Pe aceeași temă
Prieteni sau duşmani, toţi s-au raportat la 22. Independentă, e singura revistă care trăieşte din vânzări şi are un "patron", Grupul pentru Dialog Social, la fel de independent ca ea, 22 şi-a păstrat timp de 20 de ani libertatea. Ceea ce, puţini au reuşit. Şi-a continuat menirea, respectându-şi cititorii. Pentru ei, am decis să ne schimbăm formatul, dar să rămânem, editorial, aceeaşi.
Începând din 12 mai, revista 22 se relansează. Va fi mai frumoasă, dar la fel de provocatoare şi deşteaptă. Continuăm impreună pe acelaşi drum. Cumpăraţi-ne, citiţi-ne şi spuneţi-ne ce credeţi!
Editorial 22
(20 ianuarie 1990, anul I, nr.1)
Primul număr al publicaţiei noastre ajunge în mâna cititorului la o lună după revolta populară din decembrie. 22 doreşte să se facă expresia acestei revolte, pur¬tă¬to¬rul de cuvânt al celor care au ieşit în stradă pentru a-şi impune drepturile. Vom încerca să păstrăm viu spiritul revoltei în paginile noastre. Să fim o instanţă critică a realităţii ivite după prăbuşirea dictaturii.
Monologul continuu al puterii cu tot ce a însemnat el în minciună şi violenţă a fost întrerupt. Dialogul pe care-l propunem nu ar fi fost posibil astăzi fără zilele şi nopţile din preajma solstiţiului ‘89, când tineretul a hotărât să termine odată pentru totdeauna cu practica terorizării celorlalţi, a asmuţirii, unul împotriva celuilalt, a mistificării ne¬ru¬şi¬nate şi sărăciei.
A fost o jumătate de secol în care istoria a în¬cetat să mai existe. Totul părea intrat într-un proces de putrefacţie fără sfârşit, în care, rând pe rând, toate valorile s-au descompus: demnitatea, onoarea, adevărul, frumosul, libertatea, dragostea. Am trăit cu toţii o viaţă înfricoşată, falsă, umilitoare, sufocată de frică, teroare şi vulgaritate. Acestea vor dura încă o bucată de vreme. Nu ajung câteva săptămâni pentru a ne vindeca, uita şi ierta. Pentru a ne curăţa, pentru a face să dispară dintre noi o experienţă grea. Cei care am trăit-o poate nu vom scăpa niciodată de spectrul acelei realităţi incredibile. Nu tre¬buie să aşteptăm un miracol. Naşterea societăţii civile româneşti va fi de lungă durată şi traversată de crize. Revoluţia nu s-a încheiat odată cu fuga şi executarea perechii ex-prezidenţiale. Rămân de pe urma lor un întreg aparat, o economie falimentară, dar mai ales o mentalitate bolnăvicioasă: aceea de a te supune, de a slugări, de a cere mereu acordul cuiva, de a cerşi un loc sub soare.
Libertatea individuală este infinit mai greu de cucerit. Ea nu poate fi impusă prin decret de nimeni. Nici chiar de un guvern rezultat dintr-o revoltă populară. Libertatea este o luptă de fiecare zi, dusă de fiecare individ cu oricine ar încerca să confişte un fragment cât de mic din ea. Libertatea este în acelaşi timp şi o luptă a fiecăruia cu el însuşi. Împotriva tentaţiei de a renunţa, de a te trage la margine unde nu eşti întrebat nimic şi pericolele sunt aproape inexistente. A fi liber astăzi înseamnă întâi a contribui la înfăptuirea libertăţii celorlalţi. Concret, continuu, în toate împrejurările.
Societatea civilă românească începe să se configureze. Începem să vorbim cu vocea mai fermă şi temele discuţiilor noastre sunt: pluralism, partide politice, alegeri li¬be¬re, sindicate independente, parlament. Sunt semnele unei democraţii pe care, dacă nu veghem circumspecţi şi activi, o pu¬tem pierde. Pentru a fi întreagă, această de¬mocraţie – deocamdată doar un număr de decrete şi abrogări de legi vechi – trebuie să aibă şi resorturi economice reale, instituţii ale unui stat de drept, o viaţă socială în care interesele tuturor categoriilor socio-pro¬fesionale să fie corect reprezentate. Unei toleranţe de doctrină trebuie să-i corespundă o diversitate de interese liber exprimate.
22 va fi o publicaţie a reflexiei critice în care dialogul lucid şi sincer va fi o constantă. Şansa noastră este asemenea acestei răspunderi.
20 DE ANI
1000 DE NUMERE
La 20 ianuarie 1990 apărea primul număr al revistei 22.
Era începutul unei aventuri intelectualo-civice despre care nimeni nu-şi imagina atunci că va ajunge la al 1001-lea episod.
ANDREI PLEŞU
Un eroism discret, dar eficace
Revista 22 a fost cea dintâi încercare reuşită de a face altfel de presă în România post-decembristă. A ales să fie de partea inteligenţei, a opiniei libere, a limbii române bine folosite. Lucrul miraculos e că a reuşit să supravieţuiască fără să-şi trădeze programul şi fără să fie susţinută de vreun „mogul“ interesat sau de vreo instituţie grijulie. Şi tocmai această supravieţuire e, într-un sens, marea performanţă a redacţiei, eroismul ei discret, dar eficace. 1.000 de numere într-o ţară a începuturilor eterne şi abandonate înseamnă succes deplin, noroc, dar şi vocaţie. În materie de presă, bătrâneţea e o probă de juvenilitate. Revista 22 a trecut-o cu brio şi merită, de aceea, nu un omagiu idolatru, dar o prietenească, solidară, strângere de mână. La mai mare!
MAGDA CÂRNECI
22 înseamnă ziua în care am depăşit frica
N-aş fi crezut că în acea seară geroasă de sfârşit de decembrie 1989 – când dârdâiam cu toţii de frig pentru o cauză nobilă într-unul din birourile până atunci nefolosite ale unei fantomatice fundaţii pentru tineret a lui Nicu Ceauşescu – se va naşte o făptură de hârtie şi spirit atât de durabilă, atât de longevivă. Printre propunerile febrile şi contradictorii ale proaspeţilor membri ai Grupului pentru Dialog Social abia înfiinţat, mi-a ieşit din gură, aproape fără voie, cuvântul, de fapt numărul 22, care a fost imediat acceptată ca titlu al noii publicaţii ce urma să se nască. Cifra asta, frumoasă în sine prin repetiţia numerică şi sonoră pe care o manifestă, cifră istorică pentru unii, magică pentru alţii, semnifica pur şi simplu ziua în care mulţi dintre noi avuseserăm, în fine, curajul, după atâţia ani de servitude umilitoare, de a rupe cu frica şi de a exploda haotic şi revoluţionar în faţa unui cuplu de tirani şi a unui regim profund malefic, chircitor, nimicitor al esenţei umane. Frica: această maladie a spiritului nostru care ne privează de demnitate şi de libertate, care ne interzice să fim noi înşine plenar, până la capătul posibilităţilor noastre, şi care blochează societăţi întregi în situaţii toxice şi involutive. 22 decembrie a fost ziua în care mulţi români, după modelul timişorean, au fost pentru un moment adevăraţi eroi şi s-au manifestat ca personalităţi istorice, chiar dacă anonime. 22 a fost momentul în care erupţia populară de lipsă de frică a schimbat cursul istoriei noastre. Cred că, în ciuda suişurilor şi coborâşurilor şi a încercărilor de tot felul prin care făptura de hârtie şi de spirit cu nume de cifră a trecut inevitabil în 20 de ani de istorie frământată şi tulbure, ceva din acel iniţial curaj istoric şi din acea primă responsabilitate politică de atunci a rămas încrustat pe vecie în genele revistei 22.
ION VIANU
Un focar de idei şi de întrebări
Când, în februarie 1990, reveneam în ţară după un exil de mai bine de doisprezece ani, primul meu gând, după epuizarea emoţiilor familiale, a fost să fac o vizită GDS şi revistei 22. Nu mi-a fost greu s-o găsesc, dacă nu ar fi fost decât agitaţia care domnea la intrarea şi în sediul GDS. Spun asta pentru a lămuri că localul din Calea Victoriei 120 a fost un miez fierbinte al schimbărilor care au început în acel moment. Începe să se uite, şi acesta este semn că o perioadă istorică se încheie, că GDS a fost atunci şi în anii care au urmat un focar de idei şi de dezbateri; iar dacă acest lucru a fost posibil este pentru că Grupul şi revista s-au născut în focul evenimentelor din decembrie 1989. Toată euforia, dar şi toate dubiile, toate deciziile, ca şi reţinerile aici s-au născut, aici, în paginile lui 22, au fost exprimate. Chiar şi cei ce au putut fi consideraţi adversari ai schimbării şi-au putut spune cuvântul.
Revista şi-a cucerit, în lungul anilor, fidelii, cea mai bună dovadă fiind vitalitatea dialogului cu cititorii, mereu pe aceeaşi a doua pagină. Fireşte, distincţia între „bine“ şi „rău“ a devenit, cu timpul, mai plină de riscuri. Revista a ştiut să şi le asume, neignorând impopularitatea; dar totdeauna, în aceste circumstanţe, a fost loc şi pentru opinia contrarie, chiar dacă ea a fost reticentă să se exprime. Nu văd cum s-ar putea cerceta istoria acestor ani dificili şi contradictorii, fără parcurgerea celor 1.000 de numere. Revista 22 a fost, în primul rând, politică înainte de-a fi culturală, economică etc. Ea a reuşit o formulă care nu a avut imitatori şi este bine aşa.
Un lucru pe care ţin să-l subliniez este că, în alcătuirea liniei de marcă 22, nişte femei au jucat un rol preponderent. (Doi dintre redactorii şefi, Gabriela Adameşteanu şi Rodica Palade.) Curajul şi caracterul fiind virtuţi preponderent feminine, o anumită fermitate de bună calitate s-a manifestat în conţinut. În revistă au debutat, s-au afirmat numeroşi tineri, foarte multe cariere politice au început aici. Este, desigur, un semn de vitalitate că 22 a apărut timp de douăzeci de ani cu aceeaşi machetă. Cu prilejul trecerii pragului celui de-al o mielea număr, look-ul ei va suferi o uşoară punere la zi. Dar vor rămâne, din fericire, inspiratele crochiuri ale lui Perjovschi, care surprind o idee dintr-o singură trăsătură, aşa cum ne-a obişnuit 22: limpede, la obiect, implacabil, dar fără inutilă agresivitate.
GABRIEL LIICEANU
Conştiinţa noastră mai bună
În ciuda faptului că n-a arătat niciodată frumos, revista 22 este unul dintre lucrurile cele mai frumoase care s-au întâmplat în aceşti douăzeci de ani. E poate singurul loc public în care nimeni nu a minţit şi singura dovadă că, în noua ruptură care s-a produs imediat după 1989 între stat şi cetăţeni, o mână de intelectuali a rămas mereu de partea cetăţenilor. Revista 22 este „conştiinţa noastră mai bună“.
ANDREI OIŞTEANU
Splendorile şi mizeriile democratizării României
Cum ar fi România azi dacă nu ar fi existat revista 22? Cum aş fi eu azi dacă nu ar fi existat revista 22? Noi am scris revista în aceeaşi măsură în care ea ne-a scris pe noi. Dan Perjovschi are dreptate: douăzeci de ani ne-a schimbat revista pe noi şi acum o schimbăm noi pe ea. Prin câte n-am trecut împreună! Colecţia de 1001 numere ale publicaţiei conţine istoria sinuoasă şi fascinantă a democratizării României. Toate splendorile şi mizeriile ei. Revista 22 şi Grupul pentru Dialog Social sunt astăzi subiecte de doctorat la universităţi româneşti şi străine.
Unii analişti susţin că, odată cu democratizarea ţării, revista 22 şi-ar fi încheiat misiunea şi ar trebui să dispară (ca Radio Europa Liberă sau BBC – secţia română). Asta în condiţiile în care presa românească este într-un proces rapid de tabloidizare şi România de „imbecalizare“.
În condiţiile în care OTV tinde să de¬vină „televiziunea poporului“, iar mulţi pu¬blicişti au devenit mai populişti decât po¬liticienii pe care îi critică pentru popu¬lism. În condiţiile în care presa „hienă“ se hrăneşte cu cadavre, iar presa „apocaliptică“ inoculează morbul spaimei, provocând catastrofe atunci când nu apar de la sine. În acest peisaj mass-media accidentat, cred că revista 22 trebuie să rămână un reper de competenţă şi de moralitate. Este singura publicaţie socio-politică independentă care a supravieţuit două decenii fără să aibă în spate un om de afaceri. Publicistica independentă este o specie rară, pe cale de dispariţie şi, ca atare, trebuie protejată.
ANA BLANDIANA
Oglindă retrovizoare
O aniversare seamănă întotdeauna cu o oglindă retrovizoare. Şi asta nu numai pentru că te obligă să priveşti înapoi, ca să poţi merge corect înainte, ci şi pentru că imaginea văzută are toate caracteristicile realităţii şi totuşi păstrează un aer oarecum ireal, creat de raporturile incerte dintre liniile de fugă ale peisajului. În cazul nostru, peisajul nesigur este chiar timpul pe care l-am străbătut cu toţii şi pe care cifra de basm a aniversării îl măsoară în mod subiectiv.
Pentru că anii cuprinşi în cele 1001 de numere ale revistei 22 sunt anii maturităţii noastre implicate riscant şi aproape masochist în schimbarea esenţială a lumii, o lume care refuză cu încăpăţânare să se schimbe, în timp ce se transformă mereu.
Privind în urmă şi răsfoind colecţia revistei, ceea ce te frapează este profunda ei implicare în evenimentele pe care le-a străbătut, o implicare atât de totală, încât înceta să fie ochiul care priveşte din afară istoria, devenind chiar unul dintre actorii ei. Analizând şi judecând, întotdeauna cu pasiune, faptele, întâmplările, personajele cărora le erau contemporani, semnatarii din 22 deveneau parte a realităţii despre care vorbeam şi pe care încercau – şi uneori reuşeau – să o influenţeze. Aşa cum Şeherezada trecea din poveste în poveste fără să se oprească, pentru că oprirea ar fi putut să o coste viaţa, revista 22 trece de aproape două decenii din campanie în campanie, fără să se oprească, pentru că oprirea ar putea face loc oboselii şi ar putea lăsa să se infiltreze îndoiala.
Astfel, condamnată la atitudine – revistă a intelectualilor conştienţi de faptul că cine înţelege devine responsabil şi chiar vinovat pentru ceea ce a înţeles – revista 22 continuă să fie de aproape douăzeci de ani un reper şi un punct de referinţă al vieţii publice româneşti, un lider de opinie şi o instituţie a implicării. Ceea ce nu înseamnă nici că este infailibilă, nici că evoluţia ei a fost lipsită de dramatism. A fost însă fără în¬cetare vie, stăpânită mereu de revoltă, de mânie, de curiozitate, de naivitate, de entuziasm. Şi nici inteligenţa, şi nici onestitatea (două trăsături care au fost transformate într-un adevărat brand) nu au exclus subiectivitatea adesea pasională. Dar, la ur¬ma urmei, ce este obiectivitatea decât o subiectiviatate care se ignoră?
Calomnii împotriva GDS şi a revistei 22
În zilele de 13–15 iunie 1990, sediul GDS şi al revistei 22 a fost ţinta atacului minerilor chemaţi la Bucureşti de puterea neocomunistă instaurată în decembrie 1989. Intelectualii, GDS şi revista 22 au fost ţinta calomniilor ziariştilor aflaţi în solda puterii. Poate cel mai abject text împotriva GDS şi a revistei 22 a fost publicat în Azi, în august 1990. Organul oficial al FSN acuză GDS de organizarea mineriadei din 13–15 iunie 1990.
„GDS reprezintă acum vârful de lance al acelor forţe din Occident care, din motive diverse, urmăresc perpetuarea destabilizării sociale şi politice în România. (...)
E foarte plauzibil ca (la fel ca în iarnă, când, în ciuda eforturilor guvernului de a opri venirea minerilor, aceştia au sosit totuşi) GDS & Co. să fie adevăraţii autori nu numai ai tentativei de puci din 13 iunie, ci şi ai episodului mineresc. Unde mai pui că, în 14–15 iunie, provocatorii (gedesisto-ţărănişti) umpleau străzile, agresându-i verbal pe mineri şi lăsându-se maltrataţi sub ochiul camerelor de luat vederi străine, care se aflau, ca din întâmplare, pe fază. Ce curaj dement or fi avut aceşti kamikaze sau mai bine zis cu cât or fi fost ei plătiţi?“
(Azi, 30 august 1990)
Dacă la începutul anilor ’90, GDS şi revista 22 au fost ţinta calomniilor din Azi, Adevărul şi Dimineaţa, publicaţii apropiate de FSN, în ultimii ani, multe atacuri au venit dinspre ziarul Ziua.
„Revista 22 a trecut pe planul doi Centenarul Mircea Eliade pentru
a-l «apăra» în mai multe pagini pe Gabriel Liiceanu. Este de apreciat solidaritatea nemaiîntâlnită a prietenilor lui Liiceanu, chiar dacă, în marea lor majoritate, articolele respective s-au limitat la punerea noastră la zid, într-un neaşteptat limbaj imund. (...) Cine şi-ar fi putut imagina că delicatul Andrei Pleşu, profundul Andrei Cornea sau occidentalul Lucian Pintilie cunosc atât de bine arta calomniei, practicată ca argument cultural?“
(Ziua, 12 martie 2007)
„După patru luni de la Festivalul de Traduceri Literare, desfăşurat la New York, în noiembrie 2006, ICR, prin filiala sa din New York, a însărcinat revista 22 a GDS pentru editarea şi difuzarea unui supliment dedicat evenimentului. (...) Ce poate însă scăpa, la prima vedere, atenţiei observatorilor este o faţetă a corupţiei de tip clasic: cumetric. Preşedintele ICR, Horia-Roman Patapievici, este membru de frunte al GDS.“
(Ziua, 17 martie 2007).
„Între operaţiile publice efectuate de Silviu Brucan în zilele revoluţiei din decembrie 1989, a fost înfiinţarea unei organizaţii de intelectuali, simpatizanţi ai mişcărilor disidente din estul Europei, cu caracter antitotalitar (chiar şi anticomunist), căreia i s-a dat o denumire cât se poate de potrivită: Grupul Pentru Dialog Social. (...)
Din când în când, Grupul – sau separat numai revista 22 – dădea şi câte un test de eficienţă. (...) Din această revistă reproducem interviul entuziast pe care revista 22 l-a luat în momentul în care Traian Băsescu l-a numit pe fiul activistului de la Komintern, Tismaniţki, ulterior devenit Tismăneanu, să patroneze Comisia prezidenţială pentru nominalizarea crimelor regimului comunist. Din fericire, ceea ce strică presa de scandal, dar liberă, cum este ziarul Ziua, drege presa legală. Ca la Cuza. Numai că puţin invers: unde scuipă opinia publică, pupă 22.“
(Ziua, 1 septembrie 2007).
