: de frică să nu pară emasculaţi, oameni dispuşi altminteri la cele mai ticăloase concesii se vor arăta în public inflexibili; iar dacă totuşi se încheie un acord, precum cel de anul trecut dintre PSD şi PDL, „aliaţii“ se iau la întrecere în a sabota acordul, pentru a demonstra că ei au „principii“ şi că ceilalţi sunt nişte canalii şi că eventualele zvonuri de înţelegeri secrete sunt false. Iar când sindicaliştii sau politicienii au pretenţii maximale – şi despre care ştiu bine că sunt imposibile – blocând astfel orice dialog, e clar că maximalismul lor nu are semnificaţie practică şi, politiceşte vorbind, conduce la dezastru. Dar are o valoare simbolică, intenţionând să asigure masa că liderii sunt mari căpitani de oşti. Iar oamenii par să creadă că cel care zbiară cel mai tare la televizor sau la mitinguri este şi cel mai eficient.
Peste toate, contrastul despre care vorbesc dovedeşte tradiţionala noastră lipsă de încredere în angajamente formale, în principii şi idei. Toate acestea sunt, în mod popular, considerate „abureli“, bune pentru proştii de la Uniunea Europeană. Pentru norod, în schimb, sunt bune injuriile principiale din televizor. Iar pentru confraţi, când camerele se mută, rămâne căutătura complice... //
Taguri:
==============================
roman, politic, Constitutie, PSD, PNL.
