Pe aceeași temă
Pe site-ul Romanialiberala.ro, Radu Portocala, scriitor si jurnalist de origine romana care traieste in Franta, fost disident si opozant al regimului Ceausescu, provenind dintr-o familie cu indelungi traditii in Partidul National Liberal, face o analiza necrutatoare a candidaturii lui Gigi Becali pe listele PNL. Dupa alianta cu asa-zisii conservatori ai lui Dan Voiculescu, spune Radu Portocala, „nu-i mai rămînea d-lui Antonescu decît o singură treaptă de coborît. Şi a coborît-o negociind posibila fuziune cu Gigi Becali. Mai departe nu se poate merge. Nici mai jos. Scara s-a oprit si un alt subsol, mai în afundurile politicii româneşti, nu există“.
Prezentam mai jos analiza becalizarii PNL facuta de Radu Portocala:
Somnul ratiunii naste aliante
În seara zilei de 21 martie 2009, cuprins de unul din accesele de flecăreală care i-au adus faima de orator, dl Crin Antonescu şi-l imagina pe Traian Băsescu aşezat “la intrarea în bordelul politicii româneşti, ca o codoaşă bătrînă”. Imaginea, chiar dacă e plastică şi chiar dacă s-ar potrivi penei unuia dintre acei polemişti care, în lipsă de argumente, se dedau la invective colorate, rămîne vulgară şi ne-o închipuim cu greu rostită de un politician civilizat. E drept, însă, că România n-a izbutit să producă, în ultimii 23 de ani, decît prea puţini politicieni civilizaţi – excepţii stranii într-un peisaj dezolant.
Intersantă, însă, în această frază nu e inspiraţia mediocră a d-lui Crin Antonescu, ci marea lui capacitate de auto-premoniţie. Căci, iată, mult mai repede decît politica românească în general şi, pentru a folosi un cuvînt aproape uitat, mult mai abitir decît ea, însuşi Partidul Naţional Liberal, din ce în ce mai subtil păstorit în ultimii trei ani, e pe cale să devină un adevărat, un trist bordel.
Această urîtă metamorfoză a început pe data de 5 ianuarie 2011, cînd Partidul Naţional Liberal s-a aliat “fără nici o reţinere” cu Partidul Conservator. Din punct de vedere doctrinar, aşezarea liberalilor şi a conservatorilor sub acelaşi stindard e o completă absurditate – dar, fireşte, în România de azi doctrinele nu mai au nici o însemnătate, locul lor fiind luat de obscure aproximaţii şi calcule mărunte ridicate la rang de strategie. În ce priveşte foarte contestata şi contestabila personalitate a d-lui Dan Voiculescu, preşedintele liberal a făcut pe 27 iulie 2012 o declaraţie de un cinism insuportabil, care se poate rezuma astfel: “Dan Voiculescu n-a fost un simplu turnător, ci un securist important. E un om bine, deci nu pot decît să mă înţeleg cu el.” E drept că oricine are dreptul să intre într-un bordel, dar e la fel de drept că prezenţa unor clienţi e o insultă la adresa decenţei.
A urmat un alt compromis politic, sperat de la bun început de actuala conducere liberală: alianţa cu Partidul Social Democrat, adversarul dintotdeauna. Mult mai mult decît ideologia sa vagă şi nu tocmai liberală, trecutul acestui partid nu-l recomanda pentru o asemenea înfrăţire. Două concepţii politice care s-au opus şi combătut vreme de 20 de ani au fost aruncate în aceeaşi tolbă, spre nemulţumirea mai mult sau mai puţin făţişă a uneia şi a celeilalte dintre tabere, obligate să transforme în armonie ceea ce nu este decît un talmeş-balmeş.
N-a trecut mult şi acestui mixtum compositum indigest a venit să i se adauge Uniunea Naţională pentru Progresul României, o improvizaţie politică sau, mai bine spus, o sumă de trădări pe care s-a lipit eticheta de partid.
Într-o ţară unde nici măcar alianţele compuse din două partide, oricare vor fi fost ele, n-au izbutit vreodată să guverneze pe durata unui întreg mandat fără tensiuni şi scandaluri, concordia promisă de cele patru partide înghesuite în Uniunea Social Liberală e imposibil de luat în serios. Această construcţie improbabilă – Turn Babel pe malurile Dîmboviţei, cu d-nii Antonescu şi Ponta la intrare, ademenind muşteriii – nu numai că nu poate guverna o ţară, dar nu poate fi guvernată nici ea însăşi. O dovedeşte însuşi dl Crin Antonescu cînd îl mustră enervat-condescendent pe primul ministru. O dovedesc răbufnirile multor social-democraţi împotriva şefului liberal. O dovedeşte trustul de presă al conservatorilor, hotărît să-l încondeieze pe dl Ponta de cîte ori are ocazia. O dovedesc animozităţile stîrnite de împărţirea mandatelor – premize ale viitorelor răzbunări şi trădări.
Şi totuşi, această uniune conservatoare-liberală-socialistă-progresistă nu pare a satisface vederile foarte largi şi firea primitoare a d-lui Crin Antonescu. Astfel se explică, fără îndoială, faptul că porţile Partidului Naţional Liberal s-au deschis pe dată în faţa distinşilor domni Prigoană (tatăl şi fiul). O hotărîre nu deplasată, ci indecentă.
După această ispravă, nu-i mai rămînea d-lui Antonescu decît o singură treaptă de coborît. Şi a coborît-o negociind posibila fuziune cu Gigi Becali. Mai departe nu se poate merge. Nici mai jos. Scara s-a oprit si un alt subsol, mai în afundurile politicii româneşti, nu există.
Diluat în această magmă, cu sufletul amanetat, Partidul Naţional Liberal îşi pierde încet-încet identitatea, se depersonalizează, devine anexa unor interese care nu sînt decît rareori şi ale sale. Reluînd formula prin care Lenin îi desemna pe susţinătorii occidentali ai comunismului, se poate spune că Partidul Naţional Liberal a ajuns să fie “idiotul util” al unui joc în care a mizat tot, asupra căruia nu poate avea nici un control şi pe care îl va pierde nici măcar cu demnitate. Dar e oare firesc să plătească întreg partidul pentru că un singur om s-a încurcat în socoteli? Atracţia vidului, de care suferă în mod manifest dl Crin Antonescu, nu e o boală molipsitoare şi nu e neapărat nevoie ca tot partidul să se arunce în prăpastie.
Puteti citi acest text si pe Romanialiberala.ro, AICI.
Cine este Radu Portocala
Nascut in 1951, in Romania, nepot al ministrului de Interne liberal cu acelasi nume din perioada 1937-1939, opozant al regimului Ceausescu, Radu Portocala a fost inculpat pentru inalta tradare contra oranduirii socialiste in anul 1977. Exilat in Grecia, in 1982 a plecat in Franta, unde traieste si in prezent. Are masterul in Relatii Internationale luat la Paris.
Practica jurnalismul din 1985, intai la radio (RFI, Vocea Americii, BBC) si in presa scrisa franceza (Le Point, Le Quotidien de Paris, Liberation, etc.). A scris numeroase carti. Dupa 1990, a publicat editoriale si comentarii si in presa romana. A fost director al Institutului Cultural Roman din Paris pana la inceputul lunii decembrie 2006.
