Pe aceeași temă
Dincolo de vorbele oficiale – care relevă faptul că starea de sănătate plasează România pe unul dintre ultimele locuri la nivelul Uniunii Europene –, haosul din sistem influenţează în mod tragic viaţa personală a milioane de cetăţeni care, într-un moment sau altul al existenţei lor, ar avea nevoie de asistenţă medicală de calitate. S-a ajuns până acolo încât sistemul reacţionează în favoarea pacientului doar atunci când cazuri grave, absolut nefericite, ajung în atenţia mass-media. Scandalurile, fie că e vorba de infecţiile intraspitaliceşti, de nepăsarea sau lipsa de profesionalism a doctorilor sau a personalului medical, sau de lipsa finanţării, trec, în timp ce problemele sănătăţii rămân. Nu s-a reuşit, în ciuda promisiunilor de reformare, punerea pacientului în centrul întregului angrenaj care se ocupă de sănătate.
20 de ani, 20 de miniştri
Începând din 1990 încoace, deci de 20 de ani, pe la Ministerul Sănătăţii s-au perindat nu mai puţin de 20 de miniştri ai Sănătăţii. Şi, fie că au avut cariere meteorice, fie că au reuşit să rămână în fruntea ministerului o perioadă mai îndelungată, fiecare dintre ei a încercat să-şi lanseze şi să impună propria versiune de reformare a sănătăţii. Niciunul însă nu a reuşit să-şi ducă până la capăt proiecţia şi promisiunile. Unul după altul au prezentat „greaua moştenire“, fiecare alegând să o ia de la început. Cu toţii s-au plâns de lipsa resurselor financiare, dar în mandatele tuturor gaura neagră a sistemului a crescut. Ca în orice domeniu, zonele gri sunt cele care au prosperat nestingherite.Evenimentele din decembrie l-au prins instalat la Sănătate pe Victor Ciobanu, care era ministru încă de la începutul anului 1985. Dan Enăchescu a fost instalat în fruntea Sănătăţii în ianuarie 1990, el având un mandat de numai jumătate de an, ulterior devenind primul preşedinte al Colegiului Medicilor. A militat activ pentru introducerea asigurărilor de sănătate. I-a succedat Bogdan Marinescu (mandat de aproape un an), urmat de Mircea Maiorescu (octombrie 1991–noiembrie 1992). Iulian Mincu, autorul teoriei despre alimentaţia raţională, a fost unul dintre cei mai longevivi miniştri (noiembrie 1991 – septembrie 1996). Daniela Bartoş a avut două mandate (patru luni la sfârşitul anului 1996 şi apoi câţiva ani în intervalul decembrie 2000 – iunie 2003). Sănătatea i-a mai avut şefi pe Ştefan Drăgulescu (decembrie 1996 – decembrie 1997), Ion Bruckner (decembrie 1997 – 1998), Francisc Baranyi (aprilie 1998 – iunie 1998), Valeriu Stoica (iunie 1998 – iulie 1998), Hajdu Gabor (iulie 1998 – decembrie 2000), Mircea Beuran (iunie 2003 – octombrie 2003), Ionel Blănculescu (octombrie 2003 – noiembrie 2003), Ovidiu Brânzan (noiembrie 2003 – decembrie 2004), Mircea Cinteză (decembrie 2004 – august 2005), Eugen Nicolăescu (august 2005 – decembrie 2008), Ion Bazac (decembrie 2008 – octombrie 2009), Adriean Videanu (octombrie 2009 – decembrie 2009), Cseke Attila (din decembrie 2009 până în prezent).
Politizarea, boală cronică
Zona politică a influenţat masiv mandatele celor desemnaţi în fruntea Sănătăţii, astfel explicându-se şi existenţa acelor mandate scurte, de doar câteva luni, mandate de tranziţie până la numirea unor titulari rezultaţi în urma unor înţelegeri politice după alegeri. Pe de altă parte, slaba preocupare, insuficienta atenţie acordată sănătăţii, cuplată cu subfinanţarea cronică i-au legat de mâini şi de picioare pe aceia care ar fi vrut totuşi să reformeze radical sistemul.
Alţii, în ciuda sprijinului ce le-a fost oferit, nu au reuşit decât să bulverseze şi mai mult sănătatea. Liberalul Eugen Nicolăescu părea la un moment dat decis să folosească bisturiul şi să cureţe cangrena până la os (proiectul său a fost sprijinit inclusiv de preşedintele Traian Băsescu). Ce părea a începe bine, depolitizarea sistemului prin numirea unor manageri în fruntea spitalelor şi decizia interzicerii medicilor de a mai conduce aceste instituţii, a eşuat lamentabil în momentul în care s-a dovedit că managementul sanitar s-a colorat brusc din roşu în portocaliu şi galben, iar după eliminarea PDL de la guvernare, doar în galben. Există şi astăzi cazuri de manageri despre care se ştie că au găsit o balanţă contabilă echilibrată şi, în numai câteva luni, spitalele pe care le-au preluat au acumulat datorii de chiar zeci de miliarde de lei.
Sistemul, bată-l vina
Iată ce declara în luna mai 2008 Eugen Nicolăescu: „Reforma pe care am promovat-o are un capitol care se referă la faptul că spitalele pot să îşi constituie un fond de dezvoltare din fondurile pe care le au. Când vom avea manageri profesionişti, atunci vom avea şi fonduri de dezvoltare şi spitalele vor putea decide singure ce investiţii vor face în continuare. Când aceste lucruri vor fi în practică, reforma, din punctul meu de vedere, s-a încheiat“.
De ce niciunul dintre cei 20 de miniştri nu a reuşit? Explicaţia care li se pare cea mai comodă şi pe care o invocă aproape toţi este aceea că ar fi fost respinşi, rejectaţi de „sistem“. Ca şi cum sistemul ar fi o boală incurabilă, nicidecum un angrenaj care trebuia reorganizat, reformat din temelii. În cele din urmă, diagnosticul pus de Comisia prezidenţială în timpul primului mandat al lui Traian Băsescu a fost şi el ignorat de oamenii sistemului. //
Românii, tot mai puţini
Un copil care s-a născut în România în anul 2007 are de 6 ori mai mari şanse de a deceda înaintea primei sale aniversări, în comparaţie cu un copil născut în aceeaşi perioadă în Suedia şi de aproape 3 ori mai mare decât unul născut în Ungaria, spun statisticile oficiale. Afecţiuni care în multe state ale UE sunt aproape eradicate continuă să afecteze un număr mult prea mare de români. Spre exemplu: incidenţa hepatitei B este dublă faţă de media UE, România are cea mai mare incidenţă a tuberculozei din UE, iar femeile din România au cea mai mare rată a decesului prin cancerul de col uterin, riscul de deces prin această afecţiune fiind de peste 10 ori mai mare în România decât în ţări dezvoltate, deşi această formă de cancer este astăzi uşor de prevenit şi de vindecat prin depistarea precoce. Nu trebuie uitat nici faptul că suntem pe primele locuri şi în privinţa îmbolnăvirilor cardiace. Referindu-ne la mortalitatea evitabilă, adică acele afecţiuni care pot fi tratate de către un sistem de sănătate funcţional, datele statistice plasează România într-o situaţie şi mai dificilă: aproape jumătate din decesele la bărbaţi şi peste o treime din cele la femei puteau fi evitate. Altfel spus, datorită disfuncţiilor sistemului sanitar, în România mor anual peste 60.000 de oameni, în fiecare an „dispărând“ populaţia echivalentă a unui oraş de talia Sloboziei sau a Giurgiului.
Accesul la medicamente, în special pentru categoriile defavorizate, rămâne o mare problemă pentru pacienţi, epuizarea medicamentelor compensate în primele zile ale unei luni ajungând să fie considerată o situaţie cvasinormală, aşa cum se întâmplă de altfel şi la nivelul multor spitale. Acestea se confruntă cu mari probleme, fiind prinse într-un blocaj financiar masiv.
Medicii specialişti pleacă pe capete, după ce statul român a investit ani de zile în educarea şi formarea lor profesională.
Există mai multe sisteme paralele de informaţii coordonate şi controlate de către proprietari diferiţi, ceea ce a condus la duplicarea raportărilor, la apariţia unor incoerenţe a datelor, la pierderea sau chiar inaccesibilitatea unor informaţii, cu impact major asupra funcţionalităţii sistemului sanitar. //
